https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată un om şi omul ăsta avea trei feciori. Pe cel mai mic dintre ei îl porecliseră Prostilă şi-l luau în râs şi-l umpleau de ocări ori de câte ori aveau prilejul. Într-o bună zi, cel mai mare dintre fraţi vru să se ducă în pădure să taie lemne şi, mai înainte de a pleca, maică-sa îi puse-n traistă un cozonac bine rumenit şi tare gustos şi-o sticlă cu vin, ca să aibă cu ce-şi potoli foamea şi setea. Şi de cum ajunse în pădure, flăcăul nostru se şi întâlni cu un omuleţ bătrân şi tare cărunt. După ce-i dădu bineţe, omuleţul prinse a se ruga de el:

https://blog.revistaderecenzii.com/

Troienele se ridicau namilă până în tinda creștinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje și stoluri, repezite în lungul ulițelor, sparte la răspântii și împrăștiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita . Pârtia nu se mai cunoștea. Zăpada îți trecea de glezne și mai bine.

Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivățului, se zvârcolea pe loc și, ca și cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbușea îndărat pe gâtul coșurilor. Mahalaua înțepenise îngropată în troiene.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Două capre cu trei iezi,
În genunchi la o tulpină,
Ți se pare că le vezi
Că se roagă și se-nchină.

În giubele lungi, de par,
Și cu bărbi, ai da să zici
Că sunt chiar, într-adevăr,
Cinci monahi ori ucenici.

Și-i și altă-asemănare:
Ciute și-n suman sărac,
Inţolite-s, fiecare,
Roşcovanele-n șiac.

S-au sculat și rumegînd
Stihuri mute și litanii,
Scapă, rupt din cînd în cînd,
Șirul negru de metanii.

Tudor Arghezi – VERSURI – 1980

Sursa: https://poetii-nostri.ro/tudor-arghezi-doua-capre-poezie-id-35602/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Oamenii își scurg prin timp
Fonta fiartă a vieții,
Se încheagă sub drapele
Și-n tipare provizorii.
Retopiți de alte crezuri
Ei se-aruncă peste vremuri,
Curg spre înnoite forme
Pîrjolind nisipul rece.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Toți sătenii pronunță cu drag cuvintele de moșu popă ori nănașu părinte; prin urmare, toți văd în păstoriul lor sufletesc un tată iubit, un părinte bun, precum se și cade să fie.

Cum trebuie însă ca acest proclamat părinte să conducă pe săteni, ce cu mîndrie și dragoste se numesc ei singuri copii[i] lui, dîndu-i toată stima ce se cuvine unui părinte?

https://blog.revistaderecenzii.com/

Copiii cutreierau voioși via părăginită. Un șir, ținându-se cu amândouă mâinile de mijloc, se încolăcea, strigând de frică să nu-i înhațe „mama-gaia”. Fetele începuseră „de-a ulciorul”. — Cum dai ulciorul?
— Cum îl vezi,cu ochii verzi,ș-o lingură de păsat,să nu zacă de vărsat.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori. Și craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă țară, mai depărtată. Și împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; și împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulți ani trecură la mijloc de când acești frați mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului și fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Și așa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, și crăia istuilalt la o altă margine. Și apoi, pe vremile acelea, mai toate țările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape și pe uscat erau puțin cunoscute și foarte încurcate și de aceea nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii ca în ziua de astăzi. Și cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Dure rodii-ntredeschise,
Boabelor exces cedând,
Suverane-s frunţi de gând
Ce se sparg de-atâtea vise.

Dacă sorii mii şi mii
Ce au fost ca să vă pască
V-au făcut să vă plesnească
Rubiniile chilii

Şi-aurul uscat al coajei
Sub imboldul dur al vrajei
Crapă-n geme roşii roi,

Luminoasa-vă făptură
Face vis închisă-n noi
Tainică arhitectură.

traducere de Paul Mihnea

Sursa: https://poetii-nostri.ro/paul-valery-rodiile-poezie-id-18044/

https://blog.revistaderecenzii.com/

O văz, ca prin vis.

O văz limpede, așa cum era. Naltă, uscățivă, cu părul alb și creț, cu ochii căprui, cu gura strânsă și cu buza de sus crestată în dinți de pieptene, de la nas în jos.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Între țăranii fruntași care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii și cu mitropolitul țării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era și moș Ioan Roată, om cinstit și cuviincios, cum sunt mai toți țăranii români de pretutindeni. Numai atâta, că moș Ioan Roată, după câte văzuse și după câte pățise el în viața sa, nu prea punea temei pe vorbele boierești și avea gâdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, când îl scormolea ceva la inimă. Așa e țăranul: nu prea știe multe. Și moș Ioan Roată, fiind țăran, cum v-am spus, deși se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzători în sufletul său.