https://blog.revistaderecenzii.com

INTRODUCERE

Cred că întâia datorie pe care o am, de la această catedră, în afară de pomenirea cu cuvinte de recunoștință a predecesorului meu, pe care l-am sărbătorit cu toții, acum două zile, este să vă arăt care a fost rostul catedrei acesteia, care peste o lună și jumătate de zile va dispărea, pentru că eu sunt ultimul care sunt chemat la această Universitate să prezint în întregimea și în legăturile ei sintetice. Catedra va dispărea, după dorința Facultății, și aș adăugi: și după curentul vremii, care curent al vremii, în generațiile acestea noi, duce, de o parte, către generalizări, pe care eu le cred pripite când le începe cineva la douăzeci de ani — căci un teoretician de aceștia care schimbă la douăzeci de ani toată știința de până acum mi se pare puțintel fără simțul răspunderii, nesprijinindu-se așa cum trebuie, pe o lungă experiență analitică de o viață întreagă — iar, de altă parte, către erudiție, către erudiția cea mai exactă, cea mai precisă, cea mai folositoare, dar — îngăduiți-mi cuvântul — și, puțintel, cea mai uscată. Poate niciodată nu s-au întâlnit într-o generație (și cu aceasta închid parenteza) două tendințe așa de deosebite: de o parte, călăreții tuturor norilor, de altă parte, adunătorii tuturor nisipurilor. Nu este nevoie să vă spun că admir tot așa de puțin erudiția care nu merge către înțelegerea totalului, a ceea ce se numește ansamblu, cât de puțin prețuiesc și aceste rătăciri zadarnice în regiuni nu neexplorate până la acela care umblă pe acolo, dar neexplorabile, care nu vor fi niciodată explorate. În sfârșit, acesta este curentul timpului și potrivit cu acest curent al timpului, mai ales către erudiție, s-a manifestat dorința de a avea mai multe catedre de istoria literaturii române, catedre de erudiție, în locul catedrei complexe și comprehensive, care exista înainte. Nu se va mai putea face legătură de la cele mai vechi cărți scrise în românește până la Eminescu și până la operele generației de azi, în cuprinsul unui singur curs. Se va opri cineva la un anume moment, cu un profesor, și va începe de aici înainte, cu alt profesor. Mă închin și înaintea votului Facultății și înaintea dorinței vremii noastre. Dar nu e mai puțin adevărat că eu sunt chemat, în această lună și jumătate^[1], să înmormântez catedra unitară a literaturii românești, catedră de orientare și de directivă. Universitatea devine, în genere, o școală de erudiție, o școală de specialitate și mie, domnii mei, nici prin gând nu-mi trece să trec într-o direcție care nu este a mea și să intru în domenii pe care nu le înțeleg așa. Dar era de datoria mea să vă spun în câteva cuvinte, la începutul acestor prelegeri, care a fost rostul întemeierii acestei catedre, care a fost folosul pe care l-a adus, folos cu mult mai mic decât îl vedeau cei care o întemeiaseră și, după aceea, să trec, în chiar cea dintâi din aceste patrusprezece lecții, care vor alcătui o scurtă istorie a literaturii românești, pentru toată lumea — nici pentru filosofi, nici pentru erudiți, ci pentru toți românii care vor să cunoască istoria scrisului românesc — la însăși expunerea sintetică pe care o am în gând.

Catedra aceasta s-a întemeiat, sunt mulți ani de atunci, pentru cineva cu activitate multilaterală și nu totdeauna sprijinită pe cercetarea critică a izvoarelor. Nu este bine aici, în Universitate, să vorbim rău de predecesorii noștri, mai ales că oricine este, mai mult sau mai puțin, omul epocii sale și predecesorii noștri au trăit o epocă de multilateralitate, puțintel cam dezlânată, dar cu un sentiment admirabil de romantism, înaintea căruia trebuie să ne închinăm, fiindcă a fost de foarte mare folos societății românești și spiritului ei de moralitate. Au fost desigur exagerări, care s-au corectat, dar o idee trăiește în mare parte prin exagerările ei, aș zice chiar că, fără de exagerare, ideea însăși nu ar putea trăi. Pe vremea aceea catedra a fost întemeiată pentru Vasile Alexandrescu Ureche, sau, cum îl știți d-voastră, V. A. Urechiă, care a scris o istorie a literaturii române (Curs de literatură română, publicat în Ateneul român, 1860—1861, și separat), cu totul insuficientă sub raportul informației și al liniilor celor mari. Era vorba, mi se pare, pe vremea aceea și de confundarea istoriei românilor cu istoria literaturii românești, un lucru nu tocmai așa de rău cum se pare.

Eu nu înțeleg profesori de care să nu cunoască istoria românilor și nu înțeleg profesori de istoria românilor care nu ar cunoaște, în același timp și fundamental, istoria sufletului românesc, oglindit în, — după cum iarăși nu pot înțelege un istoric al artelor care nu cunoaște perfect viața societății în care s-au dezvoltat aceste arte (dl Focillon, pe care l-ați auzit ieri seară, este un strălucit exemplu de cum trebuie să fie un profesor de istoria artelor), și, iarăși, nu pot înțelege un profesor de istorie universală care nu ar fi capabil să ție curs, un an întreg de zile, de istoria artelor în cutare epocă, și nici un profesor de istoria literaturii universale care să nu fi trecut prin greaua disciplină a istoriei universale.

V. A. Urechiă a ținut catedra cu pregătire câtă era pentru vremea aceea, cu o bunăvoință care era nesfârșită și cu un talent așa cum i-l dăduse Dumnezeu. Aceasta a durat mai multă vreme. Catedra, mi se pare, dispăruse atuncea când dl Ovid Densușianu i-a dat toată strălucirea talentului său și toată soliditatea cunoștințelor sale variate. Catedra a trecut apoi la cineva care ani întregi de zile deprinsese să învețe pe elevii din școlile secundare și care, pe lângă foarte multe însușiri, avea una extrem de rară, cea mai rară din toate — cu durere trebuie să o spun: foarte rară în însăși generația d-voastră, și însușirea aceasta trebuie să căutați a o câștiga — însușirea bunului-simț. Bunul-simț plătește mai mult decât orișice erudiție, cade mai greu în cumpănă decât orișice talent.

Talentul dezordonat și erudiția egoistă, acestea nu servesc la nimic ca să conducă în viață; ci bunul-simț, pe care-l are orișice țăran, acesta este lucrul de preț și nu trebuie să fim inferiori oamenilor simpli pentru că am învățat, nu trebuie să ne pierdem fondul acesta de bun-simț pe care ei îl au. Căci bunul-simț aduce bunacuviință, aduce purtările frumoase. De aceea țăranul român, având bun-simț, are și „scaun la cap“ și, „având scaun la cap“, aceasta îi dă în același timp o perfectă logică, îi dă și felul acela frumos de a se înfățișa, care nu este decât altă latură a unui bun-simț.

Iată dar istoria acestei catedre. Sinteza care s-a făcut până acum de aici, rămâne să o faceți d-voastră de aici înainte singuri, din ceea ce vor putea să vă dea cele două catedre de erudiție care sunt pe pragul de a se întemeia și a căror sprijinire am luat-o asupra mea. Căci, întru cât mă ajută puterile mele, voi căuta să duc la bun capăt dorința Facultății de Litere.

Și acum să vă expun în două cuvinte care este tendința acestui curs, care aș dori să vă rămână. E o dorință personală, pe care să-mi îngăduiți să o am, ca, deși nu o să trec examene cu d-voastră, așa încât rezultatul acestui curs nu voi putea să-l văd în forma obișnuită a examenelor, în studiile de specialitate pe care sunteți chemați a le face și care vă vor fi foarte bine făcute, să păstrați oarecare amintiri de la mine, pentru a avea legătura dintre aceste studii prin lecțiunile pe care le încep.

Vreau să încerc, în afară de cadrele pe care le-am întrebuințat până acum, deci în niște cadre cu desăvârșire noi, marile legături, pe care nu le-am văzut nici eu așa de clar ca în momentul de față, ceea ce nu exclude posibilitatea ca după câtăva vreme să văd și mai clar — căci a te întrece este cea dintâi datorie; în orișice caz mult mai bine decât a te întrece alții — legăturile principale ale istoriei scrisului românesc. De aceea nu vă veți mira dacă, în aceste lecții, vor lipsi o mulțime de lucruri care se găsesc în Istoria mea a literaturii române, care vede chiar acum o a doua ediție ce se târăște cu greu de la un volum la celalt. Nu veți întâlni un capitol de literatură slavonă; se presupune cunoscut; în orice caz, nu eu voi fi acela care să vi-l prezint. Suntem pe cale de a avea o catedră în domenii care ne lipseau până acuma, și desigur o conferință de cultură slavonă la noi, în țara noastră, ar fi de foarte mare necesitate: ar scuti pe profesorii care vorbesc de sufletul românesc să se ocupe și de haina străină în care acest suflet românesc a fost îmbrăcat o bucată de vreme. Nu-mi trece prin minte să spun ceea ce se spune foarte adeseori, că sufletul națiunii nu se poate înfățișa decât în limba națională; ar fi cu totul greșit: poți să scrii în românește cu o orientare absolut străină și poți să scrii în limbă străină cu cel mai mare, cel mai adevărat și cel mai complex suflet românesc. S-a scris cândva la noi în latinește, în grecește, mai târziu în franțuzește, dar prin aceasta nu s-a schimbat ceva din sufletul celor care scriau. Țin să vă spun d-voastră care sunteți la o vârstă la care puteți fi foarte ușor ispitiți către forme de cultură străine, în credința că, dacă ați cuprins una dintre acestea, v-ați însușit și sufletul acelei culturi, că aceasta este o încercare absolut zădarnică. Vei învăța destul de bine franțuzește; limba franceză îți va fi oare și mijlocul de comunicație prin care se va strecura ceva din sufletul străin, deosebit, din sufletul atât de extraordinar de complex, sprijinit pe o cultură de secole, al poporului francez? Gândiți-vă la complexitatea uimitoare a dlui Focillon de ieri. Vă puteți trudi cât veți voi a învăța câte gramatici franceze sunt, puteți să frecventați tot soiul de saloane de păsări și maimuțe din București și cu toate acestea nu veți ajunge să o introduceți în sufletul d-voastră, plin de atâtea energii proaspete, care nu au nimic a face cu tot ce poate să fie într-un suflet ce a strâns atâta viață culturală, în curs de atâtea secole.

Numai că, în ceea ce privește slavona, nu se poate vorbi de mărturisiri de acestea ale sufletului românesc în formă slavonă.

Fiindcă aceasta era o cultură de împrumut: era cultura biblică trecută la Bizanț și de la Bizanț la slavii de dincolo de Dunăre.

Prin urmare ce originalitate se putea păstra în această cultură de limbă slavonă? În general slavii de dincolo de Dunăre ar avea toate motivele să fie ceva mai modești, de câte ori ridică titluri de acestea de înaintași ai culturii, de mai vechi în ale culturii, fiindcă nu este de fapt vorba de ceva care, la un moment dat, să fi pornit din sufletul lor național, ci de o adaptare — cât de greoaie! — după nevoile unui mediu încă nedeplin pregătit pentru exprimarea unor anumite noțiuni, a acestor gânduri care veneau din antichitatea biblică sau din lumea aceea a Bizanțului, ea însăși rezultată din reunirea, confundarea, strălucitoare de multe ori, a unor principii foarte deosebite între dânsele.

