https://blog.revistaderecenzii.com
Într-o dimineață mai de demult, zării pe moș Toma Gaiță în drum spre pădure, cu pușca ferită sub zeghe de nu i se vedea decât țeava atârnând la spate, ca o coadă.
Eram prin clasa a doua de liceu; venisem numai de vreo săptămână acasă, în vacanța Crăciunului, și aveam și eu o rablă de pușcă, mică și ruginită, cu care speriam sturzii și mierlele de prin măcieșii de la marginea pădurii.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Vino joc de vorbe goale.
Suntem singuri.
Ce să-i spun?
Numai gura dumisale
Se aude de subt prun.
Plouă crengile cu rouă
Cade câte-o picătură,
Când în păr, găteală nouă,
Când bomboana rece-n gură.
Și mergând prin iarbă, toată,
Subt dantela albei rochii,
Spre genunchi e ridicată,
Plină-i de pândiri de ochi.
Aerul o strânge. Cerul
O dogoare și-o sărută
Unde trece-n câmp, ca fierul,
Țara caldă face-o cută.
Și din toate singur eu
Nu-ndrăznesc s-o prind de mână
Și c-un șold de pieptul meu
Să o sprijin la fântână.
https://blog.revistaderecenzii.com
Ca un orb uriaș, dus de mână de-un copil, așa intrase pipăind vaporul nostru. remorcat pe-o noapte neagră, în port la Liverpool.
Dimineața umezeala pătrundea până la oase. Puntea de fier udă. Soarele invizibil, ieșit din mare, rămânea ascuns în pânza deasă de neguri fumegânde. Numai spre răsărit o pată de un roșu-pal se întindeà între cer și apă, pe fundul orizontului de plumb.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Cântarea dimineţei
Din buzi nevinovate
Cui altui se cuvine,
Puternice Părinte,
Decât ţie a da?
Tu eşti stăpân a toate,
Tu eşti preabunul tată;
A ta putere sântă
Făptura ţine-ntreagă,
Ne ţine şi pre noi.
https://blog.revistaderecenzii.com
Cel care zice „Naşteţi, muriţi, aventura
lumii e scrisă!” nu este oare jignit
de măruntul orgoliu al penei
ce-o ţin între degete?
Fluviul mă vrea curgând, – promisiune a mării!
floare – dar nu şi rod! – hărăzită a fi
un văratic anunţ în argilă
al florilor veşnice.
https://blog.revistaderecenzii.com
S-a hotărât, care va să zică…
Madam’ Georgescu – Mița Georgeasca – cu d. Georgescu – Mihalache – pleacă la Sinaia cu trenul de plăcere. Însă, de mult madam’ Georgescu a promis „puiului“ să-l ducă odată și pe el la Sinaia; prin urmare, trebuie să-l ia și pe puiul; dar puiul nu merge nicăieri fără „gramamà“; prin urmare, și pe gramamà trebuie s-o ia. Puiul este mititelul Ionel Georgescu, în etate de cinci anișori împliniți, unicul fruct până astăzi al amorului părinților săi; iar gramamà este cocoana Anica, mamița mamițichii puiului.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Unul trecând un râu mare, când vru carul a-şi suci,
Cu-ntâmplare deodată rupe oiştea aci.
El necăjit stă, se uită, fluierând şi înjurând,
Îşi dă palme, bate boii, dă-n car şi-n toate de rând;
Dup-aceea ca s-o lege o funie de tei ia
Şi începe să o scuipe, s-o poată ceva muia,
Dar, din contră, şi l-aceasta înjura, se necăjea,
Că cum vrea el să o moaie, scuipatul nu-i ajungea;
Iar un om ce sta deoparte şi la dânsul să uita
Începu de el să râză, zicând: – Vai de mintea ta!
Mă! omule, dar nebun eşti? Moaie funia în râu!
Ce tot stai şi scuipi din gură, când ţ-e apa pân’ la brâu?
– Da, bine zici, – el răspunse – că mai ştiu ce fac şi eu!
Parcă-mi lipseşte o doagă, acum la necazul meu.
Unii de necaz când dau
Pierd şi mintea ce o au;
Iar alţi de el nu mai scap
Şi tot au simţit in cap.
https://blog.revistaderecenzii.com
… Singurătatea era cenușie și apăsătoare. Sufletul tremura, o fâlfâire de eter în nemărginire. Amintirea vieții pure în altă lume străbătea ca un luminiș înviorător, ca o promisiune a împlinirii speranțelor. O așteptare grea îl atrăgea din ce în ce mai stăruitor spre o țintă necunoscută. Timpul alerga alături, apă tulbure în care se îneacă toate schimbările.
Apoi reminiscențele se întunecară și așteptarea se prefăcu iar într-o prăbușire dureroasă. Sufletul parcă se subția, în vreme ce conștiința i se împovăra mereu până ce, brusc, se stinse ca o flacără peste care s-a lăsat un capac greu…
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Când în miez de noapte neagră cugetam lipsit de vlagă
La uitate înțelesuri dintr-un tom bizar, ciudat –
Cum stam, ațipind aproape, sunet blând veni din noapte,
Cineva părea că bate, bate-n ușă delicat
„E vreun călător”, șoptit-am, „bate-n ușă delicat –
Doar atât, atât de fapt”.
Ah, disting printre tenebre, era un cumplit Decembre;
Pe podea schițau tăciunii spectrul lor înfricoșat.
Mult doream să vină zorii;- leac zadarnic disperării
Pentru pierderea Lenorei, în cărți vechi am căutat –
Pentru-a mea Lenore, un nume de la îngeri căpătat –
Nume-aici în van chemat.
https://blog.revistaderecenzii.com
Traducere de Octavian Cocoş
Deci nu vom mai hoinări
Noaptea-n ora cea târzie
Chiar de inima ar iubi
Chiar de luna-i aurie.
Spada teaca-şi va fi ros
Şi-n piept sufletul se stinge
Inima va sta frumos,
Dragostea n-o mai atinge.
Noaptea-i să iubeşti, tu ştii
Doar că ziua-i prea grăbită
Şi nu vom mai hoinări
Chiar de-i luna răsărită.