https://blog.revistaderecenzii.com
Cântarea dimineţei
Din buzi nevinovate
Cui altui se cuvine,
Puternice Părinte,
Decât ţie a da?
Tu eşti stăpân a toate,
Tu eşti preabunul tată;
A ta putere sântă
Făptura ţine-ntreagă,
Ne ţine şi pre noi.
https://blog.revistaderecenzii.com
Cel care zice „Naşteţi, muriţi, aventura
lumii e scrisă!” nu este oare jignit
de măruntul orgoliu al penei
ce-o ţin între degete?
Fluviul mă vrea curgând, – promisiune a mării!
floare – dar nu şi rod! – hărăzită a fi
un văratic anunţ în argilă
al florilor veşnice.
https://blog.revistaderecenzii.com
S-a hotărât, care va să zică…
Madam’ Georgescu – Mița Georgeasca – cu d. Georgescu – Mihalache – pleacă la Sinaia cu trenul de plăcere. Însă, de mult madam’ Georgescu a promis „puiului“ să-l ducă odată și pe el la Sinaia; prin urmare, trebuie să-l ia și pe puiul; dar puiul nu merge nicăieri fără „gramamà“; prin urmare, și pe gramamà trebuie s-o ia. Puiul este mititelul Ionel Georgescu, în etate de cinci anișori împliniți, unicul fruct până astăzi al amorului părinților săi; iar gramamà este cocoana Anica, mamița mamițichii puiului.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Unul trecând un râu mare, când vru carul a-şi suci,
Cu-ntâmplare deodată rupe oiştea aci.
El necăjit stă, se uită, fluierând şi înjurând,
Îşi dă palme, bate boii, dă-n car şi-n toate de rând;
Dup-aceea ca s-o lege o funie de tei ia
Şi începe să o scuipe, s-o poată ceva muia,
Dar, din contră, şi l-aceasta înjura, se necăjea,
Că cum vrea el să o moaie, scuipatul nu-i ajungea;
Iar un om ce sta deoparte şi la dânsul să uita
Începu de el să râză, zicând: – Vai de mintea ta!
Mă! omule, dar nebun eşti? Moaie funia în râu!
Ce tot stai şi scuipi din gură, când ţ-e apa pân’ la brâu?
– Da, bine zici, – el răspunse – că mai ştiu ce fac şi eu!
Parcă-mi lipseşte o doagă, acum la necazul meu.
Unii de necaz când dau
Pierd şi mintea ce o au;
Iar alţi de el nu mai scap
Şi tot au simţit in cap.
https://blog.revistaderecenzii.com
… Singurătatea era cenușie și apăsătoare. Sufletul tremura, o fâlfâire de eter în nemărginire. Amintirea vieții pure în altă lume străbătea ca un luminiș înviorător, ca o promisiune a împlinirii speranțelor. O așteptare grea îl atrăgea din ce în ce mai stăruitor spre o țintă necunoscută. Timpul alerga alături, apă tulbure în care se îneacă toate schimbările.
Apoi reminiscențele se întunecară și așteptarea se prefăcu iar într-o prăbușire dureroasă. Sufletul parcă se subția, în vreme ce conștiința i se împovăra mereu până ce, brusc, se stinse ca o flacără peste care s-a lăsat un capac greu…
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Când în miez de noapte neagră cugetam lipsit de vlagă
La uitate înțelesuri dintr-un tom bizar, ciudat –
Cum stam, ațipind aproape, sunet blând veni din noapte,
Cineva părea că bate, bate-n ușă delicat
„E vreun călător”, șoptit-am, „bate-n ușă delicat –
Doar atât, atât de fapt”.
Ah, disting printre tenebre, era un cumplit Decembre;
Pe podea schițau tăciunii spectrul lor înfricoșat.
Mult doream să vină zorii;- leac zadarnic disperării
Pentru pierderea Lenorei, în cărți vechi am căutat –
Pentru-a mea Lenore, un nume de la îngeri căpătat –
Nume-aici în van chemat.
https://blog.revistaderecenzii.com
Traducere de Octavian Cocoş
Deci nu vom mai hoinări
Noaptea-n ora cea târzie
Chiar de inima ar iubi
Chiar de luna-i aurie.
Spada teaca-şi va fi ros
Şi-n piept sufletul se stinge
Inima va sta frumos,
Dragostea n-o mai atinge.
Noaptea-i să iubeşti, tu ştii
Doar că ziua-i prea grăbită
Şi nu vom mai hoinări
Chiar de-i luna răsărită.
https://blog.revistaderecenzii.com
Nu-i nimic mai iute decât gândul, iar vorba poartă gândul dintr-un om în altul.
Peste jumătate de ceas toată Radna și toată Lipova știa cum s-au petrecut lucrurile pe țărmul Murășului, ba știa chiar mai mult. Era lucru nemaipomenit! O adevărată răzmeriță!
Călugărița aceea a zis că românii sunt niște nemernici! Ba nemernic e Blăguță, care trebuie să fie alungat cu rușine de la Radna. Ba nemernice sunt călugărițele, care nu știu să păzească fetele pe care părinții le lasă în grija lor. Ba o nemernică e Mara, care și-a vândut fata. Știa călugărița cu ce drept nu i-o lasă, ci o duce înapoi!
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Noaptea-i dulce-n primăvară, liniștită, răcoroasă,
Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasă,
Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori,
Scuturând din a lui poale lungi și repezi meteori.
Pe un deal în depărtare un foc tainic strălucește
Ca un ochi roș de balaur care-adoarme și clipește.
Sunt păstori în șezătoare sau vro ceată de voinici?
E vro tabără de care sau un rond de tricolici?[1]
Către munți prin întuneric un lung bucium se aude.
El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude,
Când din culme-n culme noaptea buciumele răsunau
Și la lupte sângeroase pe români îi deșteptau.
Acum însă viața-i lină; țara doarme-n nepăsare!
Când și când, un câine latră la o umbră ce-i apare,
Și-ntr-o baltă mii de broaște în lung hor orăcăiesc,
Holbând ochii cu țintire la luceafărul ceresc!
https://blog.revistaderecenzii.com
Perdelele-s lăsate și lampele aprinse;
În sobă arde focul, tovarăș mângăios,
Și cadrele-aurite, ce de păreți sunt prinse,
Sub palidă lumină, apar misterios.
Afară plouă, ninge! afară-i vijelie,
Și crivățul aleargă pe câmpul înnegrit;
Iar eu, retras în pace, aștept din cer să vie
O zână drăgălașă, cu glasul aurit.
Pe jilțu-mi, lângă masă, având condeiu-n mână,
Când scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor,
Când ochiu-mi întâlnește ș-admiră o cadână
Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor.