https://blog.revistaderecenzii.com

Castelane brune. Lin în liniștea de seară
Bătrânii-alunecă; de galben frunze-atinse.
Glumește mierla-n cimitir cu rude stinse;
Cu blondu-nvățător Angela-i mai ușoară.

Se uită moartea din vitralii: chipuri pure,
Dar trist și negru sângeriul fond e-n sine.
Azi poarta-nchisă-i. cheia capelanu-o ține.
Blând sora-n parc vorbește cu fantome-obscure.

În pivniți vechi dă vinu-n auriu, curatul.
Miros de mere dulci. Extazul nu-i departe.
Copii în seara lungă basme-ascultă-aparte;
E-un auriu și-n nebunii, adevăratul.

Azururi din rezede curg; de lumânare
Lumini în încăperi. Stau simplu în veghere.
Coboară-un solitar destin pe liziere;
Și noaptea, îngerul tăcerii,-n prag apare.

https://blog.revistaderecenzii.com

Dorești ca să-ți trimit o descriere a Iașilor. Iată dar că, pentru mulțumirea ta, mă hotărăsc a-mi scutura lenea și a încăleca pe condei spre a întreprinde o primblare pitorească prin ulițele capitalei Moldovei. Te înștiințez însă că această primblare am de gând să o fac fără a-mi întocmi dinainte un plan de drum, precum se obișnuiește mai în toate voiajurile. Nu, eu nu înțeleg călătoriile ca cei mai mulți, adică: de a se face robul unui plan și, în urmare, de a alerga țintă pe linie dreaptă până la țelul propus, fără a se abate din cale și făr[…]ndrăzni de a ieși din rolul de mașină drumeață. Numesc voiaj acela singur care, liber de orice înrâurire străină, urmează numai capriciilor vremelnice ale închipuirii și care ia ființă fără pregătire, precum și fără scop hotărât.

https://blog.revistaderecenzii.com

Când bătea în poartă Negustorul
plânsul mă strângea de beregată:
„Tată, Tată, vinde-mă pe mine
dar nu vinde mieluseii, Tată,

să nu-i dai să-i spânzure Călăul,
să le taie gîtul cu custura:
sângele în clocot, sângele
să stropească toată bătătura…

Lasă-mi mieluseii, lasă-mi-i,
să mă duc cu ei pe lunci hoinar…
să nu-i dai Călăului să-i vândă
ciopârtiti cu barda, la cântar…”

https://blog.revistaderecenzii.com

Era odată, căci dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit… era odată un zgîrcit cum nu s-a mai dat în lume, slab, cu fața afumată, cu spinarea îndoită și ferfenițos, încît ai fi crezut că-i lipit pămîntului de sărăcie, și doar în beciul casei sale ședeau putinele cu bani de aur și de argint cum ar ședea la alții putinele cu castraveți și cu varză. Însă, ferească sfîntul să fi pus el mîna într-însele, și cînd o punea era numai pentru a spori numărul banilor, iar niciodată pentru a-l împuțina. El, cu femeia și cu trei copii, mîncau abia cît trebuia pentru ca să nu moară de foame, și se îmbrăcau abia cît trebuia ca să nu se zică că umblă în pielea goală; dealtminterea, erau goi la degetele picioarelor, goi la coate, goi la spinare, încît vîntul îi cuprindea din toate părțile.

https://blog.revistaderecenzii.com

Castelane brune. Lin în liniștea de seară
Bătrânii-alunecă; de galben frunze-atinse.
Glumește mierla-n cimitir cu rude stinse;
Cu blondu-nvățător Angela-i mai ușoară.

Se uită moartea din vitralii: chipuri pure,
Dar trist și negru sângeriul fond e-n sine.
Azi poarta-nchisă-i. cheia capelanu-o ține.
Blând sora-n parc vorbește cu fantome-obscure.

