Spune-mi care mamă-anume Cea mai scumpă e pe lume? Puii toți au zis de pasări, Zarzării au zis de zarzări, Peștișorii, de peștoaică, Ursuleții, de ursoaică, Șerpișorii, de șerpoaica, Tigrișorii, de tigroaică, Mânjii toți au zis de iepe, Firul cepii-a zis de cepe, Nucii toți au zis de nucă, Cucii toți au zis de cucă, Toți pisoii, de pisică, Iară eu, de-a mea mămică. Orice mamă e anume, Cea mai scumpă de pe lume!
Erau odată într-un sat doi frați, și amândoi erau însurați. Cel mai mare era harnic, grijuliu și chiabur, pentru că unde punea el mâna punea și Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc și norocul de dânsul, căci era leneș, nechitit la minte și nechibzuit la trebi; ș-apoi mai avea și o mulțime de copii! Nevasta acestui sărac era muncitoare și bună la inimă, iar a celui bogat era pestriță la mațe și foarte zgârcită. Vorba veche: „Tot un bou ș-o belea”. Fratele cel sărac – sărac să fie de păcate! – tot avea și el o pereche de boi, dar colè: porumbi la păr, tineri, nalți de trup, țepoși la coarne, amândoi cudalbi, țintați în frunte, ciolănoși și groși, cum sunt mai buni de înjugat la car, de ieșit cu dânșii în lume și de făcut treabă. Dar plug, grapă, teleagă, sanie, car, tânjală, cârceie, coasă, hreapcă, țăpoi, greblă și câte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. Și când avea trebuință de asemene lucruri, totdeauna supăra pe alții, iară mai ales pe frate-său, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată de frate-său. Ea zicea adeseori:
Acest pod calm cu porumbei cuminte Palpită între pini, între morminte; Amiaza dreaptă țese-aci-n scântei Marea, mereu din-nou-pornita mare! După-o gândire, ce răsplată mare Să-ți pierzi privirea-n liniște de zei!
Dansează stihul ritmul și pas cu pas îl sună. O rimă-i mai scâlcie, o rimă e mai bună, Dar trebuie o rimă și-o pauză la vers, Cum e și călcătura la horă și la mers. Căci de se frânge stihul strâmbat și dă în gropi Și jocul pare-o horă ca de ologi și șchiopi. Să crezi că vor răspunde mai bine la ureche Când rimele-s mai strânse, păreche cu păreche. Ce fel de danț e-acela? de surzi? de muți? de orbi? De cucuvăi? de stoluri de bufnițe? de corbi? În care joacă strâmbe picioarele de lemn Și ghebele din cârcă, fără opriri la semn? Oricât ar fi și mirii și oaspeții de dârji, S-ar auzi un tropot de piedici și de cârji. Gătit de sărbătoare cu fir, să luăm aminte Că stihul e o nuntă de graiuri și cuvinte.
— Ba e noroc! — Ba nu e noroc! — Ba e noroc, muiere! — Ba nu e, mă omule, nu! — Adică, nu muncesc eu, femeie? — Ba muncești pentru unul, și noi suntem opt guri, și cu Plăvița, nouă.
Din maidanele, vara împodobite cu flori și iarna cu zăpadă, de la umbra castanilor verzi și stufoși, unde se adunau bătrânii cu snoavele lor, de la vatra cu jeratic clipind ca niște ochi de aur, în jurul căreia se prigoreau bunele mele surori, din atâtea cântece, și basme, și povești, când ai avut ochi, închipuire și inimă, să te pomenești închis în niște ziduri înalte, să te izbești de chipuri străine și reci, de inimi domoale și nepăsătoare, de mai-mari cari nu vor să știe de cântece și de basme… iacă cea mai mare nefericire din viața mea!
Era odată o babă și un moșneag. Baba avea o găină, și moșneagul un cucoș; găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi și baba mânca o mulțime de ouă; iar moșneagului nu-i da nici unul. Moșneagul într-o zi perdu răbdarea și zise:
— Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi și mie niște ouă, ca să-mi prind pofta măcar. — Da’ cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate și tu cucoșul tău, să facă ouă, și-i mânca; că eu așa am bătut găina, și iacătă-o cum se ouă.