Nu, de cultură slavonă nu va fi vorba; nu ne putem pierde timpul în aceste câteva lecții, prin care se isprăvește o catedră, cu amănunte care privesc o cultură pe care d-voastră sunteți liberi să v-o faceți singuri.

Tot așa de puțin va fi vorba de istoria tipografiei la noi. O punem de obicei în cărțile noastre de istoria literaturii, pentru că proporțiile mari ale acestor cărți ne îngăduie luxul de a vorbi și de tipografie. Dar acestea nu sunt lucruri esențiale. Eu îmi pot închipui pe cineva care, cunoscând istoria literaturii noastre, nu ar ști momentul exact în care Macarie Muntenegreanul, venit din Veneția, a întemeiat cea dintâi tipografie în Țara Românească, ceea ce de fapt nu era o faptă românească. Se muta omul cu sacul lui de litere, cu scândurelele lui de presă, de acolo din Muntenegru, de unde cartea slavonă se putea vinde cu mai multă greutate, la noi, unde era un centru de desfacere pentru această carte; venea meșterul acolo unde i se deschideau drumuri mai largi pentru meseria lui. Trebuie să scădem din mândria noastră națională, în domenii unde am pus-o pe nedrept, pentru a o strămuta în alte domenii pe care nu le-am văzut până acum. Deci, nici de tipografie nu va fi vorba aici.

Nu va fi vorba nici de latura filologică a acestei literaturi mai vechi, care nu cade în specialitatea mea; totuși îmi atribui oarecare competență de diletant în acest domeniu, deși d-voastră sunteți liberi să mi-o refuzați și veți avea și autorități pe care să vă sprijiniți în aceasta.

Ci voi căuta să arăt cum am creat noi deosebitele elemente din care se alcătuiește forma literară a culturii noastre naționale, opera noastră de creațiune în aceste deosebite domenii.

I. CREAREA LIMBII LITERARE

Cel dintâi capitol dintr-o istorie a literaturii românești înțeleasă în felul acesta sintetic trebuie să fie numit, are dreptul de a fi numit „capitolul creării instrumentului însuși de exprimare“, care este limba literară.

Cum s-a creat deci această limbă literară românească și când s-a creat?

Nu mai trăim în vremea în care lumea își închipuia că întrebuinț area limbii naționale rezultă dintr-o concepție clară, dintr-un act de voință: se dezvoltă sentimentul național și, dezvoltându-se, el intră în luptă cu formele străine, ceea ce duce la o impunere a limbii vorbite de toată lumea. Trebuie să ne gândim că, în timpurile mai vechi, nimeni nu avea respectul limbii vorbite de toată lumea. Este un fel de snobism înnăscut în această mizerabilă și admirabilă ființă umană, care ne face să desprețuim un lucru care este al tuturora, pe când, dimpotrivă, lucrul care este al tuturora ar trebui iubit mai presus de oricare, pentru că el este mijlocul de frăție omenească; dar sufletul omenesc suferă de acest defect.

Astfel, pretutindeni, limba națională era limba vulgului, era „le vulgaire“, „vulgare eloquium“ și se întrebuința când nu se putea face altfel. Se întrebuința de oameni care nu știau mai mult, pentru lucruri care nu aveau nici o valoare deosebită de exteriorizare; era un lucru intim, familiar, lucru de început și de încercare; era o concesie pe care o făceai slăbiciunii d-tale, sau mai ales slăbiciunii altora, care, dacă ai scris în limba în care trebuia, nu ar fi primit, nu ar fi înțeles ceea ce spui; un fel de haină de interior și de dimineață, un halat, o „pijama“, dacă voiți, pentru persoanele care întrebuințează acest caraghios veșmânt japonez, potrivit pentru amândouă sexele.

Deci a vorbi de formarea națiunii române, de crearea spiritului românesc ca una dintre condițiunile întrebuințării limbii românești, este a sacrifica pe cineva înzadar unor zei care au murit.

Totuși, în clasele cu mult mai puțină cultură și care nu aveau în jurul lor un mediu cultural — căci în timpul depărtat al formării celor dintâi alcătuiri ale statelor noastre nu exista un mediu cultural pentru ele — anumite necesități au provocat întrebuințarea limbii românești, care însă nu a produs monumente de literatură scrisă. Fiindcă nevoia de a scrie nu o simte toată lumea; „literatura“, forma frumoasă, este și satisfacerea unor nevoi practice, sau, în unele cazuri, o țâșnire nestăpânită dintr-un suflet prea plin, dar, nici într-un caz, nici într-altul, pentru a servi necesități de ordin practic, sau pentru a-ți descărca sufletul, nu alergi neapărat la condei, cum alergi uneori fără nici o utilitate practică și fără să ai nimic în sufletul dumitale. Toată literatura aceasta curentă de astăzi — jocul de rime dificile, încercarea de ritmuri dezagreabile, întrebuințarea de cuvinte științifice culese din dicționare, sărăcia aceasta sufletească de astăzi, plină de atâtea pretenții, poate să servească în acest domeniu de învățătură — literatura aceasta nu o citește nimeni, căci își fac o iluzie poeții care cred că-i citește cineva, numai fiindcă pretind că trebuie o revoluție literară pentru a exprima profunda mizerie a unor biete suflete sterpe, fără nici o legătură cu societatea și cu scopurile acelea înalte către care tinde omenirea.

Dar anumite necesități de acestea, de ordin practic, au trebuit totdeauna să creeze într-un moment o „literatură“, care nu este scrisă și care nu este proză. Proza este un produs târziu; cineva ar putea crede că se merge de la proză la poezie. Nu, se merge de la poezie la proză. De aceea și d-voastră trebuie să faceți astfel ca și sufletul d-voastră să treacă de la proza programelor școlare din nou la acea poezie din care se hrănește omul: izvorul curat, adânc, neștiut, din care pornește viața. Așa încât, am început cu poezia, cu poezia aceea care merge din clasă în clasă și din curte în curte.

Căci îi place oricui legătura armonioasă a cuvintelor și a silabelor; de fapt ce este poezia decât legătura armonioasă și misterioasă a silabelor? Câți nu au vrut să disece pe Eminescu, să afle tainele lui; dar tainele acestea, el însuși nu ar fi putut să le exprime; ele erau ceva format din adâncimea subconștientului său și în care se îngrămădise tot ce dăduseră atâtea generații. Căci noi purtăm în noi chemarea generațiilor de la care venim, și misterul acela poți oare să-l explici și să-l pui în formele raționale? Ce formidabilă și meschină eroare!

Se simțea deci nevoia de poezie în legătură cu unele rosturi practice ale poporului nostru; se simțea nevoie de puterea de armonie a silabelor, de puterea de rechemare a rimelor. Căci rima este un mijloc de rechemare, iar nu o floare pusă la ureche; ies de multe ori rime extraordinare, dar niciodată nu se gândește cineva, la începuturile unei poezii populare, să uimească prin bogăția rimei. Se folosea la sfârșitul versurilor orișice formă verbală sau adjectivală, fără prea multă alegere. După abuzul făcut de Alecsandri, este natural ca noi să nu mai facem așa. Alecsandri își făcea o plăcere deosebită din întrebuințarea diminutivelor; orice cuvânt, orice substantiv, orice adjectiv rima în diminutiv cu orice altă formă corespunzătoare. Numai că nu rimau de fapt substantivele, ci diminutivele. Și critica foarte aspră a unuia din oamenii cei mai subțiri ai literaturii franceze, Prosper Mérimée, vorbind despre poezia lui Alecsandri, spunea că, dacă această poezie ar fi adevărată, atunci poporul românesc ar fi un bătrân popor degenerat.

Și îi plăcea lui să creadă că suntem un popor cu mult mai serios, cu mult mai bărbătesc, mai roman, dacă vreți, decât ar fi reieșit din diminutivele acestea de gust levantin. Căci este ceva în Alecsandri dintr-o depărtată suflare de vânt levantin, de pe malul Bosforului, e ceva dintr-un Athanasie Cristopulo; nu se observă îndeajuns, dar este.

Care sunt aceste necesități de ordin practic din care trebuia să iasă poezia românească?

În vremea veche nu avem poezie românească scrisă, până în secolul al XVII-lea, când apar pentru întâia dată rânduri ritmate și rimate. Dar trebuie să socotim câteva secole înainte de bietele versuri de la stema țării sau înainte de încercarea, foarte complicată, a lui Dosoftei de a scrie psalmii în românește, psalmi ai lui care nu sunt deloc o traducere exactă; nu numai ca text nu este exactă traducerea, dar nici măcar sensul nu este exact. Și poate că tocmai aceasta îi face frumusețea: recunoști în psalmii lui Dosoftei o poezie populară și de aceea Dosoftei ar trebui să intre în orișice antologie, și, aș zice, potrivit cu timpul lui, căci ar părea altfel un blasfem să capete un loc pe care Alecsandri nu are dreptul să i-l dispute.

Dar trebuiau descoperite întâi ritmurile. Fiindcă lucrul esențial sunt ele, și, odată create, se găsesc și cuvintele. Nu cuvintele crează ritmul, ci ritmul crează cuvintele, și descoperirea cea mare nu este să le găsești pe dânsele, ci ritmul amplu, care rămâne în ureche.

Pe ritmul acesta poate face apoi cineva oricâtă poezie populară vrea. El este, de altfel, esențial și pentru alt motiv: fiindcă de la el trebuie să se plece. Cercetând nevoile esențiale ale poporului, repede ne dăm seama de necesitatea de a găsi ritmul potrivit cu aceste cerințe de ordin practic.

Am crezut și eu cândva, și am scris și o pagină care se citează deseori de persoane care nu au citit niciodată cartea din care e extrasă această pagină, în existența unui anumit păstor romantic; aceasta într-o vreme de romantism, pentru mine, când eram aproape de vârsta d-voastră, sau chiar într-o vârstă mai mică decât cel mai bătrân dintre d-voastră, când am scris Istoria literaturii românești în secolul al XVIII-lea. Am spus și eu atuncea că păstorul stă, se uită la stele și cântă. Numai cât păstorul nu cântă când se uită la stele. Când se uită la stele, le admiră, le numără, le cunoaște; după aceea, ca orișice om, sub zâmbetul stelelor și al lunii, adoarme, și are un somn bun, un somn ritmat dacă voiți, dar ritmat printr-o suflare adâncă, odihnită; în tot cazul, nu suflarea care produce poezia. În cea mai mare parte, ceea ce ne închipuim noi că este un mesagiu de iubire trimis prin văzduh către depărtata aleasă a inimii lui, nu e decât o întovărășire ritmată a nevoilor vieții păstorești. Merge ciobanul cu oile și le cântă; le strânge la mulsoare și le cântă. Desigur că, în anume momente, legate și ele de nevoi practice, deseori colective, nu individuale, se produce poezia populară. Își închipuie cineva un cioban mut?

Un cioban care nu are simțul armoniei când vorbește? Sunt cazuri, dar acesta nu este ciobanul tipic. A-și închipui cineva un cioban care stă numai într-o tindă și mulge înseamnă a cunoaște numai o parte a vieții păstorești, iar nu viața păstorească în întregime.