În pivniți vechi dă vinu-n auriu, curatul.
Miros de mere dulci. Extazul nu-i departe.
Copii în seara lungă basme-ascultă-aparte;
E-un auriu și-n nebunii, adevăratul.

https://blog.revistaderecenzii.com

La strană stă dascălul Oltukavin și ține cu degetele întinse, grase un condei ros de pană de gâscă. Fruntea lui cea mică e-ncrețită, nasul își schimbă culorile de tot felul, de la cea trandafirie până la cea vânătă-închisă. Înaintea lui pe scoarța roșie-gălbuie a Triodei de Flori se află două hârtiuțe. Pe una e scris „pentru sănătate”, pe cealaltă — „pentru odihnă”, și sub amândouă titlurile câte un rând de nume. Lângă strană stă o bătrânică mititică cu fața îngrijorată și cu o straistă în spinare. Ea stă la gânduri.

(Făgăduieli de zgârcit. Jurăminte de dragoste)

https://blog.revistaderecenzii.com

Eugénie, în lipsa părintelui său, avu fericirea să poată purta nestînjenit de grijă multiubitului verișor, să-și reverse asupra lui fără teamă tezaurul devotamentului său, una din sublimele superiorități femeiești, singura pe care femeia dorește să-i fie apreciată, singura pentru care îi iartă bărbatului că i-a lăsat-o asupra ei. De trei sau patru ori, Eugénie s-a dus să asculte răsuflarea lui Charles; să vadă dacă doarme, dacă s-a trezit; apoi, cînd se sculă, cafeaua, frișca, ouăle, fructele, farfuriile, zahărul, tot ce alcătuia micul dejun, a fost pentru dînsa obiectul celor mai amănunțite pregătiri. Urcă sprintenă pe vechea scară, ca să asculte zgomotul făcut de nefericitul văr. Se îmbrăca? Mai plîngea? Veni la ușă:

https://blog.revistaderecenzii.com

Luntrea pe mulți ne cuprindea;
O parte, pânzele-ntindeau,
Alții, puternic împingeau
Vâsla-n adânc. Totul tăcea.
Plecat pe cârmă, chibzuit,
Cârmaciul nostru ne ducea.
Iar eu, de nepăsare plin,
Cântam – când valul, din senin,
De-un vânt năprasnic fu smucit.
Cârmaci, vâslași, toți au pierit.
Doar eu, un cântăreț ascuns,
La țărm, de vijelie dus,
Trecute imnuri le mai cant,
Și-aștern pe-o stâncă și mai zvânt,
În soare, umedul vestment.

(Dragoste de provincie)

https://blog.revistaderecenzii.com

În nevinovata și monotona viață a tinerelor fete bate un ceas încîntător, cînd soarele le umple inima cu raze, cînd floarea le șoptește gînduri, cînd bătăile repezi ale inimii împărtășesc minții rodnica lor căldură și topesc gîndurile într-o nelămurită dorință: zi de inocentă melancolie și de suave bucurii! Cînd copiii încep să vadă, surîd; cînd o fată întrezărește sentimentul în natură, surîde, cum surîdea în pruncie. Dacă lumina e prima dragoste a vieții, dragostea nu este oare lumina inimii? Clipa sorocită să pătrundă taina celor pămîntești sosise pentru Eugénie…

https://blog.revistaderecenzii.com

Să n-aibi milă!

Ca la două ceasuri cale-n jos de Ploiești curge apa Cricovului, care, cu mii de pâraie ce se resfiră și se-mpreună, împestrițează matca sa răzlățată și nisipoasă; de-a stânga, câmpia șeață se lungește până în poalele munților; d-a dreapta malul se-nalță râpos și acoperit cu păduri vechi și stufoase. Pe o culme mai semeață a acelei coaste sta, pe la leatul 1508, cetățuia lui Dracea, armașul din Mănești; din zidurile ei înnegrite, vederea cuprindea toată lunca, cu bordeiele și coșarele țărănești răsipite prin tufișe șe bălării; mai departe, turnurile bisericii din Târșor, pe care o zidise, cu vreo câțiva ani mai nainte, Vladislav Vodă, ce chiar într-însa, zice Cronica^[1], au pierit de sabie; și, în fund de tot, plaiurile aburoase ale Câmpinei și ale Breazei.