Nicolae Bălcescu în Moldova de Vasile Alecsandri

https://blog.revistaderecenzii.com

Oamenii de măsura lui Nicolae Bălcescu sunt încă rari între românii de astăzi. Acei care ca dânsul, în tot cursul unei existențe de luptă, au fost insuflați numai de nobila simțire a amorului de patrie și care au visat și lucrat cu neîncetare la reînvierea și la mărirea neamului lor, merită să atragă respectul și simpatiile urmașilor. Tot ce se atinge de acei oameni de frunte, diversele întâmplări ce au trecut peste dânșii, actele lor publice și chiar incidentele vieții lor private devin, după moarte, de un mare interes pentru cine știe a-i prețui și îi admiră. E o datorie sacră pentru amicii și contemporanii lor de-a face apel suvenirelor, spre a feri de uitare toate notițele ce pot contribui la completarea biografiei lor.

Continuă să citești

Călătoria Magilor – T.S. Eliot

https://blog.revistaderecenzii.com

Călătoria Magilor – T. S. Eliot, 1888-1965

“Am avut parte de ger când am ajuns,
Era cea mai neprielnică perioadă a anului
Pentru o călătorie – şi, mai ales, o călătorie atât de lungă:
Drumurile erau desfundate şi vremea aspră,
Chiar în toiul iernii.”
Iar cămilele pline de răni, cu picioarele inflamate,
Recalcitrante, zăceau în zăpada apoasă.
Au fost momente când ne era dor
De palatele noastre de pe colinele însorite, de terase
Şi de fetele cu piele catifelată care ne-mbiau cu şerbet.
Apoi, conducătorii de cămile înjurând şi bombănind,
Trăgând de timp şi poftind lichior şi femei,
Şi focurile stingându-se în noapte, şi lipsa adăposturilor,
Şi metropolele ostile, şi orăşelele neprietenoase,
Şi satele murdare, şi preţurile mari:
Am avut parte de-o călătorie grea.
Până la urmă, am ales să umblăm noaptea,
Dormind pe apucate,
În timp ce nişte voci fredonau în urechile noastre
Că ceea ce facem e o nebunie.

Apoi, în zori am coborât într-o vale mai călduţă,
Sub zăpada subţire, miros de vegetaţie;
Mai era acolo un pârâu şi o moară de apă bătând întunericul,
Şi trei copaci sub geana cerului,
Şi-un bătrân cal alb galopa spre marginea păşunii.
Apoi, am ajuns la o tavernă cu frunze de viţă de vie la fereastră,
Lângă o uşă şase mâini aruncau zaruri pentru monezi de argint
Şi nişte picioare-mpingeau ploşti de vin goale.
N-am primit nici o informaţie, aşa că am plecat mai departe
Şi-am ajuns acolo la căderea serii, nici un moment mai devreme,
Găsind locul căutat; era (s-ar putea spune) curăţel.

Toate acestea, îmi amintesc, s-au întâmplat demult,
Şi aş face călătoria iarăşi, dar să lămurim,
Să lămurim
Asta: am bătut atâta amar de drum pentru
O Naştere sau pentru o Moarte? Acolo era o Naştere, desigur,
Am avut dovezi şi nu există dubii. Mai văzusem naştere şi moarte,
Dar noi credeam că sunt diferite; această Naştere a fost
O agonie grea şi amară pentru noi – o Moarte, moartea noastră.
Ne-am întors acasă, în aceste Regate,
Dar nu ne mai simţim largul nostru aici, cu vechile legi,
Printre nişte oameni străini agăţaţi de zeii lor.
Ar trebui să mă bucur de-o altfel de moarte.

NB.
*Poemul este încărcat de simboluri biblice: pârâul – Apa Vie sau Apa Vieţii, moara „bătând întunericul” – Lumina Lumii , cei trei copaci –cele trei cruci de pe Golgota, calul alb este calul lui Isus la a doua venire, frunzele de viţă de vie şi ploştile goale fac trimitere la nunta din Cana Galileii şi la Cina cea de Taină , iar cele şase mâini, respectiv zarurile şi arginţii amintesc de trădarea lui Iuda şi de tragerea la sorţi a veşmintelor lui Isus de către soldaţii romani.

*Primele cinci versuri sunt un citat din Predica Naşterii Domnului, aparţinând episcopului Lancelot Andrewes , 1622.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/t.s.

Cumpărături – Leonid Dimov

https://blog.revistaderecenzii.com

Se făcea, îmi amintesc atât de clar
Că eram într-un mare magazin alimentar
Saturat de miresme bizantine:
Vanilie, scorţişoară, măsline.
Un magazin cât o cetate
Dar pierdut în semiobscuritate.
Pâlpîiau din când în când nişte lumini
Din rafturile cu produşi levantini
Către raioanele suplimentare
Cu textile şi lampadare când, dincolo de geamulunsuros,
Te-am zărit mestecând într-un fel de sos,
Menit a păstra heringi ori scrumbii
Şi m-am îndrăgostit de tine cât ai clipi.

Continuă să citești

Călătoria magilor – T.S. Eliot

https://blog.revistaderecenzii.com

„Un frig tăios era când am venit încoace
Și-aceste zile au fost cele mai grele
Pentru umblat, apoi călătoria lungă:
Drumuri adânci și vreme aspră,
Ca-n toiul iernii.”
Cămilele-ndărătnice cu pielea roasă și picioarele rănite
Se întindeau pe jos în apă și-n zăpadă.
Au fost și clipe când plângeam de dorul
Palatelor de vară pe colină și-acele terase
Cu fete în mătăsuri ce aduceau șerbet.
Dar soții blestemau cămilele, vorbeau în taină
Și dezertau, ori ne cereau vin și femei,
Și focurile-ardeau în noapte și cer aveam deasupra,
Și orașele ne erau ostile, și târgurile neprietene,
Și satele murdare și oamenii căutau să ne smulgă banii:
De vremuri grele doar am avut parte.
Atunci am umblat toată noaptea
Dormind pe-apucate,
Iar voci ne sunau în urechi, vestind
Că totul era o minciună.

Continuă să citești

Tânăra Parcă (partea întâi) – Paul Valéry

https://blog.revistaderecenzii.com

Lui André Gide. De mulţi ani de zile părăsisem arta versurilor: încercând mereu să mă abţin, am făcut acest exerciţiu pe care ţi-l dedic. 1917

Format-a Ceru-această grămadă de minuni
Ca locuinţă unui şarpe?
PIERRE CORNEILLE


CINE, dacă nu vântul curat, în plânset frânge
Extreme diamante-n pustiu… Dar cine plânge,
Atât de-aproape mie-n momentele de plâns?

Continuă să citești

Vară de Șt. O. Iosif

https://blog.revistaderecenzii.com

Asfințește. Printre ramuri
Aurite-n foc de soare,
Tremură nenumărate
Mici ferești strălucitoare.

Sub arțar, plecat, moșneagul
Șade cu luleaua-n gură,
Pare că-i cioplită-n piatră
Luminoasa lui figură…

Joacă în văzduh țînțarii ;
Pe furiș, prin frunza rară,
Ca un zgomot de șopîrle
Drăcușorii se strecoară,

Continuă să citești

Torcătoarea – Paul Valéry

https://blog.revistaderecenzii.com

Lilia… neque nent.

Stând dreaptă, torcătoarea-n fereastra azurată
Unde grădina melodioasă-adoarme lină;
Vârtelniţa cea veche tot sforăind o-mbată.

Sătulă, bând azurul, să pieptene-o calină
Şuviţă, care-n mâna sfioasă i se-mbie,
Ea stă visând şi micul ei cap treptat se-nclină.

Un pom şi purul aer urzesc o sursă vie
Ce, suspendată zilei, stropeşte din plăcere
Cu pierderi de petale grădina-n trândăvie.

