Costică de Alexandru Macedonski

https://blog.revistaderecenzii.com

Numele i l-am spus. Este una din acele searbăde și poetice figuri ce să întîlnește uneori pe ulițele noroioase ale Bucureștilor.

Ochii lui mari și negri, fruntea lui largă și umbrită de un năr mlădios, păreau că spun ceva, dar vorbele lui nu spuneau mai nimic.

În școală fusese cel mai leneș; rămînea repetent în mai toate clasele și băieții îl huiduiau.

Nu-și făcuse nici un prieten de copilărie, și de aceea, văzîndu-l pe podurile Bucureștilor, cunoștințele de căciulă ce avea, nu puteau să știe nici dacă e din București, nici dacă e fecior de boier, nici dacă e fecior de parvenit.

Continuă să citești

Adolescență – Tudor Arghezi

https://blog.revistaderecenzii.com

Vino joc de vorbe goale.
Suntem singuri.
Ce să-i spun?
Numai gura dumisale
Se aude de subt prun.
Plouă crengile cu rouă
Cade câte-o picătură,
Când în păr, găteală nouă,
Când bomboana rece-n gură.
Și mergând prin iarbă, toată,
Subt dantela albei rochii,
Spre genunchi e ridicată,
Plină-i de pândiri de ochi.
Aerul o strânge. Cerul
O dogoare și-o sărută
Unde trece-n câmp, ca fierul,
Țara caldă face-o cută.
Și din toate singur eu
Nu-ndrăznesc s-o prind de mână
Și c-un șold de pieptul meu
Să o sprijin la fântână.

Continuă să citești

Porțile de Fier. Prezentare de Alexandru Vlahuță

https://blog.revistaderecenzii.com

PORȚILE DE FIER

Soarele scapătă spre asfințit. Crestele munților par aprinse. Încet, se desfac și s-aștern pe văi perdele de umbră.

Înaintea noastră, pe luciul plumburiu al apei, se ivește-n curmeziș mai întâi o dungă, o coamă gălbuie și creață. Ne apropiem de pragul gherdapurilor. Dunărea începe să vâjâie mânioasă, — e un zbucium ș-un clocot de valuri dintr-un mal în altul. Peste-adâncimi se fac ochiuri mari, cari rotesc în loc. Ici apa se scufundă, bolborosind, ca suptă de gura unei vâltori, colo se umflă, se burdusește și urlă făcând clăbuci, bătându-se de stânci cari nu se văd.

Continuă să citești

„Noi vrem pământ” – Alexandru Vlahuţă

https://blog.revistaderecenzii.com

Coșbuc urca încet pe jos dealul Pașcanilor. Spusese birjarului să-l aștepte sus, la bordei. Era o dulce dimineață de vară; ciocîrlii să-nălțau cîntînd în slăvile cerului, toate de pe pămint, lucruri și vietăți, păreau că aduc laudă lui Dumnezeu, fericite că le-a fost dat să existe. Coșbuc pășea încet, gînditor, în liniștea acelei dimineți de vară. La o vreme aude vorbă-n urma lui – un glas mînios de femeie necăjită, care-și mustra bărbatul, răsuna ca o toacă. Poetul, tinchind din mers, privi-ndărăt: un om ș-o femeie, mărunței și slabi amîndoi, veneau agale, cu ochii în pămînt. Gura ei, melița, vorbea repede și cu răutate. Spunea de juncanii vînduți astă-iarnă, de birul neplătit, de datorii (…), de bordeiul în care ploua, de fata pe care nu pot s-o mărite – de multe, de multe.

El tăcea. Rar, cînd se mai oprea femeia ca să-și ia suflet, s-auzea și vorba lui scurtă, gravă, pururea aceeași:
-N-avem pămînt!

Continuă să citești

Înălțimile Macchu Picchu – Pablo Neruda

https://blog.revistaderecenzii.com

Cap.I

Din aer pe aer, ca o plasă goală
zburam între cărări și atmosferă, sosind și spunând adio,
la apariția toamnei moneda cea mai cunoscută
frunzelor, și între primăvară și spice,
asemenea celei mai mari iubiri, ascunsă într-o mănușă
ce cade, redându-ne ca o Lună Plină.

(Zile oarbe trăiesc în zbuciumul
trupurilor: oțeluri transformate
în liniștea acidului :
nopți sărăcite până la ultima făină :
Stamine strivite de nunta patriei.)

Continuă să citești

Viața lui Constantin Cantemir zis cel bătrân, domnul Moldovei de Dimitrie Cantemir

https://blog.revistaderecenzii.com

Constantin Cantemir s-a născut în anul 1612 de la Mântuirea lumii, în luna noiembrie, <ziua> a opta, părinți fiindu-i Teodor Cantemir și Maria în satul părintesc numit Silișteni din ținutul Fălciului, așezat pe râul Ilan. Iară părintele său, Toader, coborâtor din vechea stirpe a Cantemireștilor, a fost fiu al lui Nestor, nepot al lui Vasile, strănepot al lui Iban, din strămoșii Grigore și Toader Cantemir, cu porecla mai nouă ‘Silisteanul’, care, primul dintre Cantemireștii de la Crâm, a trecut sub steagul lui Hristos în anul 6951 <de Ia Facerea> lumii, pe vremea lui Ștefan-Vodă, zis cel Mare. Părintele lui Constantin-Vodă, Toader Cantemir, a avut doi fii, pe Constantin și pe Nistor – <pe acesta> cu o altă soție (căci mama lui Constantin a murit după șase luni de la nașterea lui Constantin) – și o fiică mai în vârstă decât Constantin. Aceasta, juruindu-și fecioria lui Hristos, a luat veșmânt călugăresc și i s-a dat numele de Macrina. Ea a murit răpusă de bătrânețe în anul Domnului 1677 și a fost înmormântată cu mare cinstire de către Constantin și Nistor, frații săi, în mănăstirea părintească zisă Urlați, în cimitirul străbunilor lor Nistor, fratele lui Constantin dintr-o altă mamă, cu cinci ani mai mic ca vârstă, vreme de un an întreg ferecat în lanțuri în temniță de către Dimitrie Cantacuzino, domnul Moldovei, din pricina fugii fratelui său Constantin în Țara Românească, îmbolnăvindu-se de oftică de pe urma îndelungatei întemnițări, a murit la vârsta de 48 de ani și a fost înmormântat în biserica satului Ceucani. / În anul Domnului 1627, năvălind tătarii din Crâm și din Bugeac, <Toader>, pe când apăra cu strășnicie ținutul

Continuă să citești

Povestea vorbei – Anton Pann

https://blog.revistaderecenzii.com

Primăvară-ntîia oară roazele cînd înfloresc
C-un fir merse la-mpăratul grădinaru-mpărătesc,
Care cu plăcere multă-n mîna sa cum l-a luat,
Totdodată fără veste la un deget l-a-nțepat
Și întîia sa plăcere ce asupra-i o avea
I s-a-ntors în supărare, cu acel gust n-o privea;
Cum și către grădinarul zise: — Iacă un cusur
Care n-ar fi cuviință ca să-l aibă un răsur;
Tu cam te pricepi la multe măestrii grădinărești,
Ș-astă roză ghimpi să n-aibă n-ai putea s-o altuiești?
— Ba să poate, împărate, — grădinarul a răspuns
— Și grădinăria are cîte un secret ascuns.

Continuă să citești

Being beauteous – Arthur Rimbaud

https://blog.revistaderecenzii.com

În fața unei zăpezi o Ființă învoaltă.
Șuiere de moarte și cercuri de muzică surdă fac să urce, să se întindă și să tremure ca un spectru acest trup adorat; răni scarlate și negre scânteiază în cărnurile superbe.
Culorile firești ale vieții se inched, dansează și se desprind în jurul Viziunii, pe schelă.
Și freamătele se înalță și tună, și gustul turbat al acestor efecte, încărcându-se cu șuierile mortale și asprele muzici pe care lumea, departe în urmă, le aruncă asupra maicii noastre de frumusețe – ea șovăie, se ridică.
Oh! Oasele noastre s-au înveșmântat într-un nou trup înamorat.

Continuă să citești