https://blog.revistaderecenzii.com

De ce oare cu cât ceasurile, zilele și anii se înmulțesc asupra lui, cu atâta mai mult omul privește în urma sa, și din căutătură în căutătură se oprește cu plăcere la cele mai depărtate aduceri-aminte, aducerile-aminte ale tinereții și ale copilăriei? Nu-i soarele frumos și astăzi? păsăruicile nu cântă tot aceleași cântece voioase sau jalnice? frunzele nu au același freamăt? pădurile nu înverzesc ca odinioară? florile nu au același miros, câmpiile, dulcile priveliști duioase ce aveau? mișcarea vietăților alinitu-s-a? Nu; dar nici un soare nu lucește frumos, nici o floricică nu are dulce miros, nici un fluier pe coasta dealurilor nu răzbate, nimica în lumea de față nu are asemănare cu florile și cu soarele zilelor văzute prin aducerea-aminte. Vântul ce bătea atunce, lacrimile ce se vărsa se uit; din zilele trecute a rămas în închipuire un soare de-a purure cu raze strălucitoare și un miros neșters. Are dreptate aducerea-aminte: nimică nu poate fi pentru om mai frumos decât trecutul, căci trecutul e tinerețea și tinerețea este fericire!… fericire de a crede în toată pasărea ce zboară, fericire de a crede în frumosul și în bunul, fericire de a nu se îndoi de cinste și de multe, fericire de a nu gândi la nimica, de a nu ști ce este viața și ce neagră prăpastie este sufletul omului… Când se întoarce gândul spre zilele tinereții, inima stă nehotărâtă, ce va povesti deodată: bătaia ei dintâi simțită, îmbătătoarele șoapte, primblarea încântătoare umăr la umăr printre florile ce nu se zăreau și în acele minute, dar care acum răsar și împodobesc suvenirul, voiniciile ce își făgăduia, patriotismul înflăcărat, visul măririlor, căpătate prin osteneală, vrednicie și fapte mari, binefacerile ce se pregăteau a revărsa pe lume, ca un soare luminos și roditor? — lucruri ce se schimbă toate încet în cevași cu totul dimpotrivă; la unii, bătaia lui Dumnezeu!… nici nălucirea visurilor acelora nu mai este!

https://blog.revistaderecenzii.com

Capitolul I

„Nu sunt tîlhari tîlharii, ci tîlhari cei carii ne fac să devenim tîlhari”.

De cînd s-au întîmplat cele ce-mi propun a nara în cursul acestei scrieri, sunt aproape șasezeci de ani.

În acele, timpuri, satele nu erau nepopulate ca astăzi, căci, orice s-ar zice, proprietarii erau pe atunci mult mai omenoși decît cei de acum. Mare parte dintr-înșii locuiau la țară și ajutau pe săteni să poarte grelele poveri ce le impunea stăpînirea. De aceea orașele erau aproape deșerte, și lipsa era mult mai simțită la orașe decît la sate, care erau, cu toate aceste, atît de populate.

https://blog.revistaderecenzii.com

Sînt născut la 1 martie 1837 în satul Humuleștii, județul Neamțului, Plasa de Sus, din părinți români: Ștefan a lui Petrea Ciubotariul din Humulești și soția sa Smaranda, născută David Creangă, din satul Pipirig, județul Neamțului.

Întăiu și-ntăiu, am început a învăța cruce-ajută, după moda veche, la școala din Humulești, o chilie făcută cu cheltuiala sătenilor, prin îndemnul și osîrdia părintelui Ioan Humulescu, care avea o mînă de învățătură, un car de minte și multă bunătate de inimă, Dumnezeu să-l ierte! Poate să fi fost de vreo unsprezece ani, cînd am început a învăța. Știu că eram atunci un băiet sfrijit, prizărit și fricos și de umbra mea.

https://blog.revistaderecenzii.com

„Mult sentimentala nostră prietenă luna!”, remarc,
„Sau ar putea fi (cumva fantastic, recunosc, în acest caz )
Chiar balonul vestitului Prester John, preotul monarh,
Sau o veche lanternă uzată atârnând pe cer
Pentru-a lumina călători în drum spre propriul necaz.
Ea, atunci: „Divagaţi, vă daţi după macaz! „