Cred că la acest capitol avem încă nevoie de foarte multe lămuriri, fiindcă lucrurile acestea le spun în cea mai mare parte oameni care trăiesc la orașe, nu acei care sunt amestecați în viața de toate zilele a ciobanilor.

Spunea dl Bianu, așa de frumos, că își amintește de vremea când păștea oile părintești. Ar fi bine să se gândească a ne spune, pe vremea aceea, când i-a venit să cânte, sau când le-a venit acelora cu care era împreună să cânte? Căci mi se pare că acest cântec nu l-a putut da dlui, care a plecat de tânăr la școală, ci pentru a cânta îți mai trebuie, pe lângă oi, și altceva: o anumită vârstă și ceea ce această vârstă aduce cu sine. În orice caz, într-un suflet copilăresc se poate naște într-o măsură mult mai mică ceea ce se poate naște într-un suflet de adolescent, care se îndreaptă către sentimente cât se poate de lăudabile când sunt curate, și cât se poate de rele atunci când sunt provocate de sentimentul netrebnic al „flirtului“, de care sunt vrednice numai sufletele omenești cele mai sterile în ce privește sentimentele adevărate: este a-ți bate joc de propriile tale sentimente, pentru ca, atunci când vei avea nevoie de dânsele, să nu le mai poți găsi pentru că le-ai veștejit în tândălelile acestea stupide și imorale.

Deci iată una din originile acestui cântec: nu se poate închipui viața păstorească fără un anumit cântec, fără trezirea ritmului, fără cuvintele care se perindă de la sine în acest ritm. Noi am dori să știm care sunt cele mai vechi dintre cântecele bătrânești.

Din nenorocire nu se poate, și iată de ce: nu se poate, fiindcă aceste cântece se țin în curent cu vremea. O vreme le-a creat, alta le-a transformat; unei vremi i-a plăcut într-un fel, altei vremi îi place în alt fel. Astfel se introduc mereu modificările necesare pentru ca să rămâie cântecul în curent cu nevoile vremii noi. S-au făcut în această direcție cercetări foarte interesante asupra poeziei spaniole contemporane. Dl Ramon Menéndez Pidal (Flor nueva de romances viejas, 1928), cel mai bun cunoscător al poeziei epice spaniole, și, pe alături de această poezie epică, al oricărei poezii de caracter popular din provinciile spaniole, a găsit o poezie foarte cunoscută a unui poet romantic spaniol trecută în poezia poporului și într-o formă mai bună decât aceea pe care o avea în original: anumite asprimi în silabe, anumite nesiguranțe de ritm au fost îndepărtate de popor.

Să zicem că poezia va trece mai departe și se va găsi cineva care va îndrepta ceea ce îndreptase cel dintâi: se poate întâmpla să strice forma poeziei și forma stricată va merge mai departe și va omorî forma cea bună, deși, din fericire, în materie de poezie nu se întâmplă același lucru care se întâmplă în materie de monedă: aici, moneda proastă gonește totdeauna moneda bună, dar în poezie nu totdeauna forma cea proastă gonește forma cea bună.

Acum se deschide o problemă asupra căreia voi trece foarte ușor, deși mă simt dator să o ating, pentru că a fost ridicată, aici chiar, de către cineva care cunoaște bine literatura aferentă, dar care, în concluziile sale, merge prea departe, în alt sens decât în sensul obișnuit.

S-a spus: ce este poezia populară? O întrebare care s-a repetat și în ceea ce privește costumul popular. Acum câtva timp, când a venit în București unul dintre cei mai buni cunoscători ai costumului popular din Peninsula Balcanică, răposatul profesor și învățat bulgar Șișmanov, spunea: toate costumele acestea, să zicem cele din Muscel, sunt costume de curte, care au căzut pe urmă în întrebuințarea poporului. Este foarte adevărat, atât de adevărat, încât întâlnești costumele cele mai frumoase, cele mai originale, cu mai mult aur și culoare roșie, mai bogate, tocmai în părțile acelea unde s-a întemeiat și s-a dezvoltat la început viața istorică a principatului muntean: în Argeș și în Muscel. Nu găsești dincoace în Vâlcea, unde nu a existat viață de curte, unde costumul popular este în alb și negru și în desemnuri extrem de simple, doar o ușoară sineleală în albastru-deschis; pe când dincolo sunt cele mai triumfătoare culori ce se pot închipui.

Tot așa, s-a zis: poezia populară a făcut-o un om, și, dacă a făcut-o un om, ea nu mai este poezie populară.

Dar nu se ține seamă de faptul că poezia vine din subconștient, din acel misterios, adânc și totdeauna incontrolabil subconștient al omului. Și nu e mai puțin adevărat că poporul trăiește neindividualizat. Noi ne individualizăm, ne creăm individualități, așa cum putem: unii mai modești: în felul de a purta părul, sau îmbrăcămintea; alții își închipuie că s-au individualizat în domenii superioare, fie chiar dacă această individualizare are valoare numai pentru ei singuri; dar poporul nu este individualizat: fiecare este popor; un om este popor. Așa încât poezia pe care o face unul dintre aceștia este populară, fiind corespunzătoare întregii colectiIstoria literaturii românești. Introducere sintetică 23 vități. Pe de altă parte poezia aceasta populară nu poate circula așa cum circulă produsele noastre literare: avem bani, dăm opera la tipar; există o instituție care își face păcatul cu noi și din cauza acestei instituții mergem cu produsul nostru literar la tipar; dar poezia populară trebuie să fie primită de toată acea masă pe care o reprezintă însuși creatorul, și numai astfel circulă. Așadar poezia populară este populară prin toată popularitatea celui care o produce, prin toată acceptarea celor care o transmit.

În felul acesta vă puteți închipui cât de adânc trebuie să ne închipuim existența unei poezii populare, adică a poeziei înseși, căci deosebirea aceasta a poeziei în populară și nepopulară se sprijină adesea pe o simplă aparență. Există o poezie, dar se poate întâmpla cineva care să o scrie și atuncea, dacă a scris-o cineva — de multe ori nu „scrie“, ci mai mult își încearcă doar condeiul — iat-o „cultivată“, pe manuscripte, pe „tartajul“ lor. Multe dintr-ânsele sunt absolut necuviincioase și desigur n-ar putea fi citite aici; altele sunt însă foarte cuviincioase; de pildă, Conachi și-a cercat odată condeiul și poetul tuturor oftărilor pentru cucoanele fanariote ale secolului al XVIII-lea a scris: Lunca strigă, lunca zbiară, Pentr-un pui de căprioară.

Vă puteți închipui d-voastră pe Conachi, cu ișlic și cu ciubuc și papuci, față în față cu un pui de căprioară! Nu se poate închipui.

Astfel deosebirea între poezia populară și poezia care n-ar fi populară e cu desăvârșire de suprafață, și, cu toate că de întrebuințare curentă, nu are nimic care să o legitimeze în adânc.

Dar mai este altceva decât ciobanul în cale și la lucru: oamenii joacă, dansează. Este la început o datorie religioasă, în afară de o manifestare instructivă. Căci fiecare, în anumite împrejurări, simțim că ne vine a juca și nu înțelegi în adevăr muzica dacă într-un anume moment nu simți tresărirea, pe care o stăpânești, a întregii tale ființe, chiar dacă nu ai învățat cândva danțul, și, iarăși, nu există poezie bine ritmată care, fără să-i cunoști melodia, să nu provoace un început de melodie în urechea cui este un om complet, căci sunt ființe necomplete care nu pot prinde o bucată de cântec, ceea ce e o infirmitate.

Poezie, cântec, adică muzică, și danț sunt lucruri legate împreună, și zeii din antichitate așa erau slăviți; în timpurile noastre aceasta nu se mai poate închipui. Vă închipuiți în mijlocul slujbei credincioș ii începând a sălta după cuvintele ritmate spuse de preot!

Decența noastră de astăzi ni-o interzice. Dar odinioară nu era așa; ar fi fost supremă indecență să continui, în asemenea momente, rămânerea în starea de încremenire paralizată, așa cum cere bunacuviință din timpurile noastre. Prin urmare era danțul. Totdeauna au fost danțuri și ele au o vechime imemorială: vom întâlni totdeauna aceste mișcări ritmice ale picioarelor și uneori și ale mâinilor, în felul cum, de pildă, fac astăzi țăranii noștri. Dar danțul cere cântec, și cântecul cere poezie. Danțul se cere punctat, și se punctează cu literatură. În dispoziția aceea cu totul specială pe care o provoacă danțul, sângele merge mai repede, mai bogat; în contactul acesta al mâinilor, al trupurilor, în atmosfera aceasta cu totul specială, fiecare, de la o bucată de vreme, nu mai vede pe toată lumea, ci un suflet prieten sau unul dușman, și pentru sufletul dușman aruncă înțepături, pentru sufletul prieten trimite zâmbete, care toate se cristalizează în literatură.

Așa încât poezia cea mai veche este în legătură cu necesitățile unei vieți practice, care cer neapărat, fără nici un fel de mândrie, fără nici un fel de prietenie sau aspirație către eternitate, creația literară.

Dar mai este și altceva: viața de curte. Viața de curte de astăzi este prinsă, de o parte, într-o anumită etichetă, de altă parte, în intrigă. Din aceasta se compune viața de curte în timpurile noastre: solemna etichetă în fața tuturor, intriga pentru intimi. Dar viața aceasta de curte nu era așa și odinioară. Odinioară erau ospețele cele mari. În a mea Istoria românilor prin călători, se poate vedea o sumedenie de banchete din acestea domnești. Ne descrie un francez pe la 1570, aici, în București, curtea lui Alexandru-Vodă, fiul lui Mircea. Într-un anume moment se aduce vin, și era o datorie pentru boieri să bea, de câte ori se ridica păharul, în sănătatea, întâi, a lui Dumnezeu, trei cuvinte românești, care ni-au fost păstrate în descrierea lui l’Escalopier, apoi în sănătatea împă ratului, adică a sultanului, și în unele cazuri, când era un trimis străin sau un călător venit din Occident, domnul făcea din ochi când spunea „împăratul“, ceea ce însemna că era vorba nu de împăratul din Constantinopol, ci de cel creștin de unde venea solul sau călătorul. Apoi se bea în sănătatea lui vodă și în sfârșit în sănătatea tuturor. Mesele acestea țineau ceasuri întregi și, până nu adormea toată lumea, nu încetau.

Dar pentru astfel de petreceri trebuie cântec: vechiul cântec bătrânesc, cântec bătrânesc pe care îl întâlnește cineva și în vremea lui Atila; când se întorcea în ringul lui panonic în secolul al V-lea, era întâmpinat de fete germane care cântau pe două rânduri, glorificându-l. În locul lui Atila, închipuiți-vă un domn de al nostru care se întoarce biruitor. În loc ca la primire să i se prezinte discursuri, era primit cu cântece. Când a intrat Mihai Viteazul în Ardeal — avem mărturii ungurești contemporane — mergeau alături cu dânsul lăutarii care „ziceau“. Își închipuie cineva că ziceau numai din vioară? Ziceau din vioară, dar, în același timp, cântau cântecul, poezia aceea, venită din Peninsula Balcanică la noi.

