Aceleași veșnici primăveri, Aceleași toamne îndoliate; Aceleași flori mirositoare Și frunze pale, ruginite; Aceleași zile monotone Și melodii obositoare – Ați veștejit în noi iubirea Și fantezia creatoare!
Într-un sat odată erau doi oameni pe care îi chema la fel.
Pe amândoi îi chema Klaus; unul însă avea patru cai, iar celălalt numai un cal. Ca să-i poată deosebi unul de celălalt, lumea spunea aceluia care avea patru cai Klaus cel mare, iar aceluia care avea numai un cal, Klaus cel mic. Și acum ascultați ce li s-a întâmplat:
Klaus cel mic trebuia să are toată săptămâna pentru Klaus cel mare și să-i împrumute calul pe care-l avea, pe urmă Klaus cel mare îl ajuta cu cei patru cai ai lui, dar numai o dată pe săptămână, și anume duminica. Ce mai pocnea din bici Klaus cel mic mânând cinci cai! O zi întreagă, toți erau ca și cum ar fi fost ai lui! Soarele strălucea și toate clopotele din clopotniță chemau lumea la biserică. Oamenii erau toți gătiți de sărbătoare și se duceau cu cartea de rugăciuni subsuoară s-asculte predica și toți se uitau la Klaus cel mic, care ara cu cinci cai, și Klaus era așa de mândru, încât iar pocnea din bici și striga: „Hi, căluții mei!”
A venit îngerul şi mi-a spus: – Nu vrei să cumperi un câine? Eu nu am fost în stare să-i răspund. Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau lătrătoare. – Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe inima mea lătrătoare, dând din stânga ca dintr-o coadă. – Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat îngerul în timp ce inima mea dădea din sânge ca dintr-o coadă.
Un călător ostenind. Şi la un stejar sosind, Subt umbra lui a şezut, Să răsufle un minut. Aci un bostan fiind Şi în el pepeni zărind, Mergînd, unul a luat Şi supt copaci l-a mîncat.
Nu răsfață ochiul cu mlădieri de râu gătite-n salturi de verdeață și nici nu ispitește pasul cu caldarâm sonor. E firavă și goală: numai pământ și pietre.
Dau năvală celelalte uiți, înghesuite una într-alta, cot la cot, s-ajungă mai degrabă la ulița cea mare, cu pântec de piață, căreia îi duc larma grămădită pe tăvi de piatră.
LETOPISEȚULŬ ȚĂRÎI MOLDOVEI DE LA AARON-VODĂ ÎNCOACE, DE UNDE ESTE PĂRĂSITŬ DE URÉCHE VORNICUL DE ȚARA DE GIOSŬ, SCOSŬ DE MIRON COSTINŬ VORNICUL DE ȚARA DE GIOSŬ ÎN ORAȘŬ ÎN IAȘI, ÎN ANUL DE LA ZIDIREA LUMIEI 7183, IARĂ DE LA NAȘTEREA MÎNTUITORULUI LUMII, LUI IISUS HRISTOS, 1675 MESEȚA… DNI
Istoricii, adecă scriitorii de cursul anilor acestor părți, carii pomenescŭ de descălecatul cel dentâiu a țărîi noastre și Țărîi Muntenești:
Bonfin, mare istoric, de Dachia, sau Dația — latin.
Filomela drăgăstoasă Văzînd vremea cea frumoasă, Zile dulci de fericiri, Povestea cu întristare La eho răscîntătoare Tristele-i nenorociri. Atunci însă deodată Un păun i se arată
Sufletul femeii e o enigmă; femeia e un sfinx, o șaradă — spun adoratorii ei fervenți, care se cred totuși misogini.
Această concepție, datorită misticismului erotic al vremii, a intrat cu timpul în rândul adevărurilor curente.
Psihologii și romancierii au încercat s-o documenteze la infinit, poeții „anormali” au pus-o în versuri și i-au exagerat conținutul. Iar femeia a acceptat-o cu grație…
Ion prinse un uliu şi, ducându-l acasă, Îl lega cu o sfoară, Lânga coteț afară. De o vecinătate aşa primejdioasă Găini, cocoşi şi gâşte întâi se îngroziră, Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obişnuiră, Începură să vie cât colea să-l privească, Încă şi să-i vorbească.
Vulpea fară-ncetare Striga în gura mare Ca de când elefantul peste păduri domneşte Trebile merg la vale şi lumea pătimeste. Că este nedreptate Să vă să cheltuiască Veniturile toate Pentru masa crăiască.