Iar eu: „Cineva inventeaz-o scenografie splendidă,
Acest cadru nocturn prin care se simulează-acum
Noaptea şi luna; muzica pe care-o sechestrăm, de pildă,
Ca să exprime întregul nostru vid interior”
Dar ea: „Vă referiţi la persona mea, vă rog?”
„Oh, nu, cred ca iar păşesc pe lângă drum.”

https://blog.revistaderecenzii.com

AMINTIRI DESPRE EMINESCU

1889

Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe atunci în podu Mogoșoaii, deasupra unei tapițerii, într’o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă mare de brad, cărți multe ticsite pe nouă poliță lungi ca de vr’o patru metri, o mașină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într’un colț, ș’un cufăr vechiu; pe pereți nici o cadră. Poetul era singur, într’un surtuc lung peste cămașa de noapte. Prietenul care m’a condus îl cunoștea din copilărie, iși ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n’am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutând asupra unui nou mod de a se măsura iuțeala apelor. Sficios, mă uitam la Eminescu, și mi se părea un zeu tânăr, frumos și blând, cu părul lui negru, undulat, de sub care se dezvălia o frunte mare, palid la față, cu ochii adormiți, osteniți de gânduri, mustața tunsă puțin, gura mică și’n toate ale lui o expresie de o nespusă bunătate și melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într’o surdină dulce misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, un fluid de vieață și de emoțiune, care uneori te înfioară ca niște acorduri curioase, neașteptate. Din ziua aceia am căutat să mă împrietenesc cu el. Mâncam adesea la același birt, și multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” și fumându-ne dejunul și prânzul de a doua zi. El era pe atunci redactor la ziarul Timpul. Conștiincios și muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutățile gazetei. Câte nopți petrecute cu condeiul în mână! Ș’a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c’un teanc mare de manuscris intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informații, făcea corecturi, și numai sara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci își aducea și el aminte că e trudit și n’a mâncat nimic în ziua aceea. Imi pun mâinile la ochi și trec repede peste acest șir de ani, în care Eminescu și-a dat cea mai scumpă și mai nobilă parte din vieața și inteligența lui pentru… o mizerabilă bucățică de pâine. Când veneau căldurile nesuferite ale verii, patronii de la „Timpul” plecau toți pe la băi. Eminescu stătea niclintit în București, mistuindu-se și luptând până la jertfă pentru onoarea și triumful altora, soldat credincios și nefericit. Într’o zi m’am dus la tipografie să’l iau ca să mâncăm împreună. L’am găsit făcând corecturi. Era palid și foarte obosit la față.

https://blog.revistaderecenzii.com

Nu mă pricep la zei; dar cred că fluviul
E zeul puternic și brun – morocănos, neîmblânzit, irascibil,
Răbdător până la un punct, știut cândva de frontieră;
Util, deși nedemn de încredere păstor de vieți,
Apoi doar o problemă în fața constructorului de păduri
Și când totul a fost gata, locuitorii orașelor
Aproape l-au uitat pe zeul cel brun – dar, implacabil,
El își păstrează furiile, distrugând și-aruncând în uitare
Ce oamenii aleg să uite… Nevenerat, nici liniștit
De adoratorii mașinii, el așteaptă, vigilent, așteaptă.
Ritmul lui se simte în camera copiilor,
În copacul țâșnit primăvara în curte,
În mirosul de struguri toamna pe mese,
În seara de iarnă lângă lampa de gaz.
Fluviul e-n noi, jur-împrejur e marea;
Marea e capătul pământului, granitul
Unde se oprește plaja, pe care se-mprăștie
Aluziile mării la o creație, alta, anterioară:
Era stelei de mare, a racului pagurus, a primei șiri de spinare,
Golfurile mici unde marea oferă
Alga delicată, anemona marină.
Se scutură în aer năvodul zdrențuit,
Coșul e spart cu homari, vâsla ruptă
Și turma înecaților străini. Are multă voce marea,
Mulți zei și multe voci. Pe măceș e sare
Și ceață printre brazi. Mugetul și
Strigătul acut al mării sunt voci distincte,
Deseori auzite odată; plânsul de noduri,
Amenințarea și mângâierea valului spart peste ape,
Caria dinților de granit deoparte
Și chemările, alarme ale promontoriilor din preajmă.
Sunt voci ale mării, iar noroiul scâncind
Plutește către țărm cu pescărușul:
Sub apăsarea ceții mute
Clopotul sună,
Tras pe hula de pe fund, fără grabă,
Măsurând un timp care nu e al nostru,
Un timp mai bătrân ca timpul cronometrelor, mai bătrân
Ca timpul numărat de femeile-ngrijorate, pline de spaimă,
Culcate și neputând să doarmă, socotind viitorul,
Încercând să desfacă, să descurce,
Să-nnoade trecutul și viitorul,
Între miezul de noapte și sorii de zi, când trecutul e o dezamăgire,
Când viitorul e fără viitor, înaintea dimineții,
Când timpul stă-n loc și nicicând nu se sfârșește,
Iar hula de pe fund care este și a fost dintotdeauna
Face să bată
Clopotul.