Să-mi dați voie să strecor cu această ocazie o explicație la care țin. Eu nu cred că sârbii au creat cântecul popular; i-au dat o formă strălucită, dar că l-au creat nu pot admite. Iată de ce: fiindcă de obicei cântecul popular se află în momente de mare triumf național, sau în clipa unei adânci suferințe naționale. Dar când s-a ivit cântecul popular sârbesc, balada sârbească? Nu în epoca de triumf a lui Ștefan Dușan, nici după adânca umilință din secolul al XV-lea; a doua zi după Cosovo nu era atmosfera trebuitoare pentru a se crea balade. În timpul din urmă s-au făcut analize foarte amănunțite și îngrijite asupra baladei sârbești și s-au descoperit părți luate de-a dreptul din chansons de geste ale francezilor. Așa încât migăloasa cercetare filologică dă dreptate îndrăzneței mele ipoteze. Un singur popor a creat cântecul acesta în epoca evului mediu: e poporul francez. De la francezi a mers cântecul în Italia, prin dinastia de Anjou, în Neapole și Sicilia, și de acolo a trecut pe coasta Peninsulei Balcanice, în Albania, unde a influențat viața sârbească. Așa încât de la luthierii depărtatului ev mediu până la alăutarii sau lăutarii de pe vremea lui Mircea cel Bătrân este o continuă dezvoltare.

Am ascultat întâi la curtea noastră cântece de sărbătoare slavone care au mers până în plin secolul al XVI-lea, căci la 1570 întâlnim încă astfel de cântăreți ambulanți la curtea lui Ștefan Báthory, rege al Poloniei. Apoi s-a cântat românește. S-a cântat sub Constantin Basarab, pe la 1650 „viersul fetei care și-a pierdut oile în munți“, care se cântă și azi în Polonia și care și azi răsună la lăutarii din Vălenii-de-Munte. În Viața lui Constantin-Vodă Cantemir de Dimitrie Cantemir, se poate vedea un pasagiu de care s-a ocupat și profesorul polon Wendkiewicz, în care se prezintă un mare rege polon, Ioan Sobieski, stând la o masă de acestea și, după ce băuse puțintel mai mult, cum n-avea la îndemână cântăreți, cântând, el, care știa românește:Constantine, fugi bine,Nici ai casă,Nici masă,Nice dragă jupăneasă.

Și Constantin Cantemir i-a răspuns că jupăneasa i-a murit de multă vreme, dar, în ce privește casa, a pregătit-o pentru oaspetele pe care îl aștepta. Fiul de răzeș din Fălciu a avut fără îndoială mai multă atitudine de curte, în felul lui Ludovic al XIV-lea, decât marele rege polon.

Dar până în acea epocă, foarte târzie, obiceiul se păstrează.

Întâi în slavonește s-a auzit cântecul, pe urmă, în a doua epocă, s-a auzit același cântec în românește, pe subiectele sărbătorești.

Literatura noastră a făcut, în dezvoltarea ei, până foarte aproape de noi, același lucru: pe subiecte străine a pus cuvinte românești și pe urmă a ajuns la ceea ce este de dorit să se ajungă din nou astăzi în domeniul literaturii mult mai înalte: pe cuvinte românești să se pună lucruri care, fiind românești, să se integreze în cultura generală a timpului. Așa se pune problema, iar nu ca în anumite foarte pretențioase reviste care sunt în mâna d-voastră a tuturora.

Nu te poți integra în cultura universală decât aducând o notă nouă în această cultură. Nimeni nu ne cere să împlinim funcțiunea de umili reprezentanți, într-o țară inferioară, ai unei glorioase culturi care încape foarte bine în marginile unui mare popor.

Va să zică, iată cum s-a produs poezia la noi: cântecul bătrânesc de curte, cântecul epic, alături de cântecul ciobănesc, țărănesc, însoțind actele vieții obișnuite, ale vieții țăranului.

Dar între aceste două trebuie să se mai adauge încă un izvor de poezie: sunt sărbători care cer neapărat cântec — acesta este domeniul religios — sunt superstiții care cer neapărat, și ele, cântec, căci nu poți să vrăjești pe nimeni cu un discurs în Parlament. Nu poți cu proza, ci trebuie poezia neînțeleasă, misterioasă, de cuvinte rare, legate, într-un chip neobișnuit, adică descântecul. Dar, de altă parte, sunt și sărbători și acte religioase în viața omului care nu se pot fără de cântec. La naștere, la botezul copilului nu se mai cântă la noi, dar, desigur, sunt popoare la care se cântă, popoare care întovărășesc fiecare moment al vieții cu un cântec. Nu se mai cântă la nunți, dar odinioară mergeau flăcăii călări, care ajungeau la mireasă spunând că sunt soli ai împăratului la curte străină și se vorbea și de o ciută care se află ascunsă în pădure și, dacă nu se dă, amenințau cu răzbunarea. S-ar mai putea găsi asemenea obiceiuri în care cântecul își are rostul lui. Am putut să văd cândva o astfel de nuntă, în secuime: treceam cu trenul și șoseaua era plină de asemenea flăcăi călări care făceau nunta ca în vremurile cele vechi, acum vreo douăzeci de ani. Pe lângă orațiile acestea de nuntă, sunt bocetele la îngropare — asemenea cu cele din Corsica — din care unele sunt foarte frumoase, și atâtea generații au simțit nevoie de ele. Pe urmă, la sărbătorile religioase, la Paști, la Crăciun, erau desigur iarăși cântece. Biserica a mâncat în mare parte cântecul popular, dar nu l-a putut mânca detot și pretutindeni, și nu se poate nici astăzi sărbătoare de iarnă fără să se audă acest cântec, care, lucru foarte curios, după cum l-am spus și cu alt prilej, l-am întâlnit și în Norvegia, cu desăvârșire la fel ca și la noi.

Dar viața se cere și îndreptată. Moșnegii, care au trăit-o, spun cuvinte care sunt bune de păstrat. Ritmul, pe care l-au găsit, ajută la aceasta.

Avem astfel și proverbele. Proverbele acestea, într-o formă ritmică, sunt foarte deseori rimate. De ex. „frate ca frate, dar brânza cu bani“, sau, cum se zice în Moldova: „mâța cu clopoței șoareci nu prinde“, cu mai mult simț al ritmului decât dovedesc muntenii spunând: „pisica cea cu clopoței nu prinde șoareci“. De unde vin proverbele? De ce s-au răspândit proverbele? Sunt ele un lucru care a răsărit la început, așa dintr-o dată, sau sunt rămășițele unor bucăți literare care au pătruns în sufletul poporului și s-au păstrat acolo cu forma ritmică pe care le-a atribuit-o un om la un anume moment? Eu sunt pentru ultima soluție.

Dealtfel, gândiți-vă la Grigore Alexandrescu și la alții: din fabulele lor, anumite fragmente au devenit populare.

Iată deci un ultim izvor de poezie. Acum ajung și la originea prozei. Și aici sunt într-o divergență de păreri, pe care din nenorocire nu o pot înlătura, cu o parte din cercetătorii limbii românești.

Noi avem, în afară de unele însemnări în marginea documentelor — documentul este slavon și, în margine, sunt însemnări românești, prea puține — în afară de anumite însemnări de pe dosul documentelor, unde se rezumă în câteva cuvinte cuprinsul actului, și alte însemnări, precum, de pildă, mențiunea în care se spune, cu privire la tratatul de pace încheiat între Ștefan cel Mare și Ioan Albert, regele polon, că au existat trei forme: o formă latină, o formă ruteană și una „valahă“. Ruteană, aceasta însemnează forma slavonă; prin urmare a trebuit să existe o ciornă în limba românească. Ciornele acestea în românește se văd foarte bine prin hârtiile lui Petru Șchiopul. Înainte însă de acestea existau și altfel de însemnări. În Socotelile Sibiului, la începutul secolului al XVI-lea, se vorbește iarăși de acte scrise în românește. Și încă de la 1521 avem scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, care dă știre brașovenilor de anumite mișcări ale turcilor: e scrisă într-o românească perfect gramaticală. Iată atâtea cazuri de întrebuințare a limbii românești în acte scrise până la 1550.

Dar mai este și altceva — și aceasta nu am spus-o până acum: când se făcea pe vremuri o vânzare, la noi, se redacta un zapis în care se arăta felul în care se înțelegea cumpărătorul cu vânzătorul; zapisul era în românește și cu acest zapis se duceau părțile la domnie, de unde se da actul slavon. Pentru epoca mai nouă, de la 1590—1600 înainte, zapisele sunt foarte multe; pentru epoca mai veche zapise private nu mai există, nu ni-au rămas decât actele publice slavone. Dar ce înseamnă aceasta: că pisarul își da osteneala să culeagă din auz, din ceea ce îi spuneau împricinații, care sunt condițiile vânzării? Cine și-ar putea închipui un pisar având această însușire? Oriunde este a se stabili un act definitiv, se cer alte acte după care să se poată lua scriitorul. Aici, în Facultate, de pildă, nimeni nu ar consimți să fie secretar dacă ar trebui, la înscrierea studenților, să întrebe pe fiecare unde s-a născut, cum i se numeau părinții și care îi este vârsta. Se cer acte și pe baza acestor acte mai vechi se scrie și actul nou. Sunt convins că în vremea aceea veche, când satele nu aveau logofeți de slavonește, zapisele se făceau în limbă vulgară și apoi părțile mergeau cu aceste zapise la logofătul domnesc. Numai cât, pentru vremea mai veche, înseși actele de proprietate s-au păstrat atât de rar și este adevărat că în vremea aceea hârtia se întrebuința cu mult mai puțin; ceea ce ar putea să fie o obiecție față de ipoteza mea, dar nu una care s-o poată înlătura.

Dar, pe lângă această presupunere, pe lângă faptul că, odată ce limba națională a fost întrebuințată în poezie, nu putea zăbovi prea mult momentul când se va ajunge la întrebuințarea ei în proză — experiența o putem face cu Franța, cu Italia, cu toate popoarele din Peninsula Balcanică — mai avem și așa-numitul Codice Voronețian, anume părțile de Scriptură din Voroneț, tipărite de răposatul Sbiera în mod foarte solemn, deși ele fuseseră descoperite de un modest diletant din București, profesorul Crețu, care avuse naivitatea să creadă că descoperirea i-ar da dreptul și la publicare.

Acest Codice Voronețian, împreună cu Psaltirea Șcheiană și cu Psaltirea Hurmuzachi, formează un grup de trei cărți întregi, la care se pot adăugi fragmente — și sunt sigur că încă nu s-a isprăvit cu descoperirea acestor fragmente, numai cât lumea nu-și dă totdeauna osteneala să caute în legăturile cărților, unde am găsit adevărate tezaure; acum mai de curând am aflat din ale lui Coresi o Psaltire slavo-română din care se păstrează numai câteva rânduri trunchiate. O cercetare adâncită, mai ales a locurilor ardelene, ar putea duce la bune rezultate și nu voi uita niciodată plăcerea pe care am avut-o găsind textul românesc și slavonesc, unul în roșu, altul în negru, într-un fragment care dădea îndată după 1500 încă o formă a uneia din cărțile sfinte. Dar toate aceste cărți și fragmente, care ni s-au păstrat, de fapt nu constituiesc o literatură. Ele reprezintă numai fabricarea instrumentului literar, fabricarea prozei românești. De aceea am dat primei lecțiuni caracterul acesta.

