https://blog.revistaderecenzii.com/

Departe de-aici, acolo unde se duc rândunelele când la noi e iarnă, era odată un crai care avea unsprezece băieţi şi o fată pe care o chema Eliza.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Fraților ! Sunt între noi
Valuri’nalte, vânturi grele.
Totuși eu vă văd pe voi,
Vă văd mândrele drapele
Ale libertății sfinte;
Simt cum bat, peste morminte,
Inimile de eroi
Care luptă înainte
Vă aud spunând, departe:
„Libertate vrem, sau moarte !”

https://blog.revistaderecenzii.com/

De la obârșia Bistriței, de sub curmătura Văleanului, mergi mai bine de trei ceasuri spre răsărit, pe sub codrii ce se lasă din culmea Părângului, și dai de cheia Recei, în pragul căreia se deschide fantastica peșteră Stogu. Te sui anevoie pe-o lungă scară de grohotiș până la intrarea ei largă, triunghiulară, din vârful căreia atârnă o stalactită de mărimea unui om aproape, podoabă uimitoare, ce pare că înadins stă spânzurată acolo ca să te vestească de ce minunății ai să vezi mai departe. Într-adevăr, de-abia faci vro douăzeci de pași în gârliciul peșterei, și te găsești înlăuntrul unei bolți uriașe, din tavanul și de pe pereții căreia atârnă mii de stalactite lucii și străvezii, candelabre, potire acoperite cu năframe de piatră, ciucuri mari și perdele horbotate, din încrețiturile cărora se preling și cad picături de apă („lapte de piatră”) pe creștetele stalagmitelor de jos, ce cresc în felurite forme, înălțându-se spre podoabele de sus. Mai în fund găsești tidve de urși, oase risipite de cine știe câte mii de ani; pe sub păretele din dreapta, un izvor lunecă încet, cu sclipiri argintii, răsfirându-și apa limpede ca o pânză de lumină pe lespezi netede de alabastru; hrube înguste se deschid pe de lături, tainiți încâlcite se scoboară în adâncimile întunecoase ale muntelui, în cari înaintezi orbecăind, și de la o vreme pășești tot mai încet, tot mai cu grijă — temeri nedeslușite te năvălesc, începi s-asculți tăcerea pustiului, ca un copil lăsat singur în întuneric -dorul de lumina soarelui te cheamă îndărăt.

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată un împărat. Acel împărat mare şi puternic bătuse pe toţi împăraţii de prinpregiurul lui şi-i supusese, încât îşi întinsese hotarele împărăţiei sale pe unde a înţărcat dracul copiii, şi toţi împăraţii cei bătuţi era îndatoraţi a-i da câte un fiu d-ai săi ca să-i slujească câte zece ani.

https://blog.revistaderecenzii.com/

De ce-aș fi trist ? că toamna tîrzie mi-e frumoasă ?
Pridvoarele-mi sînt coșuri cu flori, ca de mireasă.
Fereastra mi-este plină
De iederi împletite cu vine de glicină.
Beteala și-o desface la mine și mi-o lasă,
Cînd soarele rămîne să-l găzduiesc în casă.
O prospețime nouă surîde și învie
Ca ca de botez, de nuntă și ca de feciorie.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Îngerilor bucuriile, mergem pe a Domnului cale
Unde în naturii templu veseliile răsună.
Ochii tulburi să nu ne fie, și nici grijile nu fie,
Orice ființă să se bucure de dragoste la fel ca noi.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Întâia povestire

În care e vorba de o oglindă şi de nişte cioburi

Să începem să povestim; şi cum vom ajunge la sfârşit, avem să ştim mai mult decât ştim acuma.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Și iarăși, cine dintre noi se mai poate plânge că forța primordială, cauza cauzelor, nu poate fi niciodată atinsă, descoperită, când toți se căznesc să o apuce de la început, înapoi, și nimeni nu s-a încercat să o învăluie, pentru clipa de față, să o prindă măcar o dată pe flanc?

Și care e rostul să ții morțiș să descoperi vreo cauză, și că numai una singură și cea dintâi, când toate cauzele, din nenorocire, sunt și efecte și dau din ele efecte îndrăcit de multiple și de încâlcite.

https://blog.revistaderecenzii.com/

 A fost odată un împărat. El avea trei feciori. Când fu la ceasul morţii, îşi chemă feciorii şi le zise:

https://blog.revistaderecenzii.com/

„Varda!” Majă — aici: plasă (prin apropiere de mreajă). — și punțile se trag cu zgomot. Roata izbește puternic în valuri, începe malul să fugă dinaintea noastră — casele parcă se-nvârtesc. Tot mai în fund, tot mai departe, se văd pe cheiul plin de lume fluturând batistele, ca niște aripi de porumbei. În stânga ne desparte de nemărginita oglindă a lacului Brateș un val de pământ clisos și fără vegetație, de-a lungul căruia se așterne albă vechea șosea a Prutului spre Reni. În dreapta învălesc malul desișuri de lozii și de trestie. De după munții Dobrogiei soarele s-arată, în ceața dimineții, ca o ghiulea de foc. Dunărea s-abate din drum, ca și cum ar vrea să mai arunce-o privire — cea din urmă — înspre câmpiile Moldovii, și-n larga îndoitură pe care-o face-n țărmul Dobrogiei, ne pomenim din nou trecând prin fața Galaților. De astă dată vedem pe deal tot orașul ca într-o panoramă. Un vânt rece suflă dinspre miazănoapte — e crivățul Rusiei. Dintre maluri umbrite de sălcii iese Prutul, tulbure și mâlos, cea din urmă solie pe care-o mai primește Dunărea de la Carpați. De-aici până în furca Ciatalului țărmul stâng nu mai e al nostru. Neapropiem de munții Isaccei. Vârfurile lor vinete, pleșuve trag linii colțuroase pe albastrul cerului, brâiele sunt îmbrăcate-n codru, iar jos, pe poale, se-ntind semănături, imașuri și livezi. Un braț mic se rupe din Dunăre. Pe malu-i trăgănat se vede orășelul Isaccea, vechiul Noviodunum, încunjurat de lanuri de grâu, și mai în jos, fortăreața Eschi-cale, în preajma căreia au avut turcii, pe vremuri, multe războaie cu rușii, care năvăleau aici ușor prin vadul Isaccea. Tot prin vadul acesta a fost venit și Dariu împotriva sciților, cu cinci sute de ani înainte de Cristos; dar cum a venit, așa s-a întors, căci sciții s-au retras departe spre munți, și Dariu și-a ostenit oastea zadarnic căutându-i.