https://blog.revistaderecenzii.com

Ziua ne găsește departe către hotarul de Vest. Dealuri de țernă roșă răscolită, care chiftește de apă, se desfășură într’un larg amfiteatru. Prin contrast, depărtările umede par de un albastru adânc. Alături stejarul-plută mănâncă dealul și la picioarele lui iarba, acum înaltă, mătăsoasă, se încovoaie la suflul dimineței. Frumoase sămănături de grâu în șiruri, foarte înaintate. Piatra sură, roșie iese la iveală însă în păreți întregi ori în fărâmături risipite, printre care se strecoară țepoase tufișuri, pe când alături chiar toată întinderea e proaspăt verde și câte un mănunchiu de flori rose se ridică timid. Case albe, galbene, cu coperișuri roșii, flancate une ori de turnulețe crenelate, arată, în acest despoblado, vre-o fermă, și din cantoanele căii ferate pe fundul vetrei roșii de foc se desfac copiii mulți, pe jumătate goi, cu speriatele căpățâni rotunde, brune. Câte patru cinci măcar, la fiecare casă. In cărticica de alături persicul și zarzarul surâd. Câte un podeț e lucrat ca pe vremea Romanilor.

https://blog.revistaderecenzii.com

Eram bărbatul care-n singurătăţi petrece,
Ca vulturul pleşuv pitit în stânca rece.
Nesuferind câmpia fugeam de cei de jos,
Băteam din aripi iute spre muntele sticlos,
Şi peste creste ninse făcând ocoluri rare
Granitul mohorât îl apucam în gheare;
Să scriu pe cer elipse eu mă credeam ales,
Pe sus scoteam un ţipăt de nimeni înţeles.

Când coama-mi străluci la tâmple sideral,
Mă coborâi în vale ca un Virgil pe cal
Cu lira într-o mână, cu hăţurile-ntr-alta,
Unde foşneşte grâul sau aşchii scoate dalta,
Strânsei în spume frâul, făcui la oameni semn
Cum să arunce coasa, cum să cioplească-n lemn.
Cântam. Dar prea departe de ei şedeam în şa,
Din gura mea un murmur nedesluşit ieşea.

https://blog.revistaderecenzii.com

De trec pe strada zgomotoasa
Prin temple pline de m-abat
Între besmetici de-s la masa
Eu de-al meu vis ma las furat.

Spun: anii grabnic s-or asterne
Si câti suntem, fara popas
Vom trece toti sub bolti eterne –
Cuiva, curând i-o bate-un ceas…

Un gând lânga stejar îmi vine:
El patriarh din codrii grei,
O sa ma-ngroape si pe mine,
Asa ca pe parintii mei.

https://blog.revistaderecenzii.com

Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituţii într-un moment când s-a procedat la o lărgire a cadrelor
academice, lărgire cerută, dacă nu mă înșel, de sporul spiritual al ţării.

Ales fără înaintaș, ivirea mea aici între Domniile Voastre are oarecum
aspectul unei generări spontane. Trebuie să recunosc că împrejurarea
aceasta mă stânjenește puţin, deoarece îmi răpește posibilitatea și norocul, date până acum în chip de la sine înţeles, de a face, intrând sub
această cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupește, dar care n-a
încetat să fie prezent, graţie înfăptuirilor de o viaţă. Vă rog să-mi acordaţi totuși, potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe, care n-a ocupat niciun scaun în această nobilă incintă. Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de niciun nume, nu râvnește la nicio laudă și e răspândită
în spaţiul din preajma noastră, cât ţine întinderea împărătească a ţării.

https://blog.revistaderecenzii.com

”Binecuvântat este Dumnezeul nostru…”

Doamne al meu, doamne drept,
Nu ești cel uitat în cer,
Ci nădejdea mea din piept,
În suflet mi odihnești etern.

Nu ești cel spre care noaptea
Își pierd, monahi și clerici,
Nici cel ars de lumânarea,
Fiarelor de prin biserici,

https://blog.revistaderecenzii.com

Cânt trupul electric,
Armatele celor iubiți mă învăluie și le învălui,
Nu mă vor lăsa să nu-i însoțesc și să nu le răspund,
Să nu-i fac mai curați și să nu-i încarc cu încărcătura
sufletului.

V-ați întrebat vreodată dacă cei ce-și prihănesc
trupul ar putea sta ascunși?
Și dacă cei ce pângăresc trupuri vii n-ar fi tot pe
atât de vinovați pe cât sunt cei care
profanează morminte?
Și dacă trupul n-ar face întocmai ce face
și sufletul?
Căci dacă trupul nu-i suflet, ce-ar mai fi sufletul?

https://blog.revistaderecenzii.com

Traducere de Octavian Cocoş

Sub o arípă întunecată
vreau lumii-ntregi să-i dau de ştire:
a fost în Guatemala-o fată
ce a murit pentru iubire.

Cu crini buchete am purtat-o
şi-am pus pe părţi réchii frumoase
şi iasomii; şi-am îngropat-o
într-o cutie cu mătase…

https://blog.revistaderecenzii.com

Traducere de Octavian Cocoş

De când, o, doamnă, mâna v-am luat-o, albă tare
Şi goală, la banchetul desprins dintr-o poveste,
În inima mea bună încerc, în van se pare,
Să mai aud ecoul acelei dulci orchestre!

Şi-acea notă impură de vals plin de trăire,
Când braţele înfocate, în aer plutitoare,
Le-am pus pe inimioara ce n-are lecuire,
Continuă să sune-n urechea iubitoare.

https://blog.revistaderecenzii.com

Abia s-a închis mormântul asupra aceluia care, în oastea de care era legat, se chema maiorul Simion Murafa și asupra tovarășului său de muncă și de ultimă suferință, inginerul Hodorogea, și alte vești arată ce năprasnic s-a împuținat numărul acelora cari, dincolo de Prut, în vieața de stat pe care li-au creat-o împrejurările de la 1812 și de la 1878, își mai aduc aminte cu duioșie și de acel vechi grai moldovenesc din fiecare cuvânt al căruia iese un răsunet de glorie ori o durere nemângâiată.

Ca printr-un fapt – întrucât n-a fost o diavolească înțelegere dușmană -, o dată cu cei doi fruntași intelectuali era ucis în satul său unul din preoții mai bătrâni cari de mult cutezaseră a spune cuvântul lui Dumnezeu pe înțelesul credincioșilor, după buna datină străveche. Știri mai precise n-avem asupra împrejurărilor în care s-a sfârșit păstorul cu iubire de turma lui sufletească. Dar informații venite ziarului România adaugă la durerea noastră, arătând că s-a dus dintre cei vii și părintele Alexe Mateevici, luat, pe frontul românesc, unde-și făcea datoria, de cumplita boală a tifosului exantematic.

https://blog.revistaderecenzii.com

„Ea nu era de aici……

    N-am întâlnit-o decât de două ori. E puţin. Dar extraordinarul nu se măsoară cu măsurile timpului. M-a cucerit din prima clipă cu aerul ei absent şi înstrăinat, cu şoaptele ei (căci nu vorbea), cu gesturile şovăielnice, cu privirile ce lunecau peste fiinţe şi lucruri, cu fiinţa ei de spectru adorabil. „Cine eşti ? De unde vii ?”, iată întrebarea care îţi venea să i-o pui fără să stai pe gânduri. N-ar fi putut răspunde, într-atât se confunda cu misterul ei ori nu-i plăcea să-l trădeze. Nimeni nu va şti niciodată cum de izbutea să respire, ce rătăcire o făcea să cedeze magiei suflului, şi nici ce căuta printre noi.