https://blog.revistaderecenzii.com/

Duh de bucurie !
Pasăre nu ești
Inima-ți zglobie
Cântece cerești
Răspândește, simple și firești.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe drumul ce duce către cetatea Neamțului, pe la sfârșitul lui septembrie 1686, se vedea o oaste mergând. După un trup de lănceri ce deschidea marșa, urmau douăsprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceată de ofițeri călări în fruntea cărora erau trei; unul în floarea vârstei, posomorât, gânditor, necăjit, și doi mai bătrâni. Tustrei în haine poloneze. În sfârșit venea duiumul oștii: trăsuri, bagaje, pedestrași, șleahtă pospolită, amestecați, în neregulă, cu steagurile strânse, cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe față și cu durerea în inimă. Nu se auzea nici surlă, nici dobă, numai tropotul cailor, și pasul oamenilor ce abia se mișcau, pentru că de zece zile caii n-au ros decât coaja copacilor, și oamenii s-au hrănit numai cu poame.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Era o după−amiază, spre sfârșitul
Lui iunie, de-a pururi însoritul,
Când vântul strânge argintii nori
În cete mari, de munți rătăciri
Și când, în urma lor, ca veșnicia
Se-ntinde, feciorelnică, tăria.
Se bucura tot ce trăia sub soare –
Și râul, și mănoasele ogoare.
Și trestia, și salcia pletoasă,
Și arborii înalți, cu frunză deasă.

Era o iarnă grea, când fără viață
Sunt paserile-n codri, când înghiață
Și peștii-n ape, când sub ghețuri iazul,
Cu mâl afund, își simte rece-obrazul,
Ca un pământ pietros – iar bogtașii
Se strâng lângă cămin, cu copilașii,
Și tot li-e frig. Dar vai de-acei moșnegi
Flămânzi și goi, ca niște câini pribegi!

1820
(postumă)
Traducere Petre Solomon

Sursa: https://poetii-nostri.ro/percy-bysshe-shelley-vara-si-iarna-poezie-id-13008/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Conu Iorgu Răutu a crescut și a trăit în condițiuni caracteristice pentru toată boierimea moldovenească a Basarabiei din prima jumătate a veacului trecut, prinsă din copilărie de vârtejul istoric care o despărțise de Moldova.

În lipsa de școli din primele decenii după anexare, i-a fost dat să învețe puțină carte numai de la un dascăl, care nici el mai departe de Sfânta Scriptură și slove chirilice n-ajunsese în învățătură.

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată o femeie şi femeia asta avea trei fete. Pe cea mare o chema Un-ochi, pentru că avea un singur ochi şi era aşezat ochiul acesta tocmai în mijlocul frunţii; pe cea mijlocie o chema Doi-ochi, pentru că avea doi ochi, iar pe cea mai mică, Trei-ochi, cel de-al treilea fiind aşezat tot în mijlocul frunţii. Şi fiindcă Doi-ochi nu se deosebea la înfăţişare de ceilalţi oameni, surorile şi maică-sa nu o puteau suferi şi mereu o ocărau:

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cumplita umbră a unei nevăzute
Puteri, plutește printre noi. Ne pare
Că bântuie cu-aripile-i ușoare
A noastră lume – vânturi neștiute
Cutreerând din floare-n floare, mute
Ca razele de lună după munți.
Spre inimile noastre-și face punți,
Cu armonii și colorit de seară,
Ca negurile pe sub cer întinse
Ca amintirea unei muzici stinse,
Sau ca un lucru cu atât mai drag
Cu cât nu-i taina-i dată în vileag.

https://blog.revistaderecenzii.com/

  Trăia odată, demult de tot, o mătuşică bătrână-bătrână care-şi ducea traiul tocmai în creierii munţilor, într-un loc necălcat de picior omenesc. Ş-avea ea un bordei şi un cârd de gâşte, iar locul acela pustiu în care trăia era înconjurat de o pădure nemărginită.