https://blog.revistaderecenzii.com

După ce lumina torțelor a îmbujorat fețele asudate
După liniștea glacială a grădinilor
După supliciul locurilor împietrite
Strigătele și plânsetele
Temnița și palatul și răsunetul
Tunetelor primăverii peste munții îndepărtați
Cel care trăia este acum mort
Noi care acum trăim, o să murim
Cu puțină răbdare

https://blog.revistaderecenzii.com

PANAIT ISTRATI martie 1928

Când sosește toamna, întinsele câmpii de țelină ale Munteniei dunărene încep să trăiască, timp de o lună, existența lor milenară.

Aceasta începe chiar în ziua de Sfântul Pantelimon. În ziua aceea, vântul dinspre Rusia, pe care noi îl numim muscalul sau crivățul, mătură cu suflarea lui de gheață nesfârșitele întinderi; dar cum pamântul arde încă, infierbântat ca un cuptor, muscalul își cam rupe dinții în el. N-are a face! Barza, care stă pe gânduri de mai multe zile, își țintește ochiu-i roșu asupra aceluia ce-o dezmiardă în răspăr, și iat-o plecată în ținuturile calde, căci ei nu-i place muscalul.

https://blog.revistaderecenzii.com

„S’ io credessi che mia risposta fosse
a persona che mai tornasse al mondo,
questa fiamma staria senza più scosse.
Ma per ciò che giammai di questo fondo
non tornò vivo alcun, s’ i’ odo il vero,
senza tema d’ infamia ti rispondo. „

https://blog.revistaderecenzii.com

Domnul Charles Grandet, preafrumos june de douăzeci și doi de ani, făcea în momentul acela un ciudat contrast cu tipicarii provinciali, cam iritați de ifosele sale aristocratice, pe care toți le studiau ca să aibă de ce rîde. Aici e nevoie de o lămurire.

La douăzeci și doi de ani, tinerii sînt încă așa de aproape de copilărie, încît lesne pot să se dedea la copilării. Astfel, poate, la o sută dintre dînșii s-ar fi găsit nouăzeci și nouă care să se poarte aidoma cum se purta Charles Grandet. Cu cîteva zile înainte de această seară, tatăl său îi spusese să plece pentru cîteva luni la fratele lui din Saumur. Poate că domnul Grandet din Paris se gîndea la Eugénie. Charles, care venea în provincie pentru întîia oară, își pusese în gînd să apară acolo sub înfățișarea unui june la modă, să bage în sperieți ținutul cu luxul său, să rămînă de pomină și să importe acolo toate inovațiile vieții pariziene, în sfîrșit, într-un cuvînt, voia să piardă la Saumur mai mult timp decît la Paris cu lustruitul unghiilor și să afecteze excesiva prețiozitate a ținutei, pe care un tînăr elegant o părăsește uneori pentru o delăsare, ce nu-i lipsită nici ea de farmec.