https://blog.revistaderecenzii.com
Seara tace tânguirea
Cucului în pădure.
Mai adânc se înclină grâul,
Macul cel roșu.
Neagră furtună amenință
Peste colină.
Vechiul cântec al greierului
Se stinge pe câmp.
Nu se mai mișcă frunza
Castanilor.
Pe scara în spirală
Îți foșnește rochia.
Liniștită strălucește lumânarea
În odaia-ntunecată;
O mână argintie
o stinge;
Nici o boare, noapte fără stele.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Când Siretul sosește în preajma locului unde trebuie să-și dăruiască sufletul lacomei Dunări, albia lui se schimbă într-o luncă roditoare ce se întinde între Brăila și Galați. Ca s-o taie în toată lărgimea ei, locuitorii acestei lunci, care își zic „cei de pe Vărsătură”, nu pot s-o facă în mai puțin de două ceasuri, cu căruța. Atât e de vastă.
Dimensiunile neobișnuite ale acestei albii, cât și mărinimia ei, bătrânii pământului le tălmăcesc în felul lor. Ei spun că Siretul, la început, avea suflet, la fel cu noi oamenii, un suflet ambițios. După plecarea lui din Bucovina, ademenind în drum o frumoasă fată de care se îndrăgostise, trufașul Siret hotărî s-o conducă, numai cu puterile lui, până la Marea Neagră și chiar mai departe, cu gândul să-i arate ținuturi unde cresc portocale și rodii, cari sunt tot ce poate fi mai mândru pe pământ, dar cari ar îngălbeni de gelozie în fața mândreților iubitei lui, al cărei nume e Bistrița.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Din țară în țară rătăcea biata zână Leto sau Latona, plină de temeri și de durere, pentru că nici o țară și nici o cetate nu voia să-i dea un locșor, unde să trăiască în pace. Toate locurile, dăruite de zei cu belșug, aveau frică de urgia zeiței Hera, care era dușmană neîmpăcată a bietei zâne Latona.
Din insula Cretei, ea trecuse la Atena, din Atena la Egina pe plaiurile Pindului și ale Atonului, de acolo prin insulile întinsei și albei mări a lui Egeu, de-a rândul, prin Skyros, și Imbros, și Lemnos, și Chios cea mai frumoasă din toate, cerând pretutindeni un adăpost. Dar în deșert se rugase ea de toate aceste pământuri ca să o primească a se așeza în sânul lor. Nicăieri nu cutezase a o primi.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
De mânecate ieșim din Turnu-Severin pe șoseaua care-o ia pe sub Munții Mehedinților și merge la Târgu-Jiu. Valea în care scăpătăm de pe podișul orașului se umple și răsună toată de zuruitul zurgălăilor și de tropotul uscat al cailor. Dorm încă vietățile cuprinsului. Numai ciocârlanii, mai harnici, pășesc mărunțel pe marginea șanțului. De jur împrejur nu vezi decât holde și livezi. Înaintea noastră drumul se așterne alb, neted, pe sub colnice. În aer e o răcoare dulce ș-un miros sănătos de câmp și de pădure. Nici un zgomot, nici o mișcare, nici o adiere de vânt nu se simte. Copacii, cu frunza neclintită, par zugrăviți. Brobonit de rouă, pământul doarme încă în lumina umedă și nehotărâtă a dimineții. Peste-un ceas începem să urcăm dealul Colibași. Sub noi zarea se lărgește. Înainte, spre răsărit, cerul se dogorește ca de bătaia unei flăcări; o pulbere fină de aur se ridică din spatele codrului și se împrăștie în sus ca și cum ar sufla-o gura unui vulcan. Câțiva nori zgrunțuiți, ce plutesc în albastrul cerului, prind a se rumeni pe margini. Deodată, o suliță de foc străpunge perdeaua de arbori. Porțile zilei se deschid, și, în valuri, curge lumina pe văi. Pământul tresare din somn, vesel și plin de viață, sub calda binecuvântare a soarelui.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Când lampa se sparge,
Lumina din praf zace moartă;
Când norul se împrăștie,
Slava curcubeului se revarsă;
Când lăuta se sparge,
Tonurile dulci nu se mai amintesc;
Când buzele au vorbit,
Accentele iubite se uită repede.
https://blog.revistaderecenzii.com
Într-un sat odată erau doi oameni pe care îi chema la fel.
Pe amândoi îi chema Klaus; unul însă avea patru cai, iar celălalt numai un cal. Ca să-i poată deosebi unul de celălalt, lumea spunea aceluia care avea patru cai Klaus cel mare, iar aceluia care avea numai un cal, Klaus cel mic. Și acum ascultați ce li s-a întâmplat:
Klaus cel mic trebuia să are toată săptămâna pentru Klaus cel mare și să-i împrumute calul pe care-l avea, pe urmă Klaus cel mare îl ajuta cu cei patru cai ai lui, dar numai o dată pe săptămână, și anume duminica. Ce mai pocnea din bici Klaus cel mic mânând cinci cai! O zi întreagă, toți erau ca și cum ar fi fost ai lui! Soarele strălucea și toate clopotele din clopotniță chemau lumea la biserică. Oamenii erau toți gătiți de sărbătoare și se duceau cu cartea de rugăciuni subsuoară s-asculte predica și toți se uitau la Klaus cel mic, care ara cu cinci cai, și Klaus era așa de mândru, încât iar pocnea din bici și striga: „Hi, căluții mei!”
