https://blog.revistaderecenzii.com
Ţiganca simte ca fata se’nstràinenza cù vorba,
ca şi cum s’ar fi răsgândit s’ascu :;ia cecace la
început era gata să spuie. Oftând cil înţeles, îşi
lasă capul pe spătarul sofalei:
— Altă dată îţi eram de încredere…
— Gano, de ce vorbeşti aşa!… îmi eşti mai
scumpă decât oricând şi dragiă mult, mult…
Baba se ridică cu stăpânire.
— De ce ziceai că.ţi-i bine?
https://blog.revistaderecenzii.com
— Aşa, frumos, stai cu mine sara asta…
uite ‘ici lângă fereastra dată’n lături, — nu
vezi câtă ’nprospătare e’n noaptea de vară!…
— Stau domniţă, stau… dă n’aprindem
lampa?
https://blog.revistaderecenzii.com
În stradă cu mine făcusem cunoștința unei fete tinere, de condiție destul de proastă, însă gătită destul de bine ca să nu-mi displacă. Glumeam cu ea mai mult decât se cuvenea, nu se supăra niciodată, dar, din lipsă de hotărâre și din incapacitatea mea de a-mi menaja cu multă bătaie de cap ocaziile, nu știam întru cât aș putea avea trecere.
Observam, uneori, când aveam timp, că se roșea răspunzându-mi, dar nu puteam trage concluzii.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Ieri peste noapte vîntul a sfărîmat Amorul
Ce-n colțul cel mai dulce ce-l tăinuiește parcul
Adesea ne oprise din drum, săgetătorul,
Cu zîmbetul pe buze, tinzînd în aer arcul.
Ieri peste noapte vîntul l-a sfărîmat. Și-acuma
Puzderia de marmor rotește-n zori – și-i trist
Să vezi sub arbor soclul ce mai păstrează numa
Iscălitura ștearsă a bietului artist.
https://blog.revistaderecenzii.com
Se sculase deodată de pe prispă și pornise spre casă cu niște pași nesimțiți, Nu era grăbit, dar nici timp de pierdut nu avea. Avea o țintă, trebuia să ajungă acasă, dar ceea ce avea acasă de făcut putea să facă și pe drum. Mergea cu pași egali, fără să greșească, un pas după altul, când pe marginea șoselei, când trecând podișca cuiva și luând-o pe lângă garduri. Nu se uita și nu vedea pe nimeni și pentru întâia oară nu răspunse la salutul cuiva care trecu pe lângă el și îi dădu cu glas tare bună-dimineața. Când ajunse în dreptul casei nimic din înfățișarea sa nu se schimbă; ai fi zis că nu-și va recunoaște poarta și că va merge înainte pe lângă uluci, împins însă ca de un resort mecanic, trupul său împinse mica poartă și pătrunse în curte fără să-și fi mișcat brațele: ușa se deschise și se închise parcă singură. Cu aceiași pași omul urcă scara prispei, străbătu tinda, de astă dată mâna i se întinse și apăsă clanța ușii de la odaie, trecu pragul și se duse spre pat. Întinse brațele și ridică un genunchi, se urcă și întinzându-se pe-o parte își așeză tâmpla pe căpătâi și palma sub tâmplă. Închise ochii și rămase nemișcat ca și când ar fi adormit de multă vreme.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Câteodată, la liceul din orașul C., unde fusesem numit profesor – tânăr de tot – se întâmpla câte o nenorocire: murea vreunul din elevi. Așa a dispărut Morgenstern, din clasa șaptea, ovreu dolofan, cu siluetă grotescă, grăbit la vorbă, agitat, curios, lector frenetic, predestinat parcă să moară curând și voind să câștige din timp. Sau Melinte, din aceeași clasă, zvelt, palid, ușor melancolic. Le-am vorbit, înainte de vacanța mare, o lecție întreagă despre moarte, cu ocazia unui subiect pentru care aveam predilecție: prima parte din Sermon sur la mort a lui Bossuet. Pornind de la analiza textului, am trecut la reflexii personale. Am stat cu toții de vorbă, și fiecare mi-a spus mica lui experiență. De obicei mărturiseau sincer: „Nu m-am gândit niciodată”. Unul însă a explicat: „Ne-am mutat lângă un cimitir. La început ne torturau înmormântările. Apoi am început să nu le mai observăm. Acum ieșim chiar la geam, din curiozitate.” Vibram, ca de obicei, când mă gândeam la aceste lucruri, și poate, pentru clipa aceea, vibrau și ei cu mine. Am terminat melodramatic (dar prea sincer ca să se simtă melodrama, după cum o piesă proastă poate fi perfect salvată de un actor mare): „Și poate până la toamnă (îmi simțeam ochii ieșind din orbite, profetici, ca să privească pe câțiva din față), eu sau unul din voi… d-ta, de pildă, nu vom mai fi în viață”.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
După-prânz Moromete se duse la primărie și-i dădu lui Achim o nouă telegramă: „Întoarce-te acasă urgent“ se păru că nu-i de ajuns, și mânios adăugă „altfel vin eu peste tine“. Trecuseră destule zile pentru ca Achim să fi putut să trimită bani și nu trimisese. Moromete nu înțelegea de ce, dar acum când se făcuse limpede că oile trebuiau vândute, banii pe care presupuneau că Achim îi avea, nu-l mai interesau.
De mânios ce era avea o dorință nemărturisită, asemănătoare aceleia de anul trecut când cu dusul lui Paraschiv la munte, când de-abia izbutise Paraschiv să nu iasă în pierdere cu porumbul: dorea și acum ca Achim să nu fi făcut nimic la București și să-i piară lui Paraschiv pofta, o dată pentru totdeauna, de a-și mai învinui tatăl că nu-l lasă să se pricopsească.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Publicată în Convorbiri literare, an. XXXIV, nr. 5, 15 mai 1900 (sub titlul Odă la ciocîrlie).
După Shelley
Salut, zeiță a cîntării ! Căci pasăre nu poți să fii
Tu, care, plină de simțire
Prin viersu-ți măiestrit din fire,
Reverși din bolțile tăriei așa voioase melodii.
Întocmai unui nor de pară mai sus și tot mai sus te-avînți:
Și-n adîncimile albastre
Răsuni dasupra lumei noastre,
Și tot cîntînd te urci într-una, precum urcînd într-una cînți.
https://blog.revistaderecenzii.com
Salonul luneca pe terasă, în grădină. Și de acolo din ce in ce mai jos, în mare. Marea se desfăcea mai departe și astfel casa, fără să vrea, plutea peste întinderi…
Și cum după amiaza era molcomă, și soarele rece și mic printre nori, mai de vreme ca de obicei, în toiul zilei, pogorîse parecă o noapte cu lună peste oraș și oameni.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Orășel de munte, cu livezi frumoase pe marginea străzilor. Un gard de lemn, în dosul lui o grădină mică cu brazi înalți, o casă mare, fastuoasă și, în spatele ei, copacii care coboară până departe, la iaz: gospodăria bunicii.
Fereastra de la iatacul bunicii, ce familiară pentru totdeauna! Căci acolo și-a petrecut bunica cea mai mare parte din timp, cel puțin de când am putut să o examinez eu mai de aproape. Ea stă și acum cu ceasurile alături de lumina de afară, ca să repare inepuizabil cearșafuri care abia se mai țin de atât de multă întrebuințare. Sau mai ales cetește. Ziarele, în primul rând, căci o interesează tot ce se întâmplă pe fața pământului, și continuă prin ele, într-un neîntrerupt monolog tacit, conversațiile pe care le avea odinioară cu bunicul. Bineînțeles, are slăbiciune pentru liberali, pe care nu și-o mărturisește chiar fățiș, deoarece ne știe pe noi degajați de tradiție și în stare să-i aducem argumente mai bune, la care să nu poată răspunde. Dar liberal a fost și bunicul cincizeci de ani, fără nici o tranzacție niciodată și deci s-a obișnuit să privească societatea numai din același punct de vedere. Când a terminat ziarul, trece bunica la romane și, în timp ce noi, celelalte generații, ne petrecem de atâtea ori timpul ridicol, cu treburi mărunte, ea, nemișcată la fereastră, întoarce atent paginile cărții. Dacă romanul e aranjat pe un subiect istoric, cu atât mai bine, căci bunicul a fost profesor de istorie și ea a fost influențată de aceste preocupări.
Continuă să citești