https://blog.revistaderecenzii.com

Mare nemulțumire era în palatele Olimpului, locaș al zeilor nemuritori, de când Zeus biruise pe zeii cei bătrâni și se așezase cu sila pe scaunul împărătesc al tatălui său, Cronos. El ținea acum în mâinile sale trăznetul; sub picioarele lui zăceau grămădite tunetele și fulgerele și toți zeii, rânduiți în juru-i, tremurau de frică dinaintea puterii și măririi lui.

El le impunea însărcinări grele și le vorbea tot aspru, voind, prin astfel de purtări strașnice, să întemeieze domnia lui fără cumpăt peste toți zeii de pe uscat și de pe mare.

Toată ziulica, agerul lui vestitor, Hermes, trepăda în sus și în jos ca să ducă în toate părțile poruncile sale; căci Zeus voia ca toată firea să-i fie deopotrivă supusă și nu-și mai aducea câtuși de puțin aminte de timpul pe când și dânsul era slab și fără putere.

Partea întâi – Capitolul 1

https://blog.revistaderecenzii.com

După ce casierița îi dădu restul de la cinci franci, Georges Duroy dădu să iasă din restaurant.

Țanțoș din fire, dar și bățos ca un fost subofițer, el își mlădie talia, își răsuci mustața cu un gest scurt, milităros, și aruncă asupra celor de la mese o privire repede și rotitoare, una din acele priviri de băiat fercheș, care seamănă cu niște repezituri de uliu.

Femeile ridicaseră capul spre dânsul: trei lucrătoare de rând, o profesoară de muzică de vârstă mijlocie, rău pieptănată, neîngrijită, cu o pălărie întotdeauna colbăită și îmbrăcată cu o rochie dezmățată, și două cucoane cu bărbații lor, obișnuite cu această locantă cu prețul fix.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cine-i mare, dă din mână și-are 4 la română?
Cine-i la academie și-are 4 la chimie?
Cine-n țară este tare și-are 4 la purtare?
Toate trei de le ghicești, 20 de ani primești.

https://blog.revistaderecenzii.com

O ceartă mare se iscase între Zeus și oameni. Titanul Prometeu, cel cu minte multă, ținea cu aceștia și-i învăța să nu facă pe placul noului zeu, ce cuprinsese cu sila stăpânirea tatălui său, Cronos.

El le zise: „Măi, oamenilor! Acest Zeus e lacom de avuții și de daruri; dacă voi, când înjunghiați vite în onoarea lui, i le veți închina cu totul, apoi să știți că veți ajunge curând să dați de capăt tuturor turmelor voastre, oricât de numeroase ar fi. Haide mai bine să facem cu Zeus o tocmeală, pentru ca și voi, oamenii, și el, să vă bucurați de câte o parte din vitele jertfite în hacatombe, adică cu sutele, pe altarele zeilor”.

https://blog.revistaderecenzii.com

Am privit de sus pământul învârtindu-se sub mine
Ca o noapte închegată purtând demonii pe sine:

Am văzut pe el durerea despletită alergând,
Scoțând gemete cumplite, mări de lacrime făcând,
Și veninul ei în clocot pân la porțile cerești
Să-nălța și cădea iarăși peste inimi omenești.

Am văzut hidoasa crimă cu ochi mari și sângerați,
Cu cuțitul într-o mână și cu dinții încleștați,
Neagră, vânătă la față și cu buzele uscate,
Cătând sânge cald să soarbă din vro inimă ce bate.

https://blog.revistaderecenzii.com

De astă dată, mă hotărâi să plec călare și, fiindcă era asupra iarmarocului de la Duminica Mare, rugai pe prietenul meu Tasache Crăcăuanu, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaș de pe vremuri, să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele și țintei ce urmăream. Astfel, spre seara mai sus-pomenitei sfinte duminici, numai ce-l văd pe Tasache al meu intrând în ogradă și ducând de dârlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal.

— Bine, măi Tasache, zisei eu ieșindu-i înainte și de-abia stăpânindu-mi râsul, da de unde dracu ai prins tu dihania asta și mi-o vâri în ogradă cu atâta ifos?

— De unde? Ia, din iarmaroc, după ce am dat 50 de lei unui român de la munte.

https://blog.revistaderecenzii.com

A vorbit şi-a tăcut crîngul de aur
Cu glasul lui de mesteacăn, uşure.
Nici o părere de rău nu mai au
Cocorii, în slăvi, peste pădure.
Ce să regreţi? Sîntem călători –
Trecem, intrăm şi părăsim casa.
Visează cînepa la cei duşi

Şi luna pe baltă licărindu-şi mătasea.
În mijlocul cîmpiei stau singur,
Vîntul duce cocorii mai departe.
Gîndesc la vesela tinereţe
Dar nu-mi pare rău de trecut, nici demomie.

https://blog.revistaderecenzii.com

Niște babe-și țin sub fereastră soborul.
Liniștea-i dumicată de foanfa lor răgușeală.
De pe-un butuc mărgelatele muște-și iau zborul
Și-n pădurea unui pieptar dau toate năvală.
Babele par spre-o cernită dumbravă să cate,
Unde pâlpâie feștilele unor fulgere rare.
Își sumeț poalele sucnelor învârstate
Și clipesc din roasele gene a-ngândurare.
”Se-ntoarce de ploaie, sunt de părere, vorbă nu-ncape,
Cerul e fumegos cum nu i-i felul să fie
Și azi dimineață se vedea pe
Blide ceva ca o mâzgă acrie,
Iar laptele nu degeaba s-a sărbezit în șiștare
Și doniți în pivniță, mai-mai să se strice,
Și puicile cârâie altfel prin coticare,
Gândești că abia mai răsuflă bietele pe gârlice”.
Bătrânele mai pomenesc și de sfântul
Care-mi mână caii prin înalta tărie,
În timp ce prin văzduhul aburos vântul
Aduce izul reavăn al ploii ce va să vie.

https://blog.revistaderecenzii.com

Ierte-l Dumnezeu pe dascălul Pintilie! Era cântăreț vestit. Și murăturile foarte mult îi plăceau. Mai ales dacă era cam răgușit, le bea cu gălbenuș de ou și i se dregea organul, încât răsunau ferestrele când cânta Mântuiește, Doamne, norodul tău! Era dascăl în Butucani, bun sat și mare, oameni cu stare și socoteală, pomeni și ospețe de bogat. Iară copii n-avea dascălul Pintilie decât doi: o fată, pe care a măritat-o după Petrea Țapului, și pe Trandafir, părintele Trandafir, popa din Sărăceni.

Pe părintele Trandafir să-l țină Dumnezeu! Este om bun; a învățat multă carte și cântă mai frumos decât chiar și răposatul său tată, Dumnezeu să-l ierte! și totdeauna vorbește drept și cumpănit, ca și când ar citi din carte. Și harnic și grijitor om este părintele Trandafir. Adună din multe și face din nimica ceva. Strânge, drege și culege, ca să aibă pentru sine și pentru alții.

https://blog.revistaderecenzii.com

Pe pământul Daciei, în țara asta scumpă, plătită cu atâta sânge, supusă în sfârșit după atâtea jertfe, Traian aduce roiuri proaspete de oameni, din toate părțile întinsei lui împărății, și mai ales din Iliria. Un popor nou se așterne peste sfărâmiturile neamului dac, un nou răsad din vița romană prinde rădăcină în munții și în văile Dunării. Pe ruinele Sarmisegetuzei se ridică Ulpia Traiană, și în scaunul lui Decebal stă acum un cârmuitor împărătesc, „Legatus Augusti”. Minți pricepute și brațe harnice întocmesc țara și-i dau cu totul o altă față. Drumuri largi, pietruite, colindă netezișul câmpiilor și desfundăturile munților. Orașele sunt înzestrate cu băi, cu temple, cu teatre, și prin cetăți se așează oaste. Valuri uriașe de apărare se ridică de-a lungul hotarelor deschise bântuirilor. Brazdă nouă se răstoarnă din pământul în care dorm oasele atâtor viteji, holde îmbelșugate îmbracă văile Dunării. Meșterii se alcătuiesc în bresle. La gropile de aur din munții Ardealului lucrează săpători aduși din Dalmația — aurarii, cea mai aleasă și mai cu vază dintre toate breslele țării. Ostașul roman muncește alături cu băștinașul dac, se-ngrădește cu el în aceeași gospodărie, s-așează la aceeași vatră, își împart bucuriile și durerile, pâinea și sarea sub același acoperământ, și cel ce a biruit ieri cu armele biruie acum cu alcătuirile vieții lui, cu mintea lui luminată, cu limba lui sonoră și limpede — o cucerire înceată, blândă, firească, întinsă fără siluire, primită fără suferință.