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Un nerod odinioară,
Cu mintea lui cea ușoară,
Se scoală, își ia măgarul,
Îi pune-n spate samarul,
S-aruncă-ndată pe dânsul,
Dă cu nuiaua într-însul
Și pleacă către pădure
În mână cu o secure,
Ceva lemne să doboare,
Din copaci crengi, uscăcioare.
Pădurea din întâmplare,
Se află pe un deal mare
Și jos în poalele sale
Spumegă un râu la vale ;
Aci el dacă se duse
A privi pe sus se puse
La toți copacii d-arândul,
Pironindu-se cu gândul.
La toată învârtitura
Belea ochii, căsca gura.
Ca să vază crengi uscate
De proprietar iertate,
Fiind verzile oprite
C-obiceiuri legiuite.
Deci privind el spre o parte,
Văzu-n vale, nu departe,
https://blog.revistaderecenzii.com
Un oarecare Erechteu începuse să clădească o cetate pe un loc sterp, de-a lungul apelor Kefisului. El era părintele și căpetenia unui popor de mândri voinici, și, cu toate că cetatea lui era încă mică și puțin arătoasă, în înțelepciunea sa, Zeus, prevăzuse că ea are să fie într-o zi cea mai vestită din câte cetăți s-au înălțat aievea pe pământ.
De aceea, un zeu și o zeiță, adică Poseidon, împăratul mărilor, și fecioara Atena, fiica preaiubită a lui Zeus, se certau amândoi, care dintre ei să dea numele său cetății lui Erechteu. Ca să curme cearta, Zeus hotărî o zi pentru ca, în fața adunării tuturor zeilor celor mai mari care locuiau pe culmea Olimpului, să li se aleagă dreptatea.
Când veni acea zi, zeii se așezară pe scaunele lor de aur, rânduite în cerc, pe malul Kefisului. Mai presus de toate se înalța tronul lui Zeus, părintele zeilor și al oamenilor, și alături de dânsul ședea zeița Hera, soția lui.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
De pe scaunul său, înălțat pe muchea înnorată a Olimpului, Zevs privi la fiii oamenilor și-i văzu pretutindeni dedați cu patimile, fără de a purta câtuși de puțin grija dreptății. În inimile lor răutatea crescuse mereu; iar, spre a îmbuna pe zei, ei închipuise un soi nou de înjunghieri și de sacrificii, care mohorâse pământul cu sânge.
Departe, în văile adânci ale Arcadiei, fiii lui Licaon își petreceau viața numai în ospețe și, în necumpătata lor rătăcire, vorbeau vorbe nesocotite și nelegiuite chiar și despre Zevs. De aceea, Zevs se coborî însuși de pre scaunul său și se duse să vază de mai aproape faptele și traiul lor.
Soarele era pe scapăt, când un biet unchiaș bătrân se apropie încetinel de porțile cetății Licosura. Pletele lui cărunte îi atârnau pe umeri și barba lui, albă și deasă, ascundea trențele de pe dânsul. Sosea greu și anevoie unchiașul, cu toiagul în mână, trăgând cu urechea la chiotele de veselie ce se auzeau din depărtare.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
avocat(lăt.) Cela ce trage pentru altul pâra cu plată.agona(el.) Lupta carea face trupul cu sufletul în ceasul morții.acouthos(el.) Și așe urmadză, în urmă, mai apoi.activitas(lăt.) Făcătoriia, lucrarea lucrului.alaiu(turc.) Petrecanie, tocmală de oaste, șicuire.alofilii(el.) Cei de alt neam, streinii.ananheon(el.) Atâta de treabă, cât fără dânsul a fi nu poate.anatomic(el.) Cela ce știe meșterșugul mădularelor trupului, despicătoriu de stârvuri.anthrax(el.) Piatră scumpă roșie, rubin mare, carvuncul.anagnostis(el.) Cela ce, citind, alții ascultă.anonim(el.) Cela ce, izvodind ceva, numele nu i să știe, fără nume.antepathia(el.) Împoncișere, nepriimirea firii, ura și urăciunea din fire.antifarmac(el.) Leac împotriva otrăvii.antidot(el.) Leac împotriva boalei ce să dă.apothecariu(el.) Cela ce șede la prăvălie, și, mai cu deadins, cela ce vinde ierbi, doftorie.apofasisticos(el.) Ales, de istov, cuvânt carile într-alt chip nu să mai poate întoarce.atheofovia(el.) Nefrica dumnădzăiască.apelpisia(el.) Deznedejduirea, scăparea a toată nedejdea.aplos(el.)
Continuă să citești