https://blog.revistaderecenzii.com/
Într-o grădină,
Lâng-o tulpină,
Zării o floare, ca o lumină.
S-o tai, se strică!
S-o las, mi-e frică
Că vine altul şi mi-o rădică.
Sursa: https://poetii-nostri.ro/ienachita-vacarescu-intr-o-gradina-poezie-id-897/
https://blog.revistaderecenzii.com/
Să n-aibi milă!
Ca la două ceasuri cale-n jos de Ploiești curge apa Cricovului, care, cu mii de pâraie ce se resfiră și se-mpreună, împestrițează matca sa răzlățată și nisipoasă; de-a stânga, câmpia șeață se lungește până în poalele munților; d-a dreapta malul se-nalță râpos și acoperit cu păduri vechi și stufoase. Pe o culme mai semeață a acelei coaste sta, pe la leatul 1508, cetățuia lui Dracea, armașul din Mănești; din zidurile ei înnegrite, vederea cuprindea toată lunca, cu bordeiele și coșarele țărănești răsipite prin tufișe șe bălării; mai departe, turnurile bisericii din Târșor, pe care o zidise, cu vreo câțiva ani mai nainte, Vladislav Vodă, ce chiar într-însa, zice Cronica[1], au pierit de sabie; și, în fund de tot, plaiurile aburoase ale Câmpinei și ale Breazei.
https://blog.revistaderecenzii.com/
De multe ori am călătorit pe mare și de câte ori m-am depărtat de marginea pământului am simțit în inima mea deșteptându-se un dor fierbinte de familie și de patrie. În cele dintâi momente ale plecării, mă cuprinde o jale adâncă ce îmi aduce descurajare în suflet și o presimțire dureroasă ce mă face a crede că nu voi mai vedea țărmurile și ființele iubite mie, dar în curând vântul răcoritor al mării, legănarea molatică a corăbiei și întinderea orizontului îmi schimbă șirul ideilor și îmi insuflă o mulțumire nespusă. Atunci îmi pare că mă prefac într-o nouă ființă, că toate puterile-mi sufletești se măresc și că mă aflu în adevăratul element al naturii mele.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Persefona cea frumoasă se juca cu alte fete, soațe ale ei, pe cîmpia Enei din fericita țară a Siciliei. Ea era fata mult iubită a mamei Demetre, pe care toată lumea o cinstea; căci mama Demetra era către toți bună și darnică; iar decît fiică-sa, Persefona, nici o fată nu era mai veselă și mai voioasă.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Pietrele deschid un ochi de piatră,
oasele deschid un ochi de os.
Câte-un bot au câinii-n loc de ochi, şi latră
din trei boturi, generos.
E un schimb de ochi mereu în aer.
Ochiul de pisică trece-n frunze.
Frunzele foşnesc cu dulce vaier
în orbitele pisicilor lehuze.
Eu rămân cu pleoapele deschise, aburite.
Ochiul meu sticleşte-n turnul primăriei,
şi, deodată, simt cum prin orbite
cu un prunc în braţe-apar statuile Mariei.
Sursa: http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/orologiu.php
https://blog.revistaderecenzii.com/
Dlui I. Bălăceanu
Într-o seară din luna trecută eram adunați mai mulți prieteni, toți lungiți pe divanuri, după obiceiul oriental, și înarmați de ciubuce mari, care produceau o atmosferă de fum vrednică de sala selamlicului a unui pașă. Afară cerul era învelit de nori vineți, care se spărgeau deasupra Iașului, cu gând de a-l spăla de glod și de păcate; dar în zadar ei își vărsau sudorile!… Eforia nu încuviințase proiectul lor!
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Traducere de Petru Dincă
– „Hai, pleacă de aicea, scârnăvie !”
În felul ăsta, un mândru leu, odată,
Vorbea cu-o musculiţă ce zbura.
Dar ea îl provocă la bătălie:
– „Cum poţi a crede tu, că eu, vreodată,
Mă tem de tine şi de faima ta?
E mai puternic decât tine boul,
Şi tot îl mân, după al meu bun plac.”
