https://blog.revistaderecenzii.com

Primăvară-ntîia oară roazele cînd înfloresc
C-un fir merse la-mpăratul grădinaru-mpărătesc,
Care cu plăcere multă-n mîna sa cum l-a luat,
Totdodată fără veste la un deget l-a-nțepat
Și întîia sa plăcere ce asupra-i o avea
I s-a-ntors în supărare, cu acel gust n-o privea;
Cum și către grădinarul zise: — Iacă un cusur
Care n-ar fi cuviință ca să-l aibă un răsur;
Tu cam te pricepi la multe măestrii grădinărești,
Ș-astă roză ghimpi să n-aibă n-ai putea s-o altuiești?
— Ba să poate, împărate, — grădinarul a răspuns
— Și grădinăria are cîte un secret ascuns.

https://blog.revistaderecenzii.com

În fața unei zăpezi o Ființă învoaltă.
Șuiere de moarte și cercuri de muzică surdă fac să urce, să se întindă și să tremure ca un spectru acest trup adorat; răni scarlate și negre scânteiază în cărnurile superbe.
Culorile firești ale vieții se inched, dansează și se desprind în jurul Viziunii, pe schelă.
Și freamătele se înalță și tună, și gustul turbat al acestor efecte, încărcându-se cu șuierile mortale și asprele muzici pe care lumea, departe în urmă, le aruncă asupra maicii noastre de frumusețe – ea șovăie, se ridică.
Oh! Oasele noastre s-au înveșmântat într-un nou trup înamorat.

https://blog.revistaderecenzii.com

Mai 1872

1.Bunicii

Noi sîntem bunicii tăi,
Nu răi !
Plini de transpiraţii reci
Ale ierbii şi-ale lunii.
Avem bune vinuri seci !
Sub cinstitul soare, lumii
Ce-i mai trebuie ? să beie.

EU – Crunte fluvii să mă ieie.

https://blog.revistaderecenzii.com

Era odată o babă, care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte.

O răzeșie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite și multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse și părăluțe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri și tremura după ban.

Pentru a nu răzleți feciorii de pe lângă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stânga celei bătrânești. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lângă sine — în casa bătrânească — și a nu orândui nimic pentru împărțeală până aproape de moartea sa. Așa făcu; și-i râdea inima babei de bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori și mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: „Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni și nu le-oi lăsa nici pas a ieși din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea — fie-i țărna ușoară! — așa a făcut cu mine. Și bărbatu-meu — Dumnezeu să mi-l ierte! — nu s-a putut plânge că l-am înșelat sau i-am risipit casa; … deși câteodată erau bănuiele… și mă probozea… dar acum s-au trecut toate!”

https://blog.revistaderecenzii.com

În neagra, ciunta furcă, buna,
Ai diavolilor paladini
Dansează, tot dansează-ntruna,
Uscaţi, scheletici Saladini

Jupînul Scaraoţchi de ştreang îşi trage, crunte,
Micuţele paiaţe, pe cer hlizite-acum,
Şi, negre, cu papucul lovindu-le în frunte,
Le face să danseze în cîntec de Crăciun !

Paiaţele, izbite, în braţe ca şuviţe
Se-nlănţuie : orgi negre par piepturile lor,
Odinioară strînse de gingaşe domniţe,
Şi se ciocnesc întruna în lung, hidos amor.

https://blog.revistaderecenzii.com

Un vis profund și straniu am și-n el mi-apare
Străina care mă iubește și-o iubesc și eu
Și nu-i mereu aceeași, dar nici alta-n visul meu.
O simt aproape, știu că e-nțelegătoare,

Căci mă-nțelege, și-n inima-mi primitoare
E loc doar pentru ea și, vai!, deloc nu-mi este greu.
Ea singură, când plânge, fruntea-mi palidă, mereu,
O răcorește și o șterge de sudoare.

Puțin contează de-i roșcatã, blondă, brună,
Iar numele ei, dulce, cristalin, răsună
Ca numele iubiților în Viață exilați.

https://blog.revistaderecenzii.com

Jupân corbul câștigase
Din negoțul ce-apucase
Un bun chilipir de caș,
Și cu dânsu-n cioc se duse
P-un copac, unde se puse
Ca un om l-al său sălaș.

Vulpea, ca o jupâneasă,
O cam șterge de p-acasă,
Și ieșise la primblare;
Iar bunul miros ce are
D-ici, de colo o-ndreptă
Sub copac, și-n sus cătă:

https://blog.revistaderecenzii.com

INCEPUT

Pe când vânam în Lesbos, văzui într’o pădurice a Nymphelor, cea mai frumoasă priveliște din câte am văzut vreodată: icoana vie a unei povești de dragoste.

Frumoasă erà și dumbrava, cu copacii deși, smălțată cu flori, udată de ape; un singur izvor hrănià și florile și copacii.

Dar, mai plăcută decât toate erà această vedere de-o alcătuire minunată, care-arătà întâmplările unei iubiri, încât mulți, chiar străini, aduși de faima-i, veneau și să se’nchine la Nymphe, dar și să cunoască priveliștea.

https://blog.revistaderecenzii.com

„În zile ca acestea, când vechile credințe, cu sau fără părerea noastră de rău, se dărăpănează, poate c-ar trebui să păstrăm un loc de cinste și un adăpost respectat artei, cea din urmă dintre religiile omenirii.”

Popoarele vorbesc rar. E un anume grad de căldură care lămurește cugetarea lor și-i dă glas. Și atunci vorbesc tare -în auzul veacurilor. Ele își au, pentru aceasta, interpreții și împuterniciții lor — crainicii gândului lor. Prin ei, marele suflet înfierbântat al mulțimii se dezvălește, în răstimpuri depărtate, cum se dezvălește jarul pământului prin gura vulcanilor. Aprins și luminos întotdeauna, câteodată spăimântător.

Neamul nostru, din firea lui, vorbește puțin. Strămoșii noștri — oameni de război — erau tăcuți. Apoi, și fără asta, valurile grele prin care am trecut, atâtea veacuri de griji, de zbucium, de luptă pe viață și pe moarte nu ne-au îngăduit reculegerea, concentrarea prisosului aceluia de puteri disponibile care ard parcă de nerăbdarea de a se descărca, de a se turna în formele trainice ale artei.

https://blog.revistaderecenzii.com

— A fost odată…
— Un împărat! se vor grăbi să mă întrerupă micuții mei cititori.
Nu, dragii mei copii, v-ați înșelat. A fost odată o bucată de lemn.

Nu era un lemn de mare preț, ci un lemn ca toate lemnele, din cele pe care iarna le punem în sobă, ca să facem focul și să încălzim odăile.
Nu știu cum s-a făcut, dar într-o bună zi, bucata asta de lemn s-a pomenit în prăvălia unui tâmplar bătrân, pe care-l chema meșterul Anton, dar pe care lumea îl poreclise meșterul Cireașă, din pricină că avea nasul roșu și lustruit, ca o cireașă coaptă.
De-abia dădu cu ochii de bucata de lemn, și meșterului Cireașă începu să-i salte inima de bucurie și frecându-și mâinile mulțumit, bolborosi cu vocea pe jumătate: