https://blog.revistaderecenzii.com

Cându a intrat zavistiia intre Ștefan vodă și intre Radul vodă și de arderea Brăilii

Vă léato 6978 (1470), într-acéia vréme intră zavistiia intre Ștefan vodă și intre Radul vodă, domnul muntenesc, pre obicéiul firei omenești de ce are, de acéia poftéște mai mult, de nu-i ajunse lui Ștefan vodă ale sale să le ție și să le sprijinească, ci de lăcomie, ce nu era al lui, încă vrea să coprinză. Strâns-au țara și slujitorii săi și au intratu în Țara Muntenească, de au prădatu marginea, fevruarie 27 dni și au arsu Brăila în săptămâna albă, marți.

De tăierea capetilor a niște boieri, 6979 (1471) ghenuarie 16 zile.

https://blog.revistaderecenzii.com

FLOAREA CODRILORCăpitan de haiduci

— Voi vreți să aruncați greul răspunderii pe umerii mei de femeie și prețul pierzaniei pe capul meu. Primesc și una și alta… Pentru asta, însă, trebuie să ne cunoaștem: o să-mi spuneți fiecare cine sunteți. Ca să vă dau ghes, o să încep cu…

Floricica tăcu o bucată de vreme și se plimbă, îngândurată.

A doua zi de la sosirea noastră în Vâlceaua Întunecată, se împlinise șase săptămâni de la moartea lui Cosma. Și în această dimineață cețoasă din mijlocul lui octombrie, cuvintele căpitanului căzură grele, ca prăbușirea lui Cosma, ca risipirea unei jumătăți din ceata lui, în frunte cu vătaful, – grele, mai ales, ca singurătatea noastră în inima acestor munți înalți, neștiuți și neumblați.

https://blog.revistaderecenzii.com

De cîte ori deschid portița și intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii.
O fantazie uriașă le-a dat un strai la fiecare,
Și fete nu-s pe tot pămîntul să-mbrace mai frumoase rochii.

Pe crin l-a miruit în frunte, lăsîndu-i hlamida regească
Să poată-mpărăți cu fală norodu-i de mironosițe,
Cicorilor le-a dat seninul strîns din privirea omenească,
Iar rîsul fărîmat prin lume l-a nins pe foi de romanițe.

https://blog.revistaderecenzii.com

Scrie la un létopisețu vechiu sârbăscu de Azarie călugărul izvodit, precum în zilile acestui Bogdan vodă s-au început a da dajde turcilor și pentru acéia ne-au numit bogdani pănă astăzi. Acestŭ Bogdan vodă este tată lui Ștefan vodă cel Bun.

Domniia lui Pătru vodă, pre carile l-au poreclit Aron

https://blog.revistaderecenzii.com

Lui DUMNEZEU care ne-a purtat de grijă Lui MIHAI VITEAZUL care a încercat prima întregire a neamului și MIE ÎNSUMI care am scris cele ce urmeazăI. M.

I – SOL, SOL, SOL, MI BEMOL… FA, FA, FA, RE!…

Arcușele se cabrară pe coarde ca o turmă de girafe sălbatice, prinse într-o plasă de sârmă ghimpată și spaima lor răsună ca niște lovituri surde în poarta îmblânzitorului de bestii umane și note muzicale. Albastru și multiplicat ca fumul pipelor pe sfârșite, ecoul abecedarului simfonic zbura din cutiuțele de lemn, drept în sus, ca sufletul sinucișilor cu dinamită. Odată ajunse în tavanul roș-pompeian al Ateneului, toate aceste fire imaginare se îndoiră ca niște undițe, la vederea cărora delfinii de aur își încovoiară spinarea și spaima lor se contopi cu spaima arcușelor din orchestră, care, de data asta, rămăseseră inerte ca gâturile unor girafe împăiate. Și se făcu tăcere… În sala Ateneului nu mai era nimeni. Dispăruse și orchestra și publicul. Un singur auditor mai rămăsese în fotoliul 49. Eram eu. Și peste mine, cupola edificiului cobora vertiginos ca un balon sferic, incendiat în spațiu de un trăsnet. Voiam să țip; dar cu un singur țipăt nu poți înlătura un pericol.