Eu cred că aceste traduceri în românește ale cărților religioase sunt în legătură cu mișcarea husită; nu cred nici acum că ar putea fi în altă legătură, cu vremea luteranismului. E sigur că nu avem a face cu lucrări pornite din îndemnul nostru. În privința aceasta dovadă foarte bună e faptul că se găsește Crezul cu purcederea Sfântului Duh din Tatăl și din Fiul, acel „filioque“ catolic — care, e drept, s-ar potrivi și pentru epoca luteranismului; acest „filioque“ arată că traducerile românești au fost lucrate nu numai în afară de ortodoxie, dar și în afară de conștiința deosebirilor dintre catolicism și ortodoxism, de voința de a face deosebire între crezul catolic și între crezul ortodox. Este vorba prin urmare de introducerea limbii vulgare după exemplul apusenilor, într-o vreme în care apusenii ar fi cerut acest lucru, și vremea aceasta nu poate fi decât vremea husită.

De ce cred eu — astăzi și cu argumente noi — că aceste traduceri sunt din epoca husită? Întâiul argument pe care-l pot aduce rezultă din citirea însăși a textelor: nu avem decât să punem alături limba din Codicele Voronețian, din Psaltirea Șcheiană și din Psaltirea Hurmuzachi cu scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, care este perfect databilă, pentru că e vorba acolo de o expediție a împăratului turcesc Soliman, din anul 1521: de o parte o limbă care se întrebuințează prima oară, de alta o limbă de întrebuințare curentă. Dar s-a spus: într-o parte avem limba unui colț pierdut de lume, pe când dincoace avem limba cu cuprinsul regiunii aceleia în care s-a creat limba românească literară. Da, aceasta ar fi adevărat pentru teritorii mult mai întinse și care nu ar avea o circulație interioară; dar poporul românesc este un popor de continuă circulație interioară, căci omul din munții Ardealului merge până la Nistru și dincolo de Nistru, până în fundul Dobrogei, această regiune alipită mai târziu la regatul României. Pe de altă parte, deosebirile sunt așa de mari, încât este imposibil să nu se simtă, și instinctiv, că este vorba de o limbă din altă epocă.

Dar nu este numai atâta. Husitismul ajunsese pretutindeni în vecinătatea noastră; era în Ungaria de nord, în Polonia. Mai mult: husitismul a intrat la noi în Moldova în cea dintâi jumătate a secolului al XV-lea: la Trotuș, s-a scris Sfânta Scriptură pe ungurește, de refugiați husiți, pentru care am și avut conflicte cu polonii, cari învinovățeau pe Alexandru cel Bun că adăpostește predicatori eretici. Influența aceasta husită, în urma lucrărilor dlui Macurek, un tânăr ceh care a stat la noi mai mult timp și care știe bine românește, capătă încă mai multă amploare: vedem o pătrundere și mai adâncă decât ni-am putut-o închipui până acuma.

Firește că, discutând limba, poate să ajungă cineva la alte concluzii decât ale mele, dar, după cum am arătat în altă parte, în expunerea mea despre istoria literaturii religioase, care a trecut apoi și în Istoria literaturii române, sunt acolo termeni în ce privește guvernarea și administrarea poporului care sunt anteriori epocii în care s-au organizat principatele noastre, anteriori desigur epocii lui Alexandru cel Bun în Moldova.

Cred că locul de alcătuire a cărților a fost în Maramureș. Acolo era marea mănăstire din Peri, stavropighia legată de Patriarhia din Constantinopol, încă la sfârșitul secolului al XV-lea. Acolo s-au făcut, după mine, cele dintâi traduceri ale Scripturii, din care o parte este cuprinsă în Codicele Voronețian și alta în cele două Psaltiri. Maramureșul nu era o regiune răzleață, ci stătea în cea mai strânsă legătură cu Moldova. S-a dovedit acum în urmă, prin descoperirea făcută de dl Petrov, profesor rus de la Universitatea din Petrograd, legătura strânsă a Maramureșului, confundarea aproape a acestei regiuni cu țara de peste munți. Precum undeva în ținutul Inidoarei, la o biserică de la începutul secolului al XV-lea, făcută de ctitori români din jurul regelui Sigismund, este o inscripție slavonă, arătând că regiunea era în strânsă legătură cu regatul muntean, tot așa s-a găsit un zapis slavon de la începutul secolului al XV-lea în Maramureș — regiune supusă stăpânirii ungare și unde ar fi fost firească întrebuințarea limbii latine — care e redactat în limba slavonă, întrebuințată așa cum era întrebuințată la noi, ceea ce înseamnă că într-adevăr era acea comunitate de viață între Maramureș și Moldova.

În sfârșit, un argument care mi se pare absolut decisiv: se află în Codicele Voronețian cuvintele „chesar“ și „crai“, și aceasta nu poate însemna decât Sigismund regele Ungariei, care era și împărat, o noțiune a puterii supreme care aparține începutului veacului al XV-lea.

Limba cărților acestora este, o repet, cu desăvârșire aspră, simțul stilului nu există deloc, traducerea este până într-atâta de nedibace încât, dacă se găsește un cuvânt de origine grecească pe care traducătorul nu l-a înțeles ce înseamnă, îl reproduce tocmai așa („estacti“ ș Õ sttha , tămâia).

Dar elaborarea limbii s-a făcut și altfel. Prea mult se crede că o limbă se dezvoltă numai prin scris; ea se dezvoltă și prin întrebuințarea ei curentă, și, cu cât o întrebuințează o clasă mai mult, folosește această limbă literară. Nu aș zice că limba românească de astăzi s-a format în Adunările Regulamentului Organic sau în cele dintâi parlamente românești, dar nu se poate spune cât de mult a folosit limba literară pe care o scriem și o vorbim astăzi de la dezbaterile acestea parlamentare, de la procesele de tribunal, de la toate aceste împrejurări în care limba nu se poate înfățișa oricum, ci trebuie să îmbrace oarecare decență. Și, iarăși, dacă școala noastră, literatura noastră au căpătat, de la o bucată de vreme, un trivial aspect pornografic, scârbos, aceasta se datorește faptului degenerării vieții politice și sociale de la noi: limbajul boieresc se cobora odinioară până la cârciumă; limbajul de cârciumă se ridică acum până la presa cea mai citită și este de găsit până și în discuțiile din Parlament.

Limba românească, instrumentul nostru literar, a trecut de la șovăirea naivă a celor dintâi traduceri la limba clară a lui Neacșu din Câmpulung și apoi la frumoasele scrisori din vremea lui Petru Șchiopul, ori la acea scrisoare minunată de pe la 1610—1620, pe care boierii munteni o trimiteau lui Radu Șerban, domnul lor pribeag.^[2]

Această limbă s-a făcut pe câmpiile de luptă, în sfaturile domnești, în toată viața noastră națională necontenit mișcată. Și nu poate să existe un instrument de literatură, nu poate să existe literatură decât aceea care este ieșită din întregimea vieții naționale.

II. PRIMUL FOND STRĂIN AL LITERATURII ROMÂNILOR

După ce s-a arătat cum s-a alcătuit limba literară, poate să se prezinte evoluția subiectului însuși. Limba literară, ori dacă este veche — limba de caracter universal, răspândită în toate regiunile acestea ale Sud-Estului Europei, limba slavonă — ori dacă e cea nouă vulgară, trebuie să se aplice la un subiect; limba este o formă și această formă trebuie să se aplice unui fond. Prin urmare care este fondul la care se aplică ea?

În ce privește fondul, e de făcut o deosebire, care va fixa o margine între două împărțiri: anume fondul străin și fondul indigen.

Orice literatură se adresează, în momentul în care un popor începe abia să capete conștiința de el însuși și să-și pună mai clar, mai de aproape și mai adânc problemele care-l privesc pe dânsul, la modele care nu sunt ale lui — și sunt cazuri când, și într-o literatură dezvoltată, părăsește cineva fondul indigen pentru a se adresa unui fond străin, când părăsește legătura cu viața însăși a societății pentru a se îndrepta spre subiecte care vin de aiurea și sunt în legătură cu alte societăți. Dar pentru orișice societate începătoare lucrul acesta este firesc: o societate începătoare nu este în stare să-și caute ea înseși subiectele sale. „A te cunoaște pe tine însuți“ este un lucru foarte greu, cu toată recomandația lui Socrate și a tuturor celor care l-au urmat, pentru orișice individ și cu atât mai greu pentru o societate, care reprezintă un fenomen complex. Societatea căutându-și subiecte în literaturi străine se adresează mai ales la acelea care sunt legate mai strâns de dânsa, prin anumite legături, să zicem, de autoritate.

La noi, limba slavonă era întrebuințată în biserică și era întrebuințată în cancelarii; ferească Dumnezeu, niciodată, cum s-a crezut de învățați de dincolo de Dunăre, în relațiuni politice!

Niciodată boierii între dânșii, sau domnul cu boierii săi, nu au vorbit limba slavonă; niciodată slavona nu a servit drept limbă de întrebuințare în clasa de sus. Și, dacă relațiunile politice au fost făcute în limba slavonă, aceasta se datorește unui fapt pe care îl voi arăta acum. Limba slavonă o luasem de la vecinii noștri de dincolo de Dunăre. Nu putea fi însă vorba de un împrumut care ar arăta o recunoaștere de superioritate față de acești vecini așa cum au căutat să argumenteze, în anumite momente gingașe ale istoriei noastre, bulgarii, care simțeau nevoie să se afirme împotriva noastră; nu înseamnă că am primit cultura noastră de-a gata, făcută de dânșii, ceea ce ar arăta că nu am fost în stare să ne precizăm firea națională și că ne-am folosit de rezultatele unor osteneli culturale care au fost proprii ale lor. Aceasta este cu desăvârșire fals.

Am luat de la slavii de peste Dunăre fiindcă ei erau prezentatorii în formă slavonă ai culturii bizantine, care cultură bizantină fusese, înainte de aceasta, grecizată, și nu era de fapt decât vechea cultură romană, greco-romană, elino-romană, dacă voiți, vechea cultură mediteraneană, trecută de la întrebuințarea limbii latine la întrebuințarea limbii grecești, nu ca limbă superioară, ci fiindcă nu se mai știa, nu se mai întrebuința curent, în aceste regiuni ale Împărăției bizantine, limba latină. S-a trecut de la limba latină la limba grecească pentru că limba grecească era o limbă vulgară pe care o întrebuința poporul, iar nu pentru că era o limbă superioară pe care ar fi cerut-o ambiția statului. Și după aceea s-a trecut de la limba grecească la limba slavonă, pentru anumite regiuni, nu fiindcă limba slavonă era cerută de o conștiință națională deosebită și nu fiindcă s-ar fi socotit această limbă, cu totul nouă, superioară, pentru întrebuințarea literară, față de greceasca întrebuințată de atâta vreme și cuprinsă în monumente literare neimitabile pentru toate timpurile, dar fiindcă în anumite regiuni nu se înțelegea grecește. Și, tot astfel, atunci când s-a trecut la noi de la slavonă la limba românească, nu s-a trecut din cauza unei conștiințe naționale românești, nici din cauza unei convingeri de superioritate a acesteia față de cea dintâi, ci fiindcă nu se mai înțelegea limba slavonă. A fost, deci, al treilea pas de trecere de la o limbă oficială și administrativă, de la o limbă bisericească, imperială și patriarhală, la o modestă limbă de întrebuinț are curentă.

