https://blog.revistaderecenzii.com

În acest loc de frunte să se vorbească de prietenul nostru, de prietenul nostru eroic în mijlocul sărăciei lui absolute, care ne-a părăsit numai o dată cu trecerea sa la cele veșnice.

Azi puțini știu ce era acel bătrân bolnav, surd, astmatic, incapabil aproape de a se mișca, pe care-l cuprindeau două odăițe de mahala în fundul Iașului, sus pe dealul de la Nicorița, la întrarea drumului spre cimitir. Rar, îl vizita câte un prieten: viața noastră de azi e pretențioasă și absorbantă. Prietenul nostru Moruzi se bucura – și s-ar fi bucurat și mai mult dacă l-ar fi putut înțelege. Cu pași grei, păzindu-și inima, îl petrecea pănă în prag, și iarăși singurătate totală se făcea în jurul lui.

https://blog.revistaderecenzii.com

O sclavă cu ochi lungi, legată-n lanţuri moi
Pătrunde în oglinzi, dă apă iar la flori,
Pe pat misterios îşi lasă deget pur;
Îmi pune o femeie-n iatacul dimprejur,
Ce prin visarea mea cum vrea să se strecoare,
Ca sticla ce o freci prin razele de soare,
Printre priviri îmi trece şi-absenţa nu le-a frânt,
Şi cruţă mecanismul curatului meu gând.

traducere de Ion Pillat

Sursa: https://poetii-nostri.ro/paul

https://blog.revistaderecenzii.com

Curbe, o, meandru
Al seducţiei, – oare
E vreun gest mai tandru
Decât o lentoare ?
Drumu-mi ce-l ştiu bine
Eu îl vreau şi-al tău;
Gându-ascuns în mine
Nu e să-ţi fac rău.
Surâzândă,-n fasta
Seară, – te răneşte
Libertatea asta
Ce descumpăneşte ?
Curbe, o, meandru,
Taina mea adâncă,
Verbul cel mai tandru
Amâna-l-aş încă.

https://blog.revistaderecenzii.com

Dl. Bogdan-Duică dă numai o parte din opera, foarte întinsă și foarte neegală, a poetului basarabean C. Stamati. Ce a apucat să se tipărească și s-a păstrat deci din scrierile lui e, iarăși, numai o parte din manuscriptele pe care acest om harnic, cu multă tragere de inimă și mult răgaz, le îngrămădise pe încetul, într-o muncă literară de o jumătate de veac aproape. Stamati, care ne-a lăsat șase sute de pagini de literatură amestecată, era mult mai bogat decât atâta.

Din multe puncte de vedere, această figură literară, care n-a fost pentru public tocmai vie niciodată și care a ajuns astăzi ștearsă ca o foarte veche fotografie1, e vrednică de luare-aminte.

https://blog.revistaderecenzii.com

Lui Paul Poujaud

Mohorâta-nvălmășire
Ce-mi slujea drept somn, acum
Urmărind roza ieșire
A soarelui piere-n fum.
Prin suflet merg înainte
Cu-o încredere fierbinte:
E ruga dintâi! Gingași,
Abia smulși din dune grele,
Pe pașii rațiunii mele
Eu fac admirabili pași.

https://blog.revistaderecenzii.com

Rareori în presa noastră s-a vorbit cu atâta duioșie de un scriitor pe care moartea l-a strâns prea de curând, ca de basarabeanul Donici, mort deunăzi la Paris.

