https://blog.revistaderecenzii.com

Ca la două ceasuri cale-n jos de Ploiești curge apa Cricovului, care, cu mii de pâraie ce se resfiră și se-mpreună, împestrițează matca sa răzlățată și nisipoasă; de-a stânga, câmpia șeață se lungește până în poalele munților; d-a dreapta malul se-nalță râpos și acoperit cu păduri vechi și stufoase. Pe o culme mai semeață a acelei coaste sta, pe la leatul 1508, cetățuia lui Dracea, armașul din Mănești; din zidurile ei înnegrite, vederea cuprindea toată lunca, cu bordeiele și coșarele țărănești răsipite prin tufișe șe bălării; mai departe, turnurile bisericii din Târșor, pe care o zidise, cu vreo câțiva ani mai nainte, Vladislav Vodă, ce chiar într-însa, zice Cronica^[1], au pierit de sabie; și, în fund de tot, plaiurile aburoase ale Câmpinei și ale Breazei.

https://blog.revistaderecenzii.com

Bălțătești!… O improvizare de bâlci, pe șoseaua care vine de la Piatra, trece prin mijlocul satului, strâmbă, șerpuind printre râpi, și se duce la Târgu-Neamțului, înconjurată de singurătăți.

Lume multă, care vrea să petreacă și nu știe cum. Doamnele, ostentativ fără treabă, umblă în rochii de casă și cu capul gol… Domnii, cu jambiere și șepci impermeabile, trec la poștă, peste drum de hotel, înarmați cu alpenstock-uri, strânse energic în pumn la nivelul bărbiilor înțepenite și importante. Peisaj meschin. O colină întinsă, tristă, pătată de câțiva arbori schilozi, ascunde munții dinspre apus.

https://blog.revistaderecenzii.com

Lui Ion Ghica

Amice,

În cumplitele catastrofe de la Sedan și de la Metz, doi oameni nenorociți, mareșalul Bazaine și generalul Wimpfen, au avut trista misie de a subsemna cu numele lor cele mai colosale capitulații din istoria militară a lumii. Acești doi capi de oaste, dintre care unul, mareșalul Bazaine, implicat într-un proces celebru, a fost condamnat la degradare și la închisoare pe viață, am avut ocaziune de a-i cunoaște la Crâm, în niște împrejurări ce-mi place a-mi reaminti, căci ele se raportează la un timp de glorie pentru imperiul Franței, un timp de mari evenimente politice care au produs regenerarea patriei noastre.

https://blog.revistaderecenzii.com

Nastratin Hogea odată fiind la nuntă chemat,
Se duse în haine simple, ca sărac biet îmbrăcat;
Nuntaşii astfel văzându-l nici în seamă nu-l băga,
Ci pe cei cu haine scumpe să trateze alerga;
Şi după ce aşezară la masă pe toţi frumos,
Îl puseră şi pe dânsul în colţul mesii de jos.
Nastratin văzând aceasta, se sculă-n grab alergă,
Şi la un al său prieten să-i dea hainele-l rugă;
Dându-i hainele acela, se-mbrăcă galant pe loc,
Puse şi-o blană asupră-şi, cu postav roşu de foc,
Şi aşa mergând el iarăşi la nunta ce-a fost chemat,
Cum îl văzură nuntaşii, cu cinste l-a-ntâmpinat:
– Poftim, poftim, Hogea – efendi3, către dânsul toţi zicând,
L-a pus tocma-n fruntea mesii, fiecare loc făcând.
El dacă şezu la masă ş-a-ntins mâneca în vas,
Zicând: – Poftim, poftim, blană, mănâncă ce e mai gras!
Îl întrebară nuntaşii: – Hogea-efendi! zicând,
Pentru ce o faci aceasta, ş-întingi mâneca mâncând?
– Pentru că, el le răspunse, eu întâi când am venit,
Cu hainele cele proaste, nimenea nu m-a cinstit,
Şi când v-am dat bună ziua, abia mi-a zis: „Mulţămim!”,
Iar cum venii cu acestea, toţi mi-au zis: „Poftim, poftim !”
De aceea şi eu blana să mănânce o poftesc,
Căci văz toţi privesc la haine, iar persoana n-o cinstesc.

https://blog.revistaderecenzii.com

Primul.

