https://blog.revistaderecenzii.com
Când a fost odată pre pământ aleasă,
Nobilă
Gutuie poamelor crăiasă,
Dând oblăduire și peste legume
Celor ce se află în întinsa lume,
Tronul își pusese sus la înălțime, întinzându-și cortul în acea lățime,
Stă înconjurată ca crăiasa mare,
De destule poame până-n depărtare ;
Iar în jos, pe vale, stă în șir supt coaste
Feluri de legume drept vitează oaste.
Astfel dar regina, nobilă
Gutuie,
Vru în rânduială tronul ca să-și puie
https://blog.revistaderecenzii.com
I.
Voi, care nu ştiurăţi ce-i binele în viaţă
Şi nici căldura sfântă ce inima dezgheaţă,
Voi, care în durere aţi suspinat şi-aţi plâns
Şi cântul fericirii în inimi vi s-a stins,
Veniţi, Stăpânul lumii, Iisus, vă cheamă-ntruna
Şi mâinile-Şi întinde s-astâmpere furtuna.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
A doua zi dimineața, Guica își luă ciorapul de gât și porni spre casa fratelui ei să fie de față când Moromete și cu toți ai lui au să bage de seamă că Paraschiv și cu Nilă au fugit cu caii la București. Se gândea încet, cu o bucurie care îi ungea inima, cum are să se întindă vestea numaidecât în sat că cei trei băieți ai lui Moromete au fugit câteștrei de acasă cu caii și cu oile și că asta s-a întâmplat — și Guica avea să aibă grijă să se afle întocmai așa — din pricina celor două fete ale lui Moromete, care vroiau ele să pună mâna pe averea fraților…
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Citesc… De sub pleoapă nu o dată
Îmi scapără în jos, pe obrazul meu,
O lacrimă… și te citesc mereu
Și parcă te-aș citi întâia dată!
Ce orizonturi nouă-mi luminezi
Cu raza genială-a minții tale!
O lume ideală tu-mi creezi
Și peste toate-arunci un giulgi de jale
Ce fâlfâie întunecat în aer…
https://blog.revistaderecenzii.com
Se-ntinde fără de hotar câmpia
În visul liniștii de-amiaz furată…
Doar, ca o liră-n aer spânzurată,
Sus, cântă, nevăzută, ciocârlia.
https://blog.revistaderecenzii.com
Aproape de prânz ajunse la Udup. Spitalul de plasă era așezat la marginea satului și de departe semăna cu un conac boieresc. Acoperișul lui de țiglă se vedea de la cinci kilometri. Era înconjurat de o mulțime de salcâmi altoiți, cu coroanele ca niște măciuci uriașe, și de duzi stufoși și bătrâni din care se auzea de departe ciripitul gălăgios al păsăricilor…
Vasile Boțoghină opri sub unul din duzii din fața intrării și sări jos din căruță. Vatică se uită mirat peste clădiri și spuse arătând cu degetul înainte:
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
În aceeași seară, fără ca Moromete să bănuiască ceva, Paraschiv încălecase pe cai spunând că se duce să mâie noaptea cu ei pe câmp și o luase pe drumul spre București. Nilă îl așteptase la Guica și de acolo încălecase și el și porniseră împreună.
Era o seară cu un cer adânc, încărcat cu stele. Cei doi ieșiseră în goană la câmp și se opriră abia când lăsară în urmă valea satului. Caii tropăiau și sforăiau îndărătnici, neînvățați cu drumul pe care erau duși; de nenumărate ori, din plină goană, căutară s-o ia pe drumurile lăturalnice ale câmpiei sau chiar înapoi, atrași de zgomotele înfundate ale satului, de respirația lui abia simțită.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Din vechi hrisoave, din scripturi bătrîne
Strîngînd de-a valma note pentru Hronic,
Așa-l văd eu pe tînărul canonic,
Istoricul semeț și dîrz de mîne.
Cînd cei puternici l-agrăiau ironic,
El nu știu mînia să-și înfrîne.
Mișei, l-au prigonit, l-au scos din pîne,
Dar n-au înfrînt curajul lui demonic.
https://blog.revistaderecenzii.com
Țugurlan continua să tacă. Ceea ce văzuse și auzise aci era același lucru, aceeași vorbărie fără noimă pe care o mai auzise și la fierărie și fără de care acești oameni se pare că nici nu puteau trăi. Acolo, ziarul fusese acela în jurul căruia amețiseră învârtindu-se, aci, povestirea lui Moromete despre Traian Pisică. Ceea ce îl uimise însă pe Țugurlan și îl făcuse să părăsească gândul de a-și mai bate joc de ei, era faptul că ei pluteau pe apa aceasta a lor cu atâta seninătate, încât era cu neputință să nu-ți dai seama că acest fel de a fi era de fapt bucuria și libertatea lor. Dacă ar mai fi avut și niște parale, cum spunea Dumitru lui Nae, n-ar mai fi dorit nimic nici pentru ei, nici pentru alții. Moromete cel puțin se pare că chiar ajunsese acolo, adică să-și ajungă lui însuși cu ce avea. Era sănătos, avea copiii sănătoși, avea două loturi de pământ, era un om deștept care îți făcea plăcere să stai cu el de vorbă (Țugurlan trebuia să convină că un om supărat nu putea asculta povestirea lui Moromete despre Pisică fără să nu uite o clipă de supărarea lui) și pe lângă toate acestea mai era și un om bun. Acum, la sfârșit, Țugurlan nu se mai îndoia că Moromete avea să-l împrumute cu bucate fără să stea pe gânduri. Ce om ciudat! Dar la urma-urmei, de ce se purta el așa de prietenos? se întreba Țugurlan. Nici rudă nu era cu Țugurlan, nici prieten, nici prieten cu un prieten de-al lui Țugurlan!
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Ca un văl de mătase ce flutură pe-un perete
Ea păşeşte pe o alee din Grădinile Kensington,
Şi se stinge încet
într-o epuizantă aşteptare.
Împrejur e-o mulţime
De copilaşi murdari,voinici şi de nestăvilit ai săracilor
Sunt cei ce vor moşteni pământul.