Pe când bietul Pinocchio spânzurat de către bandiți de craca Stejarului-uriaș, părea mai mult mort decât viu, Fetița frumoasă cu părul bălai se arătă iarăși la fereastră, și înduioșându-se la vederea acelui nenorocit, care atârnat de gât, se legăna la adierea vântului, bătu de trei ori din palme. La semnalul acesta se auzi un zgomot mare de aripi care zburau grăbite, și un vultur falnic se așeză în dreptul ferestrei.
Era o stradă îngustă şi întortocheată, cu case mici, urâte şi dărăpănate.
Dar, dintre toate, una singură, cea mai înaltă, era atât de veche şi de şubredă încât îţi venea să crezi că, dintr-o clipă într-alta, avea să se dărâme.
O, demone, te-nfrunt! Încearcă tot Ce ești în stare împotriva mea! Tu, peste zei și oameni crunt despot, Doar o făptură n-o vei subjuga! Mă-mproașcă, dar, cu molimele tale, Cu spaimele-ți cumplite, infernale; Mă mistuie cu focul și cu gerul Și prăvălește peste mine cerul, Cu fulgere, cu grindini și cu mii De furii, călărind pe vijelii.
„Fie că urâtă soartă mai avem și noi copiii, își zise în gând păpușica, pornind din nou la drum. Toți ne ceartă, toți strigă la noi, toți ne plictisesc cu fel de fel de sfaturi. Dacă nu le dai peste nas din când în când, toți o să facă pe tații noștri, pe profesorii noștri; toți, chiar și Greierii-vorbitori. Uite de pildă: pentru că nu m-am luat după palavrele gugumanului ăla de greier, cine știe câte necazuri ar trebui să mi se întâmple! Aș putea să mă întâlnesc chiar cu tâlharii! Noroc însă că de tâlhari nu prea mă tem și nici nu m-am temut vreodată. Eu cred că povestea cu tâlharii a fost născocită într-adins de către părinți, ca să sperie pe copii să nu iasă noaptea din casă. Și-apoi, chiar dacă mi-ar ieși în cale, aș da eu bir cu fugiții? Nici prin gând nu-mi trece, m-aș duce drept la ei și le-aș spune: „Ce poftiți, măi tâlharilor? Să vă intre în cap că eu nu glumesc! Vedeți-vă de drum și lăsați lumea în pace”. Când or auzi tâlharii că n-am chef de vorbă lungă, parcă-i văd cum o s-o ia la sănătoasa. Și dacă nu s-ar grăbi ei să se facă nevăzuți, atunci o șterg eu și gata.”
Pentru că m-ai binecuvântat, Părinte, Din ‘naltul Cerului, cu mâinile prea sfinte Și m-ai ursit frumuseții slujitor, Cuvintelor păstor Și inimilor frânte, alinare, Pentru că nu m-am plâns, ca fiecare Și n-am găsit povara lumii grea, Și mi-a părut azur chiar firul de țărână, Te binecuvântez din umilirea mea De șapte ori în săptămână!
Cum ridici priporul Ciulniței, în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murguleț, case bătrânești și sănătoase, cum nu se mai întâlnesc astăzi pe la moșiile boierești. De sus, de pe culme, ele văd roată împrejur până cine știe unde, la dreapta, spre valea Ialomiței, la stânga, pe desișul pădurii de Aramă, iar în față pe cotiturile ulițelor strâmbe ale satului.
Tăcere-i și mergem cu fața spre lună… S-aud zurgălăii în noapte cum sună, Merg spornic rotașii și-o clipă mă sperii, Văzînd pe de lături cum fug prăștierii De umbra lor însăși goniți în buiastru… Pe-alocurea drumul se face albastru Cînd scapă subt dealuri și luna s-ascunde, Un miros de floare de cine știe unde Ne-ajunge pe cale și-n urmă rămîne…