Prin urmare, când a fost să ne căutăm subiectele, a fost natural ca aceste subiecte să le găsim în acea literatură care avea o mai puternică influență asupra noastră din pricina limbii în care era înfățișată, limbă a statului și a bisericii.

Dar de ce limba slavonă avea această autoritate, care ne silea, ne impunea să o acceptăm? Din două motive. Unul de ordin politic, celălalt de ordinul cel mai practic cu putință. Întâi, fiindcă ideea imperială dincolo de Dunăre era îmbrăcată în stăpânitorii aceștia slavi. Noi aveam domni populari care se aflau așezați peste organizații de văi, cu juzi, cu cnezi; pe când, dincolo, ideea împărătească din Bizanț era înfățișată și prin domnitorii sârbi din neamul lui Ștefan Dușan și prin domnitorii bulgari de la Târnovo.

Fusese o vreme când era un singur țarat bulgăresc, dar, și când țaratul bulgăresc s-a sfărâmat în bucăți, tot era un stăpânitor la Vidin, unul la Târnovo și un al treilea pe malul Mării Negre. Și este știut că totdeauna forma pe care o îmbracă o societate politică mai dezvoltată influențează o societate politică mai puțin dezvoltată din vecinătatea ei. Într-un moment am avut în anumite domenii limba latină. În Muntenia, s-au dat, cel puțin pentru anumite legături internaționale, acte în latinește. Este o întrebare dacă pentru Moldova, la începutul dezvoltării principatului, nu s-a făcut uz de această limbă latină, deoarece încă de la cei dintâi domni o cancelarie trebuie să fi fost, și aceasta ar fi putut fi adusă, încă de la descălecare, din Maramureș, din lumea ungară, care nu întrebuința în cancelariile ei altă limbă decât aceasta. Mai târziu, curentul slavon a trecut de la noi în Ardeal și din cauza aceasta în bisericuța despre care am mai pomenit se găsește o inscripție slavonă, ceea ce nu poate fi altceva decât o influență slavonă venită din regiunile de la sud de Carpați. Și în regiunile de influență literară oficială, latină de la nordul Carpaților, tot pe la începutul secolului al XV-lea, în Maramureș, s-a găsit actul care privește anumite legături dintre elementele superioare românești de acolo, redactat în slavonește, ceea ce arată iarăși o influență slavonă venită de dincolo, din Moldova. Dar dacă limba latină a fost întrebuințată de un Vladislav sau Vlaicu-Vodă în Muntenia, dacă putem presupune că a fost întrebuințată într-un anumit moment și de cei dintăi domni moldovenești, datorită faptului că asupra noastră coroana regală ungurească, reprezentând o formă politică mai evoluată, putea să aibă o influență, tot astfel și coroana imperială din Balcani a trebuit să aibă asupra noastră o adâncă influență de autoritate.

Dar cancelariile nu se improvizau; ele se dezvoltă foarte greu, atuncea când nu e nimic înainte; dar, când e o cancelarie gata făcută în vecinătate, ea se împrumută. Și dincolo de Dunăre era la dispoziția noastră o cancelarie slavonă, care, aceasta, în timpurile din urmă fusese supusă chiar unei înnoiri; la sfârșitul secolului al XV-lea a fost în Serbia reforma gramaticală a lui Constantin Filosoful, care unei limbi mai înaintate i-a adus și o formă gramaticală mai precisă. Această limbă ne stătea la îndemână, și omul particular, ca și o societate, așa este: decât să caute a crea de la sine, preferă să ia lucrul făcut de-a gata de cineva care l-a precedat pe această cale.

Prin urmare, cele dintâi subiecte pe care am voit noi să le luăm au fost luate de la Bizanțul literar al vecinilor noștri, de la care, pentru motivele arătate, luasem și limba oficială, limba bisericească de care era legat totdeauna un caracter sacru. Până ajunge cineva a strămuta cuvântul lui Dumnezeu într-o limbă nouă, până atuncea trebuie să se petreacă o întreagă evoluție: se crede că trecerea aceasta la o limbă cu care nu este obișnuit Dumnezeu, ar putea să nu-i fie plăcută, că lui Dumnezeu nu i se pot înfățișa orice fel de miresme, ale oricărei tămâi. În popor astăzi încă mai există această credință care a contribuit foarte mult la rutenizarea unor anume sate din Bucovina; prejudecata limbii mai vechi și, deci, sacre.

Prin urmare, din aceasă culturță slavonă, bizantino-slavonă, ne-am luat subiectele.

Care sunt aceste subiecte? Întâi, e cartea care poate înlocui o întreagă literatură, cu care se poate sătura sufletul unei societăți încă simple, și, de câte ori o societate poate să întrebuințeze o carte pentru orișicine, este mai bucuroasă decât atuncea când fiecare își are cartea lui. Pentru o societate este o binefacere ca toți să se hrănească la același izvor literar, ca toți să întrebuințeze același fel de vorbă care duce deseori și la același fel de a cugeta și de a simți. Se creează în felul acesta un fel de uniune morală, de care societatea are cea mai mare nevoie. Astăzi trăim într-o epocă de individualism, deși individualitățile sunt mai mult aparente decât reale, căci se vede atât de bine cum prea de multe ori nu se face decât să se repete cuvinte învățate sau să se bâiguiască idei cuprinse în ultima carte citită; dar toată lumea are pretenția de a fi individualitate. Până și aceia care ne sfiim a ne afirma în felul acesta, încă mai păstrăm în fundul sufletului dorința de a găsi ceva care să ne deosebească de toți semenii noștri. În timpurile mai vechi însă nu era așa. Societățile omenești din evul mediu, în Apus și încă mai mult acelea din Răsărit, condamnă orice individualizare, ele vor, dimpotrivă, o cultură tipică. Un mare învățat german, mort acum vreo douăzeci de ani, Lamprecht, împarte chiar societățile umane, pe linia lor de dezvoltare, în epoci de individualism și epoci de tipism. În epoca individualismului, individul este oarecum constituitor de opinie publică, el este legea. În tipism, individul este dator, din rațiuni de bună-cuviință socială, să-și sacrifice individualul, pentru a fi așa cum este toată lumea. Ei bine, o carte care are avantajul de a „fasona“ pe fiecare cam în același fel, o carte care, pe lângă acestea , în ea însăși are însușiri superioare de frumusețe și, în sfârșit, dar nu cel din urmă motiv, ca însemnătate, o carte ce nu este de fapt decât rezumatul unei întregi literaturi, poate să satisfacă toate nevoile literare ale unei societăți începătoare. Această carte este Biblia.

Istoricul literar știe cum s-a făcut Biblia: ea este compusă din mai multe elemente legate împreună la o dată care se poate preciza și din cauza unei nevoi care poate fi definită. Biblia este o antologie și o crestomație a poporului evreiesc, stabilită din bucăți, care nu au aceeași dată, nu corespund aceluiași moment și nu au servit acelorași scopuri, ale unei literaturi ce se întinde pe mai multe secole, în momentul când s-au întors preoții la Ierusalim.

O literatură care s-a alcătuit în momentul când preoții s-au întors după captivitate și, întorcându-se, au avut nevoie de o carte, așa cum își închipuie societățile din timpurile noastre că au nevoie de o constituție. De fapt societatea poate trăi și fără de constituție și fără de „carte“, dar părerea, de atunci și de acuma, este că nu se poate fără de carte sau fără de o constituție. Biblie nu înseamnă, dealtfel, altceva, în grecește, decât carte. Această carte a fost făcută potrivit cu nevoile societății din acel moment, culegându-se din toată tradiția literară ceea ce putea să fie aprobat de preoți. Este ceva analog, dar făcut cu mult mai mult gust, de un caracter nesfârșit mai intim, fără nimic din rigiditatea, din înțepeneala administrativă și din formalismul care caracterizează, nu totdeau42 Nicolae Iorga na, dar foarte deseori Bizanțul, cu opera de pe vremea împăratului Constantin Porfirogenetul, în secolul al X-lea, în care există o întreagă și foarte vastă literatură bizantină privitoare la dezvoltarea Imperiului bizantin, însă fără legătură și răspândită în toate părțile. Constantin Porfirogenetul a vrut să creeze un manual al bunului bizantin, și manualul acesta a fost alcătuit cu bucăți extrase din toată această literatură, care în mare parte s-a pierdut, rămânând numai ceea ce compilatorii au pus în adunarea lor. Tot așa, un fel de manual religios și național al poporului evreiesc a fost și Biblia, și de aici rezultă interesul cel mare pe care o asemenea carte putea să-l deștepte.

Astfel ăs-a făcutî Cartea Regilor, sau, cum se zicea odinioară: Cartea Împăraților. Cine dorea, în societatea românească din secolul al XV-lea, să citească pagini în care să răsune ciocnirea armelor, în care scene teribile de tragedie să zguduie, în care să fie momente de înfrângere, în care să se simtă voința lui Dumnezeu intervenind la acțiunile omenești, nu avea nevoie de altceva: lua și citea Cartea Regilor. Dar, de altă parte, în această Biblie se cuprindeau elemente de poezie lirică, de multe ori poezia lirică cea mai nestăpânită, cea mai neîngâduită din punctul de vedere religios, mult mai înălțat și mult mai perfect, care este acela din timpul nostru. S-au trudit o mulțime de teologi, în toate timpurile, să explice „Cântarea Cântărilor“ în chip alegoric: ea nu este altceva decât o bucată erotică și toate sforțările celor mai curați la suflet dintre teologi, întrebuințând cele mai ingenioase explicații, nu vor putea răpi „Cântării Cântărilor“ acest caracter. Doritorul de așa ceva se ducea deci la această parte din Biblie. Dar era cineva, să zicem, în societatea românească de după 1400, care nu dorea nici evenimente războinice și nici strigăte de acestea de pasiune din pustia Arabiei, cum se întâlnesc în „Cântarea Cântărilor“, ci voia să audă despre legătura omului cu divinitatea, despre marea durere și marea speranță, despre așteptarea supremă, despre înfrângerea trupurilor din care se ridică strigătele deznădăjduite de ajutor; atunci se ducea la Psalmii lui David, acei Psalmi sub influența cărora s-au format toate societățile creștinești. Și noi trebuie să ținem seamă că suntem plăsmuiți sufletește sub influența Bibliei, cum sunt societăți plăsmuite și mai puternic sub influența ei, ca societatea engleză; nu poate înțelege cineva literatura engleză dacă nu cunoaște Biblia, dacă nu este străbătut el însuși de Biblie. Carlyle este un profet al lui Israel și toată poezia engleză contemporană, în toată partea sa misterioasă, ne trimite la Psalmi; întreaga atmosferă engleză, și în ce privește manifestările cele mai violente și în ce privește cea mai subtilă emanație sufletească, legate de divinitate, vine din Biblie. Psalmii pot prin urmare să hrănească ei singuri un suflet omenesc în ceasurile cele mai mari ca și în ceasurile cele mai desperate ale ființii noastre.

