https://blog.revistaderecenzii.com

Un neghiob cu totu,-n vremea mai demultă,
Ca să-şi ia nevastă făcând şi el nuntă,
De masă, bucate în gând îi venise,
Dar cu ce să fiarbă de loc nu-ngrijise.
Socrul, ca şi dânsul, văzând că nu-s lemne,
Aleargă la horă pe tineri să-ndemne,
Strigând: – Cine este mai voinic de ducă,
Se meargă îndată, lemne să aducă?
Ginerele sare, ia car şi secure:
– Mă duc eu, răspunde şi pleacă-n pădure.
Ajungând să uită la un copaci mare.
– Să-l duc întreg, – zise – ce de mai haz are!

https://blog.revistaderecenzii.com

— Și acum, Adriene, zise Irimia, iată Haiducii. Iat-o mai întâi pe Floricica, căpitanul nostru, care din mândrie femeiască și-a lepădat numele și s-a chemat: FLOAREA CODRILOR Căpitan de haiduci

— Voi vreți să aruncați greul răspunderii pe umerii mei de femeie și prețul pierzaniei pe capul meu. Primesc și una și alta… Pentru asta, însă, trebuie să ne cunoaștem: o să-mi spuneți fiecare cine sunteți. Ca să vă dau ghes, o să încep cu…

https://blog.revistaderecenzii.com

  Mai multe lighioane, locuind într-o vale,
Erau des vătămate d-un iute rîu vecin,
Care, ieșind cu zgomot din malurile sale,
Strica vizunii, cuiburi, și traiul lor cel lin.

https://blog.revistaderecenzii.com

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este țapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuși plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.

https://blog.revistaderecenzii.com

DESPRE VOIAJ

Deși ar merita osteneala, totuși să nu se aștepte că voi povesti amănunțit și într-o manieră pitorească tot ce am parcurs, văzut, simțit și gândit între 15 octombrie 1927 – data plecării mele din Paris – și 15 februarie 1929, data înapoierii mele. Nu-mi este cu putință, din mai multe motive, dintre care cel mai puternic este acela că nu mai mă trage inima s-o fac. Am plecat acolo cu gânduri și elanuri, cari s-au prăbușit pe drum.

https://blog.revistaderecenzii.com

Plin de bucurie mare,
Oarecine îmi spunea
C-a vândut din întâmplare
Și cu un preț de mirare
Un cal prost ce el avea:
„Căci bietul cumpărător,
Zicea el, s-a înșelat
Și puțin cunoscător
Orice i-am cerut mi-a dat.”
La acestea ce să-i zic?
Atunci n-am răspuns nimic:
Dar peste puține zile îl văz, însă furios,
Și-mi strigă: „Nu știi, frate, un mișel, un ticălos,
Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nșelat.
Mi-a vândut o sticlă proastă drept un diamant curat;
Cum ți se pare aceasta?” ­ „Zău, așa cum mi-a părut
Întâmplarea de deunăzi cu calul ce ai vândut.”

https://blog.revistaderecenzii.com

Din nou mă sprijin numai de cuvinte
Nu e nici o muzică să izbucnească din osul nimănui
Şi nici sufletul nu are în sine liniştea potrivită orelor fericite legănate în adaosul de alcool blând.
Şi nici prietenul cel puternic şi apropiat tristeţilor şi marilor idei.
Şi nici femeia credincioasă
că o bătrână vulpe gravidă şi atotştiutoare
în amănunţitele treburi ale câmpiei.
Şi nici îngerul tatuat cu hărţi,
nici unul
nu este de faţă.
Numai cuvintele, numai ele preaputin doritele, –
că nişte mercenari nervoşi
îmi urmăresc gestul inimii amorţind,
jetul privirii pulverizând
imaginile tradiţionale ale lumii mele
alergând sub ramuri, înotând în mare levitand în aerul plin de simunuri

https://blog.revistaderecenzii.com

Isprăvise liceul.

De mult nu mai ședea în brațele uliței, de mult nu se mai juca pe ea. Era mare. Acum pășea pe uliță, și atât: drumeț.

Dorul de pribegie zvâcnea în el ca avântul mării în pânzele unui însuflețit catarg îngândurându-i ochii, bombănindu-i fruntea, fluturându-i visurile, aplecându-i tinerețea spre viață.

În mersul ei spre casa noastră, ulița nu mai avea tovarăș: era o albie secată.

VII

https://blog.revistaderecenzii.com

Deunazi un văcar de sat
Catârului i-a atârnat
Salba de clopoței,
Numindu-l el îngrijitor
Şi înainte mergător
Ciredei de viței.
Însă curând s-a-ncredințat
Ca s-a făcut mare păcat
Cu bietul dobitoc,
Care, cât s-a simțit
Aşa împodobit,
Strigă: „O, ce noroc!
În sfârşit, iata-ma chemat
La gradul ce am meritat.
Meritul meu recunoscut
De lumea toată e văzut.
Acum de sus am să tratez
Soiul dobitocesc;
Pe nimeni nu mai salutez,
Căci prea mă umilesc.“
Aşa zicând, aşa făcu,
Şi plin de îngâmfare
El clopoțeii începu
Să-i sune foarte tare;
Aşa de tare îi sună,
Căt mintea i sa răsturnă;
Şi el care june fiind
Trecea de cam smintit,
Acum mai mult îmbătrânind
De tot a-nnebunit.

https://blog.revistaderecenzii.com

Lui Alexandru Macedonski

Aceleași veșnici primăveri,
Aceleași toamne îndoliate;
Aceleași flori mirositoare
Și frunze pale, ruginite;
Aceleași zile monotone
Și melodii obositoare –
Ați veștejit în noi iubirea
Și fantezia creatoare!