Continuă să citești

Fiica prisecarului – Sylvia Plath

https://blog.revistaderecenzii.com

O grădină de guri întinse. De purpură, negre, cu stropi stacojii,
Mândrele corole se înfoaie, aruncându-şi în spate mătăsurile.
Moscul lor se înstăpâneşte, cerc după cerc,
Într-o fântână de mirosuri, atât de grele că abia le inspiri.
Hieratic în halat, maestru al albinelor,
Te mişti printre stupii cu multe pieptare,
Inima mea sub piciorul tău, soră cu piatra.
Gâturi de trompetă se deschid ciocurilor de păsări.
Pomul Ploii de Aur îşi scutură prafurile,
În budoarele mici, cu dungi portocalii şi roşii,
Anterele îşi clatină capetele, având regeasca putere
De a zămisli dinastii. Aerul e bogat:
Iată rangul unei regine – nu i se poate împotrivi nicio mamă –
Un fruct cu gust de moarte: pulpă neagră, coji negre.
În crăpături strâmte cât degetul, albine singuratice
Robotesc printre ierburi. Îngenunchind,
Îmi pun ochiul într-o deschizătură, dau de-un ochi
Rotund, verde, neconsolat ca o lacrimă.
Tată, mire, în oul acesta de Paşte,
Sub coroana trandafirilor de zahăr
Regina albină se mărită cu iarna anului tău.

Continuă să citești

Deşertul – Albert Camus

https://blog.revistaderecenzii.com

Poate mă înşel. Căci totuşi am fost fercit la Florenţa, şi atâţia alţii înaintea mea. Dar ce-i fericirea dacă nu simplul acord între făptură şi existenţa pe care o duce? Şi ce acord mai legitim poate uni omul cu viaţa dacă nu îndoita conştiinţă a dorinţei sale de durată şi a morţii căreia îi este hărăzit? Aici înveţi cel puţin să nu te bizui pe nimic şi să vezi în prezent singurul adevăr ce ne este dat „pe deasupra”. Mi se spune întruna Italia, Mediterana, pământuri antice unde totul e pe măsura omului. Dar unde şi care-i calea? Lăsaţi-mă să privesc cu ochii larg deschişi spre a-mi căuta singur măsura şi mulţumirea mea. Sau mai curând da, văd: Fiesole, Djemila şi porturile scăldate în soare. Măsura omului? Tăcerea şi pietrele moarte. Tot restul aparţine istoriei.
Totuşi, nu aici ar trebui să mă opresc. Căci nicăieri nu stă scris că fericirea trebuie să fie cu orice preţ nedespărţită de optimism. Ea e legată de iubire –
ceea ce nu-i acelaşi lucru. Şi cunosc ore şi locuri unde fericirea poate părea atât de amară, încât ai dori ca ea să fi rămas o simplă făgăduială. Dar asta pentru că în acele ore şi în acele locuri nu ştiusem să iubesc din toată inima, adică să nu renunţ. Aici trebuie să vorbesc despre intrarea omului în sărbătorile pământului şi ale frumuseţii. Căci în clipa aceea, precum neofitul ultimele văluri, el lasă să cadă la picioarele Dumnezeului său moneda măruntă a personalităţii sale. Da, există o fericire mai înaltă, căreia fericirea îi apare lipsită de însemnătate.

Continuă să citești

Amorul sfărâmat – Paul Verlaine

https://blog.revistaderecenzii.com

Ieri peste noapte vântul a sfărâmat Amorul
Ce-n colţul cel mai dulce ce-l tăinuieşte parcul
Adesea ne oprise din drum, săgetătrul,
Cu zâmbetul pe buze, tinzând în aer arcul.

Ieri peste noapte vântul l-a sfărâmat. Şi-acuma
Puzderia de marmor roteşte-n zori – şi-i trist
Să vezi sub arbor soclul ce mai păstrează numa
Iscălitura ştearsă a bietului artist.

Ce trist se-nalţă soclul stingher! Luându-şi zborul,
Întristătoare gânduri se duc iar, ca să vie
În visul meu de jale în care viitorul
Îmi prevesteşte-o soartă mâhnită şi pustie…

Continuă să citești