https://blog.revistaderecenzii.com
Un om la lemne mergând
Şi carul în drum frângând,
Ca şi alte dăţi l-a dres
Şi la casa sa a mers.
Copilul sau alergând
Şi carul frânt dres văzând,
Îl întreabă: „Taică! dar
Cine-ţi drese carul iar?”
Tatăl său răspuns i-a dat:
„Eu, fătul meu, cine alt?”
„Apoi cine te-a-nvăţat?”
Copilul iar a-ntrebat.
„Nevoia, copilul meu,
Ea ştie ce nu ştiu eu”
https://blog.revistaderecenzii.com
PARADIS PIERDUT (Fragment)
John Milton
Cartea I
De-a Omului primă nesupunere, și fructul
Acelui interzis copac al cărui gust de moarte
Aduse moarte în Lume, și tot necazul nostru,
Cu dorul Edenului, până un Om mai înalt
Ne readuse, redând tronul de har,
Cântă, Muză cerească, cum, pe vârful tainic
Al Orebului, ori Sinai, ai inspirat
Acel cioban ce primul învăță alesul grâu
https://blog.revistaderecenzii.com
Păpușica, de-abia își astâmpără foamea, și începu să plângă și să se scâncească, cerând o pereche de picioare noi. Însă Geppetto, ca să-l pedepsească pentru ștrengăriile făcute, îl lasă ca să plângă și să se vaite o jumătate de zi apoi îi zise:
— Pentru ce să-ți fac alte picioare? Ca să te vad ca-mi fugi iar de acasă?
— Îți făgăduiesc răspunse păpușica sughițând ca de azi încolo am să fiu cuminte.
— Toți copiii zic așa când au ceva de cerut, adăugă Geppetto.
— Îți făgăduiesc c-am să mă duc la școală, c-am sa învaț și am să mă fac model de băiat.
— Toți copiii când au ceva de cerut, îndrugă același basm.
— Dar eu nu sunt ca alți copii! Eu sunt mai bun decât toți, și nu mint niciodată. Îți făgăduiesc, dragă tată, c-am să m-apuc de un meșteșug, și am să fiu mângâierea și sprijinul bătrâneților dumitale.
https://blog.revistaderecenzii.com
Biata păpușă cu ochii lipiți de somn, nu băgase încă de seamă că picioarele îi erau arse; așa că îndată ce auzi glasul tatălui său, se rezemă de un scaun ca să se ridice și să tragă zăvorul; însă după câteva zvârcoliri zadarnice, căzu întins pe pardoseală. Și în căderea lui, făcu atâta zgomot, ca și cum ar fi căzut din pod un sac cu nuci.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Povestea noastră e nobilă și-amară
Precum o mască crudă de tiran,
Nici dramă magică ori temerară,
Nici vreun detaliu inutil sau van
Nu ne fac dragostea duioasă și banală.
Și Thomas de Quincey din opiu bând
Otrava dulce și înșelătoare
La biata-i Anna se ducea visând.
Să trecem, trecem, toate-s trecătoare,
Voi reveni aici cât de curând.
Ah! Amintirea-i corn de vânătoare
Cu sunet lung pierzându-se în vânt.
Traducere de Petru Dincă
Sursa: https://poetii-nostri.ro/
https://blog.revistaderecenzii.com
Și-a mai trecut o vreme, și zeci de vremi, și sute
Și mii de vremi, pe număr, în șir, nemaiștiute.
Puterea-nscăunată a stăpânit cu jugul
Popoarele, pământul, gândirea și belșugul.
N-ajunse-n luptă omul să biruiască firea
Că trebuie să intre-n război cu stăpânirea.
De cum pășește insul din treapta lui afară
Nu mai e om ca tine, ci se preface-n fiară,
Și ins pe ins apasă îndată ce se suie,
Și-l răstignește-n cuie,
Și neamuri și popoare și mii de ani, întregi,
Au fost ținute-n lanțuri de slugi de regi și regi.
https://blog.revistaderecenzii.com
Afară era o noapte de iad. Tuna de rupea pământul”, fulgera ca și cum s-ar fi aprins cerul, și un vânt rece și pătrunzător, suflând cu furie și ridicând nori întregi de praf, făcea să scârțâie și să geamă toți copacii din câmpie. Lui Pinocchio îi clănțăneau dinții de frica tunetelor și a fulgerelor dar foamea era mai tare decât frica, așa că deschise ușa, o porni la drum și dintr-o sută de sărituri ajunse în satul vecin abia trăgându-și sufletul și cu limba scoasă ca un câine de vânătoare.
Însă peste tot, pustiu și întuneric. Prăvăliile erau închise; ușile caselor închise, ferestrele închise, iar pe uliță, nici țipenie de om. Parcă ar fi fost un cimitir.
Bietul Pinocchio, nebun de deznădejde și de foame, trase de clopoțelul unei case și începu să sune, zicându-și în gând:
https://blog.revistaderecenzii.com
Istoricilor, gheografilor, filosofilor, poeticilor și a altor oameni învățați, ellini, latini și de alte niamuri, a cărora numere să pomenesc și mărturiile li să aduc într-acest Hronic
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Ce tot ai, o, suflete al meu, cu paradisul ?
N-ar fi mai bine, când ne vom fi câştigat libertatea,
Să mergem într-un loc senin în care soarele
Să picure peste noi prin frunzişul măslinilor
O glorie lichidă ? Dacă în Sirmio,
Suflete al meu, te voi afla când viaţa asta-i dusă,
Aşa-i c-o să găsim un promontoriu plin de sfinţenia
Unor adepţi eterici ai desfătărilor terestre,
Aşa-i c-o să ne întemeiem religia pe valuri,
Safir limpede, cobalt, cianină,
Pe azururi triunice, impalpabile
Oglinzi nesătule de veşnica schimbare?
Suflete, dacă Ea ne va afla acolo, oare zvonul
Unor limanuri mai înalte şi al unor palate de râvnit
Ne va ademeni dincolo de piscul înnorat al lui Riva?
traducere – Radu Vancu
https://blog.revistaderecenzii.com
În vremea aceasta începuse să se înnopteze și Pinocchio, aducându-și aminte că n-a mâncat nimic, simți la stomac, o împunsătură, care aducea foarte mult cu foamea.
Dar foamea la copii crește repede așa că după câteva clipe, bietului Pinocchio îi chiorăiau mațele și nu știa ce să facă, ce să dreagă, ca să găsească ceva de îmbucat.
Dădu fuga la vatra în care fierbea o tingire, ca să-i ridice în sus capacul și să vadă ce e înăuntru: însă tingirea era numai zugrăvită pe zid. Închipuiți-vă cum a rămas păpușica noastră. Nasul, din lung cum era, se făcu și mai lung cu patru degete cel puțin.
Începu atunci să alerge prin odaie și să scotocească prin toate colțurile, prin toate cutiile ca să găsească un codru de pâine, măcar o bucată cât de mică, un os care se aruncă la câini, nițică fasole fiartă, o coadă de pește, un sâmbure de cireașă, în sfârșit ceva de mestecat: dar nu găsi nimic, nimic, absolut nimic.
Și în vremea aceasta foamea creștea, creștea mereu bietul Pinocchio n-avea altă mângâiere decât să caște și trăgea niște căscaturi de-i ajungea gura până la urechi. Și după ce căscă, scuipă și simți că i se duce stomacul din trup. Apoi deznădăjduit își zise plângând: