https://blog.revistaderecenzii.com/
Ca un gând rău noaptea se târăște și o mâhnire neînchipuită urcă din lumea plantelor. O umbră umedă și verde, ca răsărită din adâncul unei mlaștini, topește formele și în toată mâhnirea aceasta sufletul meu dornic de lumină luptă și el, ca o flacără ce stă să se stângă…
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
De când am apucat a ne prelungi șederile afară din București, el la Valea Rugului, eu la Sionu, el la crama unde a fost ucisă Sita Gârbu, eu la armanul unde a fost răpus Nicolache Schina, adică de vreo doi ani, nu mi se mai întâmplase până săptămâna trecută să-l întâlnesc pe Teodor, veche cunoștință moștenită, conu Rache cum i se zicea îndeobște.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Spuneam într-un articol de acum câteva luni că literatura din Moldova a fost mai preocupată de realitățile naționale decât cea din Muntenia. Voim să întărim și să completăm această constatare prin câteva considerații noi.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În fața strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Și-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!
https://blog.revistaderecenzii.com/
Mamei
Trebuia într-acea noapte ca să sufle vântul rece,
Ca să viscolească-afară, ca și azi, neapărat,
Iar copacii printre crivăț la pământ să se aplece
Când mă-mpinse-n astă lume pântecul ce m-a purtat.
Maica-mea, de-a lungu-ntinsă, de abia scăpă cu zile…
Moartea groaznică, ce-n umbră mulțumirea și-o rânjea,
Înghețată sărutare-și-aplecase peste ea
Și pe-obraz îi scuturase flori de vinete zambile.
Doctorul, care-o scăpase, în acea învălmășeală,
Vrând să șeadă pe un scaun, doborât de osteneală,
Ca pe-o minge de nimica mă turtea nemijlocit,
Dacă doica ce, prin leafă, se afla interesată,
Nu sărea ca o leoaică să-l oprească deodată
Printr-un țipăt ascuțit.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Un călător ostenind.
Și la un stejar sosind,
Subt umbra lui a șezut,
Să răsufle un minut.
Aci un bostan fiind
Și în el pepeni zărind,
Mergînd, unul a luat
Și supt copaci l-a mîncat.
Deci ochii-n sus ardicînd,
Gîndea-ntru sine zicînd
„Ce lucru nepotrivit
Dumnezeu a rînduit!
Că la un copaci asfel
Să facă rod mititel,
Iar la un vrej slab pe jos,
Așa rod mare și gros!”
Pe cînd aceste gîndea
Și cu ochii-n sus privea,
O ghindă s-a slobozit
Și toma-n nas l-a izbit.
Atunci el nasul suflînd
Zise iar într-al său gînd:
„Ce nesocotit sînt eu!
Bine-a făcut Dumnezeu.
Dar de nu era rod mic
Ș-era pepene, cum zic,
Așa-n cap de mă lovea,
Aci-n loc mă adormea.
Iar de era vrun dovleac,
Apoi nu-mi mai dam de leac.”
Multe un fel să gîndesc
Și altfel să potrivesc.
https://blog.revistaderecenzii.com/
O, misterioasă și tainică pasăre cu nevăzute aripi, suflet, cum știi tu să renaști și să-ți iei zborul din nou ; Phoenix misterios, ce dreptate am avut să cred în tine, cînd am început să scriu primele pagini ale acestui volum ! Ca un Lazăr reînviat, mi-am scuturat giulgiul albelor pagini și am privit din nou viața și n-am blestemat-o ca dînsul, ci cu soarele ce mi-l dăruia primăvara, cu viorelele și toporașii presărați subt pașii mei, cu galbena floare a cornilor timpurii înfloriți, cu sfiosul verde ce abia îndrăznia să mijească în vîrful fragedelor ramuri de liliac, m-am bucurat și am binecuvîntat prisosul de putere ce rămăsese în mine.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Aveam o pasăre sărmană
Și-ndată ce-i duceam de hrană
Să cânte începea:
Părea
Că pasărea-mi vorbea,
Părea
Atunci că-mi mulțumea.
Aveam în curte un biet câine,
Îl îngrijisem și-i dam pâine,
Și el, cum mă vedea,
Părea
Cu ochii că-mi vorbea,
Părea
Duios că-mi mulțumea.
Aveam în casă o pisică,
Era sălbatică de mică,
Dar uneori, și ea,
Părea
Cu ochii că-mi vorbea,
Părea
Că nu mai este rea.
Iubite bestii ce-am avut,
Vă prețuiesc când v-am pierdut,
Și-nduioșarea mă uimește
Căci în natură — nencetat –
Din tot ce moare și trăiește
E numai omul un ingrat.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Orășelele de provincie sunt ca niște muzee în cari rămîi surprins regăsind lucruri pe cari le-ai văzut odată, mode ce dorm uitate prin vitrine, portrete vechi ce-au comemorat o faptă peste care a curs nepăsătoarea năvală a anilor.
Diferitele districte sunt multiplele ocheane ale unui panopticum, făpturile și lucrurile pe cari le vezi sunt la fel, sau ți se par așa, și cu toate aceste, dacă-ți fixezi bine atenția și vei avea puțină răbdare ca să privești, vei vedea că, deși toată lumea aceasta, ce se mișcă îndărătul ocheanelor de sticlă, pare aceeași, e totuși aparte, deși din același neam, are nuanțe deosebite, deși arată un vag aer de familie, la întîia privire, e cu totul neasemănată, dacă o cauți de aproape.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Lupul părul își leapădă,
dar năravul nu-și lasă
Un lup dac-a-mbătrînit,
Într-o zi ce i-a venit,
A vrut a să pocăi
Și faptele a-și căi.
Deci cu acest al său gînd,
Numele-n cîine schimbînd,
S-a smerit ca un bătrîn
Și s-a băgat la stăpîn,
Să slujească într-un an
La oi, pe lîngă cioban.
Într-acest chip dar slujind
Și oile-n cîmp păzînd,
Într-o zi fiind lungit,
O oaie l-a mirosit.
El îndată ș-a uitat
Că e în, cîine schimbat
Ș-apucînd oaia de trup
O jertvi-n grab’ ca un lup.
Ciobanul peste el dînd
Ș-această faptă văzînd:
-Ce-ai făcut, l-a întrebat,
Cîine bătrîn și spurcat?
Iar el smerit să uita
Ș-într-acest chip să-ndrepta
-Eu, zise, fiind culcat,
M-apucasem de visat.
Oaia cum păștea-mprejur,
Viind tocma’ ca un fur,
Pe la șpate mă mușca
Și coada îmi îmbuca.
Eu i-am zis o dată „mîr”,
I-am zis ș-altă dată „bîr”
Dar ea tot mă supăra
Și nu să astîmpăra.
Atunci și eu, necăjit,
Cum o trîntii, a murit.
Și de frică să n-o vezi
Și să mă-nvinovățezi,
Apucai de o mîncai.
Și în burtă o băgai.
Dar ciobanul nu glumi,
Dîndu-i una-l adormi.
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Lupul,_poc%C4%83it