https://blog.revistaderecenzii.com/
D-lui Gr. G. Tocilescu
Aș vrea să plec la drum mai mare,
Dar nici pe jos nici de-a-n călare
Și nici cu carul cel de foc,
Ci c-o trăsură ferecată,
De zece cai în șir purtată…
Hi – Hi! Hi – Hai! într-un noroc!
https://blog.revistaderecenzii.com/
Și-n anticul timp d-eroi
Ștrengari erau ca la noi,
Carii din ecces de minte
Derâdeau și cele sfinte.
Cel ce nu li sămăna
Prin minciuni se defăima.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Gîndesc la soarta scriitorilor noștri, ce tristă și sarbădă este pe lîngă aceea a scriitorilor din țări străine. Unde-i vremea cînd vechii trubaduri străbăteau lumea, ducînd cuvintele înaripate și sonore din oraș în oraș, din castel în castel ? Unde sunt serbările acele fastuoase, în care se dădea lupta pentru frumos, unde mai sunt jutele și turnois-urile de aezi inspirați care veneau să se măsoare în puterea cîntecului, unde mai e melancolicul Wolfram să-și suspine, înstrunindu-și harfa, romanța la stea, ori impetuosul Tannhäuser să preamărească voluptatea amorului…
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
E mult de-atunci, mult, soarele își coborâse
Toată mierea în livadă, când ți-am spus parabola cu Orbul.
Despre Dumnezeu nu poți vorbi decât așa:
îl întrupezi în floare și-l ridici în palme,
îl prefaci în gând și-l tăinuiești în suflet,
îl asemeni c-un izvor și-l lași să curgă lin peste picioare;
îl prefaci în soare și-l aduni cu ochii;
îl închipui om și-l rogi să vie în sat
unde-l așteaptă toate visurile omenești.
Arunci grăunțe între brazde și zici:
Din ele crește Dumnezeu
În dimineața ceea ca să mă priceapă și copiii,
L-am schimbat în orb —
Le-am spus: noi suntem văzători,
Iar Dumnezeu e-un orb bătrân,
Fiecare e copilul lui —
Și fiecare îl purtăm de mână…
Căci nu ești tu Dumnezeire ne’nțelesul orb,
Ce-și pipăie cărarea printre spini?
Nu știi nici tu de unde vii și unde mergi.
Ești chinuitul gând strivit în gol.
Te sbuciumi veșnic dibuind
să faci minuni, cum n-au mai fost,
dar brațele nu-ți sunt așa de tari
precum ți-e visul de înalt.
Sursa: https://poetii-nostri.ro/lucian-blaga-*de-mana-cu-marele-orb-poezie-id-53497/
https://blog.revistaderecenzii.com/
Poveștile sunt o lume alături de a noastră. Vechi de cînd timpul, ele trebuie să fi legănat copilăria omului și de aceea farmecă și desfată și astăzi pe copii.
Frica ori urîtul și monotonia lungilor nopți a trebuit să împrospăteze necunoscutul. În sunetele și zvonurile care rătăcesc fără de hodină, în natură, fantazia primitivă a trebuit să închipuiască ființi nevăzute, care grăiesc, își spun durerile ori bucuriile, furtunoasele patimi ori nostalgicele reverii, ca să ne înduioșeze sufletul.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Cine a trăit mult timp în preajma grădinilor și s-a deprins să urmărească jocul umbrelor în creșterea și scăderea luminei, ori s-a lăsat îmbătat de miresmele ce le poartă și le împrăștie vîntul, și apoi e silit să trăiască într-o casă ale cărei ferești dau pe un orizont de hornuri și de coperișuri, acela păstrează în suflet melancolia înduioșată, ce trebuia s-o resimtă întîiul om după raiul pierdut.
Eu am trăit mult în preajma lor, și întîiele mele visuri le-am scuturat din caliciul florilor. Ele, din vremile cele mai vechi, au spus în graiul lor mut ceea ce nu poate spune gura, au fost semnul de pietate al celor morți, cununa celui victorios, ghirlanda zilei de sărbătoare, prinosul de dragoste iubitei.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Ah, ce soartă înfiorată!
Zicea clopotul odată
Cătră limba ce-l lovea.
Ușor lucru ți se pare
A urla fără-ncetare
Atât vuiet și de ce?
Di ce, nu știu, limba-i zice,
https://blog.revistaderecenzii.com/
Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă? Nimicul zăcea-n agonie când singur plutea-ntuneric şi dat-a un semn Nepătrunsul: „Să fie lumină!” O mare şi-un vifor nebun de lumină făcutu-s-a-n clipă: o sete era de păcate, de-aventuri, de doruri, de patimi, o sete de lume şi soare. Dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci – cine ştie? Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te vad – minunato, e poate ca ultimul strop din lumina creată în ziua dintâi. |
https://blog.revistaderecenzii.com/
Stam la o masă într-o cafenea, unde se adună de obicei o parte din literații noștri, și ascultam discuțiile lor. Era vorba de revistele noi, de volumele ce stau să apară, de editori, și rămîneam uimit de cîtă pasiune și entuziasm sunt capabili încă acești incorigibili vînători de himere. În timpul acesta, un tînăr sfios s-a așezat la o masă deoparte și, după ce și-a făcut ochii roată împrejur, a scos cu grije un volum din buzunar.
Continuă să citești