https://blog.revistaderecenzii.com

Către mintea sa

O, minte crudă încă, a neștiinței rod,
Astâmpără-ți îndemnul ce-mi faci către condei!
Căci răpidele zile pot trece liniștite,
Și slava se câștigă și fără de a scrie;
Iar căi se află multe ce către ea ne duc,
Pe care-un picior vrednic nu poate poticni.
Acea mai neplăcută e calea blestemată
De cele nouă fete, ce umblă tot desculțe.
Pierdură mulți puterea și-n capăt n-au ajuns!
În trudă și sudoare îți trebui să te scalzi,
Și care-i răsplătirea? Ocara și disprețul!
Acela ce la masă pe cărți se gârbovește,
Țintind la slove ochii, nu locuiește-n curți,
Nu are grădini mândre de marmuri strălucind,
Nici oile-nmulțește la turma părintească.

https://blog.revistaderecenzii.com

Aici țipătul goelanzilor nu e, ca aiurea, ascuțit și jalnic. La Miramare cerul e albastru ca o boltă de peruzea. Marea se îndoaie în cute de smarald, bătând malurile golfului și prelingând licărișul zării, arcuit din lagunele Veneției până în livezile Iliriei. Șalupele, cu două pânze, alunecă, se întrec, ca lebedele când își încondură aripile și vâslesc adânc cu picioarele lor cenușii. Și nu e dor, nu e farmec și cântec de dragoste pe care călătorul să nu-l simtă izvorând de pretutindeni din pânza ce lincăie molatic și din albia țărmurilor cu grădini de chiparoși și portocali.

https://blog.revistaderecenzii.com

– Când zăcea în fășii în poala mamei, își întindea mâinile după soare vrând să smulgă strălucirea lui rotundă de pe ceriu. Și zarea nu i-a răspuns niciodată.
– Când a făcut întâii pașii, văzu pâine în mâinile unui copil. Și ș’a întins mâinile după pâne… Dar nu i-au dat-o.
– Când a’nceput să simtă chemarea florilor și adâncul rost al cântecului binefăcător, ș’a întins mâinile după o floare. …Dar spinii florii l-au respins și a simțit săgeata durerii dintâi în inimă, era durerea leului alungat din vizuini.
– Când îi crescu credința și dorul de luptă, își întinse mâinile după argintul răsplătirilor și după aurul biruinței. Și l-au alungat, l-au bătut, l-au chinuit.
– Omul care-și întindea mâinile și niciodată n[-]a cules decât lacrămi și blesteme, și niciodată n-a putut râde fericit.
– Și trist și obosit, bătrân și chinuit, ș-a întins mâinile plângând după soare… și soarele s’a desprins de pe ceriu, a căzut în brațele-i micșorat de cădere ca un măr, și omul care își întindea mâinile totdeauna înzadar… simți că i-se deschide noaptea, ca să se cufunde în ea, ținând strâns la sânu-i, soarele – măr.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cu legănări abia simțite și ritmice, încet-încet,
Pe pajiștea din fața casei, caișii, zarzării și prunii,
Înveșmîntați în haine albe se clatină în fața lunii,
Stînd gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet.

Se cată ram cu ram, se-nchină, și-n urmă iarăși vin la loc,
Cochetării și grații albe, și roze gesturi, dulci arome,
Împrăștie în aer, danțul acesta ritmic de fantome,
Ce-așteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.

Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,
Și astfel umbrele căzute pe pajiște par mantii grele
Zvîrlite de dănțuitorii ce au rămas numa-n dantele,
În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.

https://blog.revistaderecenzii.com

Uite, primăvara reînvie și toți pomii au flori de hârtie.
Cerul e sumar ca un decor. Arăturile sunt pline de noroi.
Vino, vreau să ne plimbăm și noi. Poate crezi în declarații de amor.
Cântecul atât de monoton zârâit în sârme de telefon.
Salcia imobilă cu ciucuri înflorește.

Oile de bucurie stau cu capu-n jos.
Trenul trece, fumul cade gros
când pe ape frigul se cojește.
Frigul pentru fiecare an, alb ca dinții tăi – clape de pian.