Dar sunt și amatori de înțelepciune pusă în formule, oameni care doresc o filosofie elementară în tonul minor, care este foarte deseori mai sensibil, mai general sensibil decât celalt. Atuncea se duc la ceea ce se numește Proverbele și înaintașii noștri, care întrebuinț au limba grecească sau limba slavonă, îndreptată după cea grecească, numeau Parimiile.

Însă oamenii aceștia aveau și lupte politice, erau amestecați în frământările societății contemporane, combăteau pentru un domn, sau, alt grup de boieri, pentru alt domn; oamenii aceștia stăteau cu glasul sau stăteau cu sabia asupra altora și aveau nemulțumiri, care se cereau hrănite și exprimate prin literatură. Ei bine, atuncea se duceau contemporanii lui Ștefan cel Mare sau ai lui Mircea cel Bătrân la altă parte, foarte bogată, de un ton foarte variat, fiindcă acei oameni care s-au exprimat prin această parte din Biblie nu aparțineau unui singur moment istoric ci unor momente istorice deosebite, altei conștiințe politice: atuncea se ducea spiritul combativ la profeți.

Când era vorba de luptă fără cruțare, Isaia, acela care ar putea fi socotit ca un Eschile al literaturii evreiești. Dar, când era nevoie de o notă de poezie mai adâncă, mai duioasă, Ieremia, care vorbește mai omenește, un fel de Sofocle evreiesc. Sau, când era în planul prozei simțirea lui, se adresa omul profeților celor mici, care argumentează, raționează, întocmai cum în literatura dramatică grecească se poate adresa cineva lui Euripide.

Biblia este o carte completă, aleasă, într-un moment și de mare exaltare națională, și de puternic sentiment al disciplinei levitice, de unul dintre popoarele din antichitate al cărui suflet fusese supus la foarte multe încercări și găsise în literatură termeni potriviți pentru exprimarea sentimentelor ieșite din aceste încercări. Și de aceea, îndată ce îndemnul husit s-a auzit în regiunile acelea de nord, preoții sau călugării s-au grăbit s-o traducă și s-o răspândească, într-o limbă care nu era încă deplin dezvoltată, care cu greu putea să redea nuanțe de sentiment și felurimi de idei ca acelea care se curpind în Biblie. Dar cărțile acestea, care nu erau aprobate de biserică, nefiind în slavonă, nu puteau să fie răspândite și de la un amvon de către vlădică, sau dinaintea ușii altarului, unde pontifică preotul, ci numai trimise, din mână în mână, ca manifestele comuniste din timpurile noastre. De aceea ele au mers pretutindeni și au fost fără îndoială citite, deși, totuși, nu foarte mult citite. Ajungă dovada, la care nu m-am gândit până astăzi, și nu a fost până acum prezentată de alții, că, dacă aceste cărți ar fi fost numai niște simple încercări literare, dacă nu ar fi pătruns până în adânc, prin manuscriptele acelea de care am vorbit, dacă nu ar fi existat în mult mai multe exemplare decât acelea care ni s-au păstrat, fiind la îndemână foarte multora din societatea de atunci, nu ni-am putea explica un lucru: sufletul oamenilor de atunci, așa cum acest suflet se oglindește, nu în operele pe care noi le numim literare, ci în manifestările lor practice, pe care domnii sau boierii le făceau sau în cuvintele pe care le rosteau în anumite împrejurări. Când Petru Rareș este învins de regele polon, acesta îi trimite un sol care-i spune că, de Pocuția, pentru care a năvălit pământul regal, nu mai poate fi vorba: s-au încercat puterile, el este cel învins, regele, învingătorul; țara pe care o pretinde voievodul trebuie să o părăsească. Petru Rareș, acela care a exprimat mai puternic, în toate varietățile și toate nuanțele lui, sufletul românesc din prima jumătate a secolului al XVI-lea — și Ștefan cel Mare va fi vorbit așa, însă cunoștința spuselor lui Ștefan cel Mare o avem în măsură mult mai mică decât pentru Petru Rareș, de la care s-au păstrat de o parte mai multe manifestări de acestea în cuvinte, de altă parte mai multe scrisori — Petru Rareș răspunde că nu are nimic de dat înapoi, fiindcă nu l-a bătut regele, ci l-a bătut Dumnezeu pentru păcatele lui. Acest strigăt este ieșit desigur dintr-o personalitate românească extraordinară, dar și dintr-un anumit fel de lectură. Nu din cuvinte slavone auzite în biserică se creează o conștiință capabilă de a se exprima în felul acesta: trebuie să fi ajuns înțeles cuvântul lui Dumnezeu din Biblie la Petru Rareș.

Sau, când Petru este izgonit, dus la Țarigrad, unde, după legendă, a trecut sultanul peste podul sub care el stătea, pentru că jurase în mod solemn că-l va avea sub copitele calului său, el a spus cuvintele acelea pe care le citam la Iași, în decembrie 1916, în momentele cele mai grele ale vieții noastre naționale, când anume optimiști de zile bune nu știau unde să se ascundă: „Vom fi ceea ce am fost și mai mult decât atâta“. De unde a scos această splendidă formulă literară, care face mai mult decât nu știu câte sute de pagini umplute de bâiguieli teologice sau enumerări istorice fără miez și fără coloarea împrejurărilor? Din frământarea acestui suflet puternic și hrănit cu anumită literatură. Și scrisoarea pe care o reproduc mai sus, scrisoarea boierilor lui Radu Șerban, strigătul acela de durere al unei țări umilite care se teme să nu vie încă mai rău decât ceea ce i se întâmplă în acel moment, acesta este strigătul unui suflet profund frământat de o mare literatură capabilă de a se ridica foarte adeseori la sublim, și, în același timp, să se coboare la ce este mai adânc și mai greu de exprimat în ființa morală a omului. Noi, astăzi — spun în paranteză — în momentul când suntem mai chinuiți sau mai bucuroși, nu găsim cuvinte și vorbim trivial, punem adesea o notă de comedie în tragediile vieții noastre, fiindcă avem în ureche răsunetul unei literaturi proaste, în loc să fim crescuți într-una din acele literaturi, care fac să tresară atât de puternic sufletul omenesc și-l învață cum să vorbească potrivit cu însemnătatea împrejurărilor.

Dar dacă Biblia cuprindea așa de mult teren în viața morală a oamenilor de atunci, dacă era capabilă chiar să acopere întreg acest teren, a fost totuși o concurență literară venită de aiurea, și aceasta era necesară, în căutarea de subiecte pentru literatură. Nu societatea românească produsese Biblia, numai cât Biblia, adoptată de toate societățile omenești, devenise cartea tuturor, cartea umanității. Dar, în afară de aceasta, avea cineva nevoie să însemne anumite momente istorice. Se dădea o luptă, era un domn biruitor, un domn învins, o țară în primejdie, o țară care scăpa de primejdie printr-o revoltă împotriva dușmanului biruitor. Pentru lucrurile acestea trebuia o notare: de la o bucată de vreme cel puțin, au simțit oamenii nevoia să aibă astfel de însemnări. Aici s-a ridicat o chestiune care, dacă nu ar fi fost prezentată în timpul din urmă cu oarecare aparat de erudiție, nu mi-ar plăcea să o discut înaintea d-voastră. Este vorba de originea cronicilor noastre, origine foarte modestă, în însemnări foarte simple, pe care le făceau în mănăstiri călugări fără de nici o pretenție și asupra cărora s-au făcut acum în urmă observații care sunt, de altminteri, foarte întemeiate, dar nu în contrazicere cu ceea ce s-a scris de către generația căreia-i aparțin.

Vechile noastre cronici sunt scrise în slavonește, fiindcă limba, forma chiar, erau gata; nu aveam decât să o luăm de la slavii de peste Dunăre, care ei înșii nu făceau altceva decât să repete ce făcuseră bizantinii. Pe de altă parte este foarte sigur că și din pomelnice s-au dezvoltat cronicile în forma aceasta foarte simplă a analelor. Într-o biserică întemeiată de cutare domn, era o datorie — care se observa față de oricare ctitor al oricărui lucru — de a se pomeni în liturghie numele acelora care contribuiseră la clădirea și împodobirea bisericii sau a mănăstirii. Numele acestora sunt scrise și se impune aceluia care păstrează pomelnicul datoria de a ține în curent, continuu, lista celor însemnați înăuntru. Biserica a fost întemeiată de un domn sau de un boier; familia acestora se duce mai departe, și astfel numele celor noi vin să se alăture la numele celor vechi. Sau, pe lăngă donatorii de la început, se adaugă donatori noi, și atunci se pun și aceștia. Dar iată, se întâmplă ca unul dintre ctitori, din aceia al căror nume se pomenește totdeauna la liturghie, a făcut o ispravă oarecare și atuncea călugă rul se simte îndemnat a scrie în margine: domnul cutare s-a bătut, în cutare loc, cu cutare dușman. Sau se poate întâmpla să fie mai mulți cu același nume, și atunci el pune în margine o poreclă sau un fapt caracteristic din viața acelora. Desigur acestea nu se spun la liturghie, ele nu sunt pentru Dumnezeu, ci pentru el, scriitorul. Pune de exemplu: „Iuga, căruia i s-a zis Ologul“.

Dar astfel pomelnicul începe să se dezvolte. Și avem atâtea alte cazuri caracteristice, cum este acela al pomelnicului bisericii lui Constantin Brâncoveanu din Făgăraș, care se păstrează până acum și pe care l-am tipărit eu pe vremuri. Biserica aceasta era făcută și ajutată de mai mulți ctitori și atunci călugărul s-a simțit dator să însemneze pentru ce figurează în pomelnic fiecare din ei, și spune: cutare a dat cutare rând de veșminte, cutare a dat o cruce și așa mai departe. Dintr-un pomelnic care trebuie să fie numai o simplă enumerare de nume au început să se desfacă note istorice.

Dar teoria aceea de care vă pomeneam spune: nu numai din pomelnic s-au desfăcut analele. Desigur că nu numai din pomelnic.

Când s-a ajuns la nevoia de a se spune mai mult decât simplul nume, când sunt pomenite și biruințele, cum este cazul pentru Ștefan-Vodă care s-a bătut cu ungurii la „Hindău“ — presupun: Hirlov, deci Hârlău — călugărul va putea mai târziu să-și spuie: din moment ce am însemnat bătălia, de ce nu aș însemna înseși condițiile luptei? Și atunci se înseamnă și acestea, foarte pe scurt, pe foile de hârtie.

Dar în bibliotecile acestea de mănăstiri erau deseori pribegi slavi care fugiseră din Peninsula Blacanică, și aceștia aduseseră în pribegie scurte însemnări analitice ale bulgarilor și mai ales ale sârbilor. Sunt astfel manuscripte de cronici sârbești care se continuă cu domnii noștri. Se copie acolo cronicile sârbești, dar paralel, iar, de la un timp aproape exclusiv, se adaugă faptele domnilor noștri, mergând astfel de la Mircea până la Gavril Movilă. Din astfel de manuscripte slavone se împrumută nu atât subiectul, cât felul de a trata subiectul. De fapt are cineva a face cu evenimente românești prezentate într-un fel care nu este specific românesc, ci general bizantino-slav și care acum devine bizantino-slavo-român.