Pe lângă flori roiesc buimace muște
Pe lângă flori pe oarbe ape,
Fugi! Fugi! Văzduhul arde! Din adânc
Putreziciunea-n flăcări o să scape!
Tăcerea-ngheață, plânge salcia,
Pe ape se ridică aburi grei.
Fugi! Fugi! Acesta-i locul pentru ardoarea
Scârboasă-a broaștelor cu negre piei.

Al doilea

https://blog.revistaderecenzii.com

Elis, când mierla cheamǎ în neagra pǎdure,
Sǎ ştii cǎ e sfârşitul tǎu.
Buzele tale sorb rǎcoarea albastrǎ a izvorului de munte.

Lasǎ, dacǎ fruntea ta potolit sângereazǎ
Strǎvechi legende
Şi tâlcul tainic al zborului de pasǎre.

Dar tu strǎbaţi cu pas vǎtuit
Noaptea ce-atârnǎ plinǎ de ciorchini purpurii
Şi braţele ţi le mişti mai frumos în albǎstrime.

https://blog.revistaderecenzii.com

Unul din cei mai mari poeți ai Franciei, omul care prin geniul său a fost și va rămânea o glorie pentru secolul nostru, Lamartine, a murit! Această tristă veste va deștepta un răsunet dureros în sufletul acelor care au gustat încântările armoniei mărețului poet. Cât pentru noi, românii, e bine să ne aducem aminte încurajările ce ne-a dat Lamartine în anul 1848, când el ținea ochii lumii întregi țintiți asupra lui, și adresa cuvinte mângâietoare națiilor ce aspirau la libertate.

În istoria misiilor mele politice din anul 1859, găsesc următoarea notiță scrisă după o vizită ce făcusem lui Lamartine; această notiță e de natură a interesa publicul român, și dar este timpul de-a o scoate la lumină:

https://blog.revistaderecenzii.com

Rubin în frunze s-a prelins.
Apoi fu iazul vast și mut.
Poala pădurii-a așternut
Pete-albăstriui și praf brun stins.

Pescaru-a tras năvodul plin.
Apoi amurg fu pe pământ.
O curte mai sclipea plăpând
Și slugi cărau poame și vin.

Departe-o doină-a amuțit.
Apoi: colibe reci. Trezi
Pădurea în cămașă gri
De mort triste-amintiri, subit.

https://blog.revistaderecenzii.com

În una din serile iernii de la 1850, palatul X din orașul Iași era luminat ca pentru o serbare mai deosebită. Toate ferestrele străluceau pe întunecata lui fațadă, și trecătorii din strada mare zăreau înlăuntru un mare număr de dame și cavaleri înotând în valuri de lumină. Un lung șir de calești elegante se opreau una după alta la scară, și din ele se coborau alte dame și alți cavaleri întârziați, care se suiau repede la rândul de sus, în sunetul armonios al unei orhestre și intrau apoi în salonul cel mare al palatului.

Acea sală ornată cu oglinzi nalte cât pereții și cu lăzi de portocali, înșirate de-a lungul colonadei de marmură ce susținea galeria muzicanților, acea sală, zicem, cuprindea în sânu-i tot ce poate încânta privirile și închipuirea: toalete pariziene de gustul cel mai perfect, briliante strălucitoare, flori exotice, policandre numeroase de bronz aurit și mai cu seamă figuri tinere, frumoase, vesele și mult adimenitoare. Toate acestea formau un tablou magic!

https://blog.revistaderecenzii.com

Prăpastia aceea înfiorătoare avea pentru Negrișor ceva magnetic. De câte ori vizita pe domnișoara Eleonora, simțea parcă o nevoie stranie să se apropie de fereastră și să-și lase jumătatea superioară a corpului deasupra abisului. Atunci un drăcușor începea să-l gâdile sub tălpi și-l făcea să salte când pe una, când pe alta. Uneori se ținea numai într-un deget de picior, iar mâinile împreunate îi cădeau de-a lungul zidului, de parcă ar fi fost gata să se arunce înot.