Şi-abia sfârşi cuvintele-amintite,
Că şi sună semnalul de atac,
Ea trompetistul, tot ea și eroul;
Îşi luă avânt, şi-apoi, pe negândite,
Se repezi în iureş nebunesc
La gâtul lui, scoţându-l din sărite.
E-n spume patrupedul şi ochii-i se măresc,
Răcneşte, şi un tremur cuprinde-orice fiinţă,
Şi-această-alarmă universală
Produsă e de-o biată musculiţă;
Un avorton de muscă pe leu îl bagă-n boală:
Când îl înţeapă-n spate, când îi sare pe bot,
Intrând în nas de tot;
Mânia lui ajunge atunci nespus de mare.
Duşmanul invizibil triumfă, face haz
Văzându-l că nu are
Nici dinţi de-ajuns, nici gheare,
Să-şi sângereze trupul, cuprins de-un viu necaz.
Se sfâşie el singur, sărmanul leu, trudit,
Lovindu-se pe şolduri cu coada ce se-agită,
Plesnind în gol în aer, dar furia-i cumplită
Cu-ncetul îl doboară şi cade jos sfârşit.
Insecta se retrage din luptă-apoi, cu slavă,
Nespus de încântată de fapta ei grozavă;
Cum şi-a sunat asaltul, acum izbânda-şi sună
Şi-aleargă pretutindeni, dorind la toţi s-o spună,
Dar întâlneşte-n drum
O pânză de păianjen
Şi moartea ei, de-acum.
Ce lucruri se desprind din fabula de-aici?
Sunt două: primul este că dintre inamici,
Mai de temut sunt tocmai aceia ce-s mai mici;
Şi-apoi: chiar dacă mari primejdii-ai depăşit,
Un lucru de nimic îţi poate fi sfârşit.
Sursa: https://poetii-nostri.ro/jean-de-la-fontaine-leul-si-musculita-poezie-id-47089/
https://blog.revistaderecenzii.com/
Pe malul Kefisului, zâna Echo văzu pe frumosul Narcis și îndată se prinse a-l iubi. Dar lui Narcis puțin îi păsa de dorul fecioarei de la munte; căci el ducea dorul surorei sale, pe care i-o răpise Hermes, și o dusese în negrul pământ, dincolo de tristele ape ale Stixului.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Masă mare era întinsă în palatele din Feres, căci domnitorul de acolo își adusese acasă ca mireasă pe frumoasa Alcesta, cea mai gingașă dintre fetele lui Pelias. Cântăreții sărbau măririle casei domnești din Feres și, povestind izbânzile lui Admet, spuneau cum, prin ajutorul lui Apolon cel cu mândre plete, acest voinic înhămase alături, la carul său, un leu și un mistreț și cu astfel de telegari intrase în cetatea Iolcos, ca să îndeplinească dorința lui Pelias, carele dase pretutindeni de știre că va mărita pe fiică-sa numai după acela ce într-astfel se va arăta dinaintea lui.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Traducere de Petru Dincă
Doi Tauri – este mult de-atunci
Se războiau cu străşnicie
De dragul unei junci
Şi pentru-o mare-mpărăţie.
O Broască ce privea-ntristată
Cum ei luptau cu-nverşunare,
Fu, de-alta, astfel, întrebată:
„Ce suferi soro ? Ce te doare ?”
„Dar nu vezi tu” îi zise-atunci,
„Că la sfârşitu-acestei lupte,
Învinsul, izgonit din lunci
Şi din livezile cu fructe,
Aici în mlaştină-o veni,
Iar noi, călcate, vom pieri,
Din pricina acestei junci?”
Iar teama-i fu întemeiată,
Căci Taurul cel biruit
În mlaştină-a pătruns îndată
Şi sub copitele lui tari,
El mii de broaşte a strivit.
Cei mici întotdeauna-au suferit
Din pricina gâlcevii celor mari.
Sursa: https://poetii-nostri.ro/jean-de-la-fontaine-taurii-si-broastele-poezie-id-49035/