A mai spus cineva că, pentru epoca lui Ștefan cel Mare măcar, însemnările acestea de cronică ar putea fi datorite voinței domnului.

Prin urmare nu ar fi vorba de un pomelnic evoluat, nu ar fi un împrumut de la analele slavone care s-ar găsi prin bibliotecile mănăstirilor și de unde putea să învețe călugărul nostru, oareșicum silit prin pregătirea aceea de material slavon a ajunge la conștiința unei literaturi mai înalte. Dar, dacă teoria aceasta că Ștefan cel Mare ar fi cerut să i se scrie istoria faptelor sale ar fi adevărată, bunul-simț răspunde foarte repede că aceste anale ar fi avut cu totul alt caracter, ar fi fost cu mult mai bogate decât sunt. Se poate crede că Ștefan cel Mare s-ar fi mulțumit, în ce privește biruința lui cea mai mare, cu astfel de însemnări ca acelea care privesc lupta de la 1475, nu în analele redactate la Putna pe vremea lui, ci într-un manuscript cu mult mai bogat decât acela, pe care I. Bogdan l-a numit Letopisețul de la Bistrița?

Mă întreb dacă în acele câteva zeci de rânduri era neapărat nevoie a se mărturisi că Isus Hristos este „Fiul lui Dumnezeu cel viu, care s-a născut din preacurata Fecioară spre mântuirea noastră“.

Și să se observe că numai pentru că sunt „limbi necredincioase“, pentru că sunt păgâni, îi bate Ștefan. Elementul personal lipsește cu totul și, de altfel, epoca proslăvirilor individuale prin cronici nu venise pe atunci nici în anume părți din Apus, unde, cu câtva timp înainte, Henric al V-lea englezul atribuie, ca și Ștefan moldoveanul, lui Dumnezeu singur și sfinților ocrotitori ai țării sale biruința.

Cineva care ar fi asistat la bătălie ar fi știut însă cu totul altceva decât aceste lucruri, care seamănă cu unele întrebări și răspunsuri de la examenele noastre.

Așa scrie un războinic, așa scrie un logofăt? Așa putea să înțeleagă un imperial ostaș, un cârmuitor cum era Ștefan cel Mare înfățișarea celei mai mari biruințe a lui? Dar să se compare numai cu scrisoarea de biruință, acum individuală, pe care a trimis-o Ștefan însuși, și care ni s-a păstrat în mai multe forme și în mai multe limbi și pe care am tipărit-o și în Scrisori domnești. Acolo Ștefan cel Mare spune: „Când am văzut noi așa oaste mare, ne-am ridicat vitejește, cu trupul nostru și cu armele noastre, și le-am stat împotrivă și, cu ajutorul lui Dumnezeu celui atotputernic, am învins strașnic pe acei dușmani ai noștri și ai Creștinătății întregi, și i-am sfărâmat, și i-am călcat în picioare…“ „I-am biruit și i-am călcat în picioare!“, acesta este Ștefan cel Mare. „Cu ajutorul lui Dumnezeu“, desigur, dar el, Ștefan, i-a „biruit și i-a călcat în picioare“.

Altfel scrie, e drept, același călugăr despre durerea cea mare, suferința supremă, răstignirea lui Ștefan cel Mare, când el a trebuit să părăsească câmpul de luptă în fața lui Mohamed al II-lea călare, expunându-și persoana lui împărătească ca să poată răzbi pe boierii Moldovei, părăsiți de țărani, căci boierii sunt și ei buni la ceva: știu să moară, atunci când îi părăsește țara. Loviți de turcii lui Mohamed, împroșcați de tunuri, au căzut cu toții până la unul; a doua zi și țara avea alți boieri: cei vechi pieriseră cu toții. Și gloria cea mai mare a lui Ștefan este aceasta, a bătăliei în care s-a îngropat boierimea țării, părăsită de toți.

Aici este ceva totuși: s-a mișcat și sufletul călugărului. Dar așa de puțin pentru o așa de mare durere a trecut până și în această chilie unde el migălea slova lui slavonă.

Dar puneți alături inscripția de la Războieni, aceea dictată de Ștefan cel Mare. Ce nu încape în câteva cuvinte numai! A venit Mohamed din „țara păgânilor“ și l-a biruit pe dânsul acolo, la Războieni, la Valea Albă: una din cele mai frumoase pagini de literatură. Căci aceasta este literatură. Aici nu mai este subiect de împrumut și nici formă copiată, ci subiectul este durerea unui popor întreg și forma aceea care se creează în însuși focul acestei dureri. Asemuiți aceste două lucruri și veți vedea că, dacă totuși călugărul a simțit mai mult înfrângerea decât biruința, el rămâne numai un călugăr.

A venit însă altă vreme. Subiectul străin a venit de data aceasta cu un suflet străin, cu un bun, harnic și luminos suflet străin. Este doamna lui Petru Rareș, Elena Ecaterina, fată de despot sârb, aceea care a clădit cele două biserici de la Botoșani și care a făcut și bisericuța din Suceava, care a împodobit, apoi, toate lăcașurile religioase din Moldova cu truda mâinilor sale și ale ucenicelor sale, care a sprijinit cu mândria ei împărătească pe soțul ei când se clătina sub loviturile de buzdugan ale lui Soliman cel Mare, aceea care scrie scrisori, care pune în frumoasă slavonă — ea, deprinsă cu scriptura sârbească — petiția de iertare a lui Petru Rareș. Ea nu a mai vrut anale de acestea căligărești, crescută fiind în tradiția bizantină; ei îi trebuiau pagini ca acelea pe care le-au dat Bizanțului un șir întreg de istoriografi de acolo. A găsit un călugăr, pe Macarie, acel Macarie, ctitorul de la Râșca, a cărui biografie, de fapt ca a oricărui alt monah, nu o voi da aici.

În Macarie, Elena Doamna a găsit un om știutor de slavonește, dar nu și un om care să poată iscodi din sufletul lui lucrurile care trebuiau însemnate. Atunci a făcut Macarie cronica Moldovei cea nouă, pentru înălțarea unui om, a unuia singur, cronica individului luptător și cârmuitor. Pentru aceasta a luat cronica lui Manase, o mare cronică bizantină, o istorie universală a lumii răsăritene, și ceea ce acesta atribuia împăraților bizantini a atribuit el lui Petru, schimbând doar numele proprii și uneori introducând unele amănunte mărunte, cărora nu le găsea o formă potrivită. Logofeții care redactau documentele aveau memoria plină de amintirea unor formule invariabile și cu ele ușor redactau un act de danie, sau de vânzare. Dar a scrie opere literare este altceva.

Vlaga martorului, a părtașului, a celui care a văzut sângele și lacrimile, lipsește. Priviți numai lupta de la Obertyn ori povestea zilelor nenorocite ale fugii din 1538. Ce este aici ca simbol istoric, ce este ca lucru pătruns de simțirea unui contemporan? Totul vechi, amestecat cu considerații generale de natură religioasă și profană, și, pe deasupra, totul este luat din Manase, bizantinul, citit în traducere slavonă; este copia credincioasă a lui Manase.

De îndată ce a văzut că pentru domn se poate scoate o expunere mai largă de acolo, din Manase, Macarie a luat de-a dreptul pasagii întregi din izvorul bizantin.

Cineva care a venit după Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, fiul femeii din Lăpușna, care însă avea ambiția părintească, iar nu amintirea stării umile a mamei sale, Alexandru-Vodă, care este desigur ucigătorul de boieri pe care îl cunoaștem dintr-o operă literară care va dura, și care, în același timp, este un foarte bun gospodar, un om foarte religios, ba chiar cu unele sentimente duioase, aproape lirice pentru nevasta lui, Ruxandra, fata lui Petru Rareș și a Elenei Ecaterina, căreia-i comanda prune uscate din Ardeal, el, ale cărui acte de cruzime trebuie, de altfel, puse pe socoteala bolii ce-l ducea spre orbire și a neastâmpărului boierilor din vremea lui — a vrut și el să aibă o mare cronică imperială bizantină. Dacă Petru Rareș este sprijinit în cele culturale și religioase de către Doamna Elena, tot așa Doamna Ruxandra se simte în dosul oricăror clădiri bisericești ca și a operei literare a lui Alexandru Lăpușneanu. Femeile au avut în trecutul țării noastre un foarte mare rol, pe care și-l arătau în alte domenii decât acela al schimbărilor de guvern, cum este în ziua de azi. Nepoata despoților sârbești, care moștenise de la mama ei aspirațiile imperiale, a făcut ca și pentru acest „Alexandru cel Nou“ să se scrie o astfel de cronică. Și s-a adresat călugărului Eftimie, pe care și acuma îl cred a fi fost egumen la Neamț dar și vlădică în Ardeal.^[3]

Eftimie însă a imitat pe Macarie pentru a lăuda cu condei străin pe Alexandru cel Nou, cel Bun și cel Mare pentru prietenii săi și pentru oamenii pe care îi plătea. Subiectul este, și aici, un subiect de țară, dar el se pierde cu desăvârșire în înveșmântarea lui, el iese așa de puțin din mijlocul acestei retorici care îl cuprinde din toate părțile și-l copleșește.

Cu totul altfel sunt rândurile vii, colorate, de un stil biblic în care clocotește emoția, în care un anonim, cuprins, cu stilul lui, așa de caracteristic pentru această vreme, în compilația lui Grigore Ureche, povestește cum Petru, ajuns fugar, a luat drumul munților, a găsit prietenie la pescari și ciobani, adăpost la unguri și cum, la capăt, mântuitoare, i s-au deschis porțile cetății sale, a Ciceului.

Al doilea domeniu, prin urmare, în care se simte nevoia de a citi, de a exprima prin literatură, inspirându-se din literatura societății contemporane, este acesta al cronicilor. Întâi analele; pe urmă, de la influența aceasta sârbească a Brancoviceștilor, a femeilor venite din seria de stăpânitori balcanici, cu aspirații imperiale, Macarie și Eftimie.

Dar societatea aceasta mai cerea încă, pentru a se exprima deplin, tratarea unui subiect de imaginație. Este la orice oameni dorința de a găsi în literatură și subiecte care să atingă puțintel aventura. În orișice suflet omenesc este un colț rezervat lucrurilor extraordinare și minunate. Sufletul omenesc se satisface citind aventura sau creând-o; de cele mai multe ori este mai bine să o citești decât să o creezi, fiindcă, citită, aventura se prezintă bine, iar trăită, ea are de multe ori urmări neașteptate, necorespunzătoare cu speranța cui o pornește. Dar nu este suflet omenesc care să se mulțumească numai cu ceea ce este și nu trebuie socotită rău dorința aceasta după ceva mai presus decât existența și tot ce existența poate da. Într-un roman al celui mai mare scriitor olandez, Multatuli, se înfățișează o societate din cele înguste, strânsă, asfixiată, într-o margine de canal, cu cerul apăsător, cu aerul abia translucid, cu o mulțime de prejudecăți burgheze care apasă asupra vieții tuturora; fiecare vorbește, se închină, iubește și moare așa cum e datina acolo. Și eroul, un om smerit, fără nici o însușire deosebită, nu se poate împiedica de a striga odată din tot sufletul: „aer, aer, căci mă înăbuș“.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/