        Bătrânica însă nu şedea numai acasă, ci în fiecare dimineaţă îşi lua cârja şi-o pornea, şontâc-şontâc, în pădure. Acolo, in padure, se apuca sa faca o mulţime de treburi, cum nu te-ai fi aşteptat de la o femeie pe care o gârboviseră anii: aduna iarba pentru gâşte, culegea poame sălbatice şi, încărcată cu toată această povară, o pornea incetisor spre casă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Început de octombrie 186…

Zi caldă și luminoasă.

Iorgu Răutu, ieșit nici el nu mai știa pentru a câtea oară în cerdac, se coborî vreo două trepte pe scară, apoi se urcă din nou și se opri o clipă, cuprins de o nedeslușită tristeță și parcă răpit de peisagiul familiar ce se așternea la picioarele lui.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Spune-mi, lăsându-ţi lenea, povara de oştean
Purtat-ai vreodată? Gonit-ai pre vrăjmaşi?
Asigurat-ai ţara lăţind a ei putere?
La masa judecăţii uitat-ai părtinirea?
Norodul uşurat-ai de dări, de asupriri?
Sporit-ai cu-al tău merit al statului venit?
Cu pilda ta-ndemnat-ai pre oameni la virtute,
Stârpind prin sfaturi bune năravurile rele?
Ştii a-ţi păstra curate şi cugetul, şi mâna?
Nu-ţi sunt supărătoare a celor săraci lacrimi?
De eşti drept, nezavistnic, îndurător şi blând,
De crezi că e ca tine fieştecare om,
Atunci cu bună seamă poţi zice că eşti nobil,
Poţi crede că cu Ector şi cu Ahil eşti rudă;
Cezar şi Alexandru şi toţi bărbaţii mari
Că-ţi sunt strămoşi socoate-i de-ţi plac şi de-i voieşti.
Dar nu te foloseşte de-ai fi chiar fiu de rigă
Când n-ai întru năravuri d-un câine osebire!“

Sursa: https://www.globalinfo.ro/z/vasile_alecsandri_satire_alte_poetice_compuneri_de_printul_antioh.htm

https://blog.revistaderecenzii.com/

E cald — aerul fierbe de zăpușală. Roata vaporului vântură pietre scumpe în dogoreala soarelui. Fug îndărăt malurile verzi; ostroavele parcă se învârtesc în loc. În dreptul insulei Bârzina se-ntinde pe țărmul stâng marele iezer Suhaia, care pornește din stuhărișul satului Vânătorii și ține mai bine de o poștă, până în platoul pe care-i așezat orășelul Zimnicea -veche și bogată schelă de grâne — capitala ținutului Teleorman acum șaizeci de ani, când, pentru paza și carantinele țării, se orânduise ca orașele de pe marginea Dunării să fie reședinți de județe. Pe șesul ce se așterne înspre apus, până în Rusca Lungă, a fost vechea cetate-a Zimnicii, din care nu se mai văd azi decât șanțurile de apărare. Aici se găsesc în pământ urne de lut pline cu cenușă și sfărămături de oase, scule și rămășiți de podoabe femeiești de pe vremea dacilor. Locul acesta — cel mai însemnat cimitir antic din câte s-au descoperit la noi — se numește și azi de țărani: „Câmpul morților„. Mai departe, pe măguri ușor înclinate, de-a lungul malului se desfășură în soare galbene lanuri de grâu și iniști albastre. Pe țărmul din dreapta, înalt, râpos și uscat, e șiștovul, orășel și port bulgăresc. Case mici, vechi, sprijinite una de alta, povârnite sub coperișuri de olane, au aerul unor moșnegi ce povestesc întâmplări pline de groază și de jale. Dunărea se lărgește. În stânga țărmul se lasă, deschizând priveliști nemărginite peste ogoarele și suhaturile ținutului Vlașca. Satele fug din calea revărsărilor și s-așază pe dealurile depărtate. Apele aburesc de căldură. Din desișuri întunecoase de sălcii ies lișiți și gâște sălbatice, momite de soare. Sitarii vineți și becațele cu cioc alb și subțire se primblă fără frică pe lângă vapor. Încet vâslesc din aripi pe deasupra noastră gușații pelicani. Departe-nainte se văd, între cer și apă, minaretele din Rusciuc — mai demult cetate turcească, azi oraș însemnat al Bulgariei — împins în Dunăre pe-o limbă de mal.