Au fost recunoașteri, înduioșări și mustrări. Nu se poate zice că recunoașterea i-a lipsit fiului celui pierdut care, părăsind numele tatălui său, s-a întors în casa mamei sale și a învățat din nou limba pe care o auzise pe brațele acesteia. Venit din Petrograd sau din Moscova cu o adâncă inițiare în viața literară rusească, împodobit cu prestigiul unui scriitor bine cunoscut acolo și participând la cercurile cele mai distinse de intelectuali, aducând, vasăzică, și cunoștinți noi și un nou fel de a gândi, de a simți și de a scrie, el a fost cald îmbrățișat la București. Dacă boemul incorigibil pe care-l formaseră cenaculele moscovite ar fi avut stăruința de care nu sunt lipsiți atâția mediocri, el ar fi putut juca, în viața noastră publică, în care aducea credință în neamul nostru, un rol de frunte. Mulți cari-l plâng azi l-ar fi putut ajuta. Și bag de samă că nici unul n-a cetit acele amintiri despre revoluția rusească, pentru care i-am dat îndată prefața pe care o dorise.

https://blog.revistaderecenzii.com

Din albe lacuri de demult pornit,
Un zbor străvechi de lebede astrale
Pe luciul cerurilor boreale
Odinioară s-a odihnit.

Fiorul zborului străbate încă
Înmărmurita liniște adâncă
Din care ochiul noastru soarbe
Surâsul alb al nopții oarbe,
Deasupra sufletelor noastre-aprins,
O, nimb răcoritor pe suflet nins!

Fior al zborului de-odinioară,
Sărut curat pe fruntea noastră cerne!
Pe frunte albe sărutări coboară,
Fior senin al penelor eterne!

https://blog.revistaderecenzii.com

Mohamet-sultanul, cu oștire mare,
Urmărind pe Țepeș, vede cu mirare
O pădure deasă pe un cîmp întins.
El grăbește mersul,d-arșiță coprins.
Oastea lui dorește umbre pădurateci
Aerul de arbori și de flori molateci.
Dar cînd este-aproape, el ce a zărit?
Căci de mare groază el a tresărit !
Arborii sunt țepe — douăzeci de mii,
Turcii tot atîția-n țepe, morți și vii;
Peste-aceste țepe este-o țeapă mare,
Unde-un mare pașă la vedere-apare;
Pe pădurea morții soarele lucea,
P-ale lor benișe vîntul adia.
Paseri prădătoare pe deasupra zboară
Cîrduri flămînzite așteptînd să moară.
— „Ah ! zicea tiranul, de fiori coprins,
Acest om nu poate a mai fi învins.”
Zice, și se duce în pădurea morții.
Țepeș sta la masă, rîde-n fața sorții.
Gemetele celor ce în țeapă mor
Îl îmbată dulce și desfătător.

https://blog.revistaderecenzii.com

La voi aleargă totdeauna
Truditu-mi suflet să se-nchine;
Voi singuri străjuiți altarul
Nădejdii noastre de mai bine.
Al vostru-i plânsul strunei mele,
Creștini ce n-aveți sărbătoare,
Voi, cei mai buni copii ai firii,
Urziți din lacrimi și sudoare.

Cu mila-i nesfârșită, cerul
Clipirii voastre-nduioșate
I-a dat cea mai curată rază
Din sfânta lui seninătate.
El v-a dat suflet să tresară
Și inimă să se-nfioare,
De glasul frunzelor din codru,
De șopot tainic de izvoare.

https://blog.revistaderecenzii.com

În «Familia» lui Iosif Vulcan se mai întâlnesc bucăți total neobservate la apariția lor, care arată sau talente noi care n’au continuat a scrie, deși ar fi putut întrece reputații întemeiate, și reluări de activitate uimitoare ca schimbare de spirit și adaptare la simțirea unei vremi nouă.

I.

Iată un început de poveste, Baba Mărina în care Ardeleanul complet necunoscut Ioan Daloga are, nu limpeziciunea de la oraș, cam banală, a lui Ispirescu, nici, firește, poezia înduioșată a lui Eminescu, nici autenticitatea discretă a lui Slavici și Mera, ci acea oprire pe loc, acea răscolire împrejur, acea sintaxă de o mucalită întortochere care formează șireata cochetărie și marele farmec al lui Creangă. Stilul e plin de adevărate descoperiri, ca în «câți Crăciuni a crăciunit și câți Sânvăsii a apucat».