https://blog.revistaderecenzii.com/
Bogdan, Vladimir și Nohotiu, colegi de universitate, în același an fură numiți profesori la trei licee din țară. Bogdan, de limba și literatura românească, Vladimir, de istorie, Nohotiu, de științele naturale.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
De multe ori pe-al vieţii drum
M-am îngropat în mari păcate.
Nu mă-ntreba de ce şi cum
Judecătorule-ndurate
Lasă mormântul lor uitării
Să-l înveselească pentru veci
Sângele fiului pierzării.
Puţine zile-ncununate
Cu har smerit am adunat.
Sunt ale Îngerului, toate;
La veşnic tron le-a aşezat
Să se prenumere cândva
La dreaptă judecata Ta
A lor puţină licărire.
Traducere Corneliu Balla
Sursa: https://poetii-nostri.ro/friedrich-holderlin-amintirea-poezie-id-23012/
https://blog.revistaderecenzii.com/
Pe la toacă ne urcăm pe un vapor mai mic și plecăm înainte. De-abia am pierdut din ochi morile de vânt de pe dealurile Tulcii, și iată că din ramul Sulinii se desparte un al treilea braț — Sfântul Gheorghe — a cărui linie albă se-ndoaie spre dreapta și se-nfundă-n stufăriș. În această rupere și împrăștiere de valuri peste delta Dobrogiei, Dunărea pare c-ar încerca să s-ascundă, să fugă de puterea covârșitoare a mării, care o atrage, o cheamă de departe cu strigătul talazurilor ei. De jur împrejur, cât bate ochiul, e o luncă mlăștinoasă, acoperită de papură și de sălcii. Brațul Sulina, în mare parte canalizat, cu malurile pierdute, s-așterne drept și alb ca o trâmbă peste netezișul acesta verde, pustiu, nemărginit. Unde și unde vezi pe mal câte-un conac de pescari, o hrubă lungă învălită cu malduri de stuh. Câte o barcă, cu pânzele-ntinse, se ivește, ca o pasăre din alte lumi, în dunga argintie a apei. Cai slobozi, cu coame lungi, ies din desișuri, scutură din cap și se uită țintă la noi cu un aer mirat, întrebător. Pustietatea, sălbătăcia acestor locuri neumblate, întinsele păduri de trestii cari-și leagănă în vânt vârfurile arămii, tăcerea aceasta adâncă, stăpânitoare pe-ntregul cuprins, toate fac să te crezi departe de pământ, într-o planetă nelocuită.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Algazy este un bătrân simpatic, știrb, zâmbitor și cu barba rasă și mătăsoasă, frumos așezată pe un grătar înșurupat sub bărbie și împrejmuit cu sârmă ghimpată…
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Nord-Estu-mi suflă-n piept
Cel mai iubit dintre vânturi
Căci, spiritu-i de foc
Promite drum bun corăbierilor.
Dar du-te acum și salută
Frumoasa Garonă ,
Și grădinile din Bordeaux
Acolo, unde pe malul abrupt
Coboară puntea în valuri,
Adânc cade pârâul, deasupra însă
Privește o nobilă pereche
De sus din stejari și plopi arginti;
https://blog.revistaderecenzii.com/
A fost odată ca niciodată, a fost un împărat care avea mai multe fete şi toate erau frumoase ca nişte zâne. Dar cea mai mică era atât de frumoasă, că până şi soarele, care văzuse atâtea, se oprea în loc, uitându-se la dânsa şi minunându-se de atâta frumuseţe.
La o mică depărtare de palatul împărătesc se întindea o pădure adâncă şi întunecoasă, iar în pădure, la umbra unui tei bătrân, se putea vedea o fântână. În zilele cu prea mare zăduf, cea mai mică dintre fetele împăratului se ducea în pădure şi se aşeza pe ghizdurile fântânii răcoroase. Stătea aşa fără să facă nimic şi când o prindea urâtul scotea dintr-un buzunar o minge de aur; o arunca în sus, o prindea din zbor în căuşul palmelor şi-apoi o arunca iar. Ăsta era jocul care-i bucura cel mai mult inima.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Odată, Păcală stătea la marginea unei păduri. Deodată vede o trăsură venind spre el. Repede se scoală, ia un trunchi mare de copac, şi-l ridică drept în sus. În trăsură era boierul, cucoana şi vizitiul, care mâna caii. Boierul, văzând pe Păcală, spuse vizitiului să oprească trăsura:
– Bună ziua!
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
În ziua de Crăciun treceam prin Grădina Icoanei.
Tăcere și cărări albe cotite pe dupe copaci fumurii, în spatele meu cineva își suflă zgomotos nasul. Un stol de vrăbii, speriat, se împrăștie în toate părțile. Era omul cu chief, ca la o zi mare. Un bătrîn, cu nasul roșu adus în barba lui albă. Vorbea singur. M-am dat la o parte. S-a dus bombănind: „Ei, viață grea, ani grei”… Un glas blînd. Simții că e om bun.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Răutatea lui Adramelech s-a trezit, locuitor al iadului:
Infernul, se scufundă mai adânc, Adramelech s-nfurie,
Minunează-te, tu Satană, disperară, Rege al Iadului,
Numai Adramelech rămâne mare – descopăr marile
Proiecte și gândurile mele ce Olimpu-l guvernează,
Ce-ntemnu-i gângăvește, cum se vor holba cei slabi,
Satana va privi de se sus pe tron cu invidioasă mândrie,
Tu Iehova vei privi în curând furia-mi judecătoare –
Acest Israel al tău nu va zdrobi răzbunarea tunetului,
O, spiritul e plecat – pierdute-s puternicele forțe.
Așa grăi el – și se întoarse mânios în iad.
Mândria lui vicleană adunase toate înfățișările,
Toate ororile morții din jurul lui, în jurul regentului său,
Pentru a se arăta spiritelor în groaza-i deplină.
Și așa intră el, fantomele tremurânde
Deschiseră larg scârțâindele porți, de uimire
Văzură cumplita-i furie, cu mânie-nfocată,
Cum numai rar se-nfurie Satana,
Acoperind rangurile infernale…
traducere Christian W. Schenk
Sursa: https://poetii-nostri.ro/friedrich-holderlin-adramelech-poezie-id-43087/
https://blog.revistaderecenzii.com/
Trăia odată, demult de tot, o mătuşică bătrână-bătrână care-şi ducea traiul tocmai în creierii munţilor, într-un loc necălcat de picior omenesc. Ş-avea ea un bordei şi un cârd de gâşte, iar locul acela pustiu în care trăia era înconjurat de o pădure nemărginită.
Bătrânica însă nu şedea numai acasă, ci în fiecare dimineaţă îşi lua cârja şi-o pornea, şontâc-şontâc, în pădure. Acolo, in padure, se apuca sa faca o mulţime de treburi, cum nu te-ai fi aşteptat de la o femeie pe care o gârboviseră anii: aduna iarba pentru gâşte, culegea poame sălbatice şi, încărcată cu toată această povară, o pornea incetisor spre casă.
Continuă să citești