https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe vîrful aprig acestor maluri
O floare mică a răsărit,
Și între ceruri, și între valuri
E clătinată de vînt cumplit.

Naltă e stînca, marea-i adîncă !
Spumegă valul jos clocotind;
Dar floricica sus, de pe stîncă,
Zîmbește vesel, la cer privind.

În zadar vîntul vrea să o zboare
Ca s-o arunce cruntului val;
Ea își deschide inima-n soare
Și-nveselește aprigul mal.

Astfel, iubită, în a mea viață,
Scump suveniru-ți e neclintit;
Și-n veci revarsă al lui dulceață
În al meu suflet mult fericit !

Fie talazuri în astă lume !
El pe deasupra zboară voios
Și se îngînă cu al tău nume
Ca floarea mică cu-al ei miros.

Biariț, 1853

https://blog.revistaderecenzii.com/

Aveam 19 ani când ieșii din Universitatea de la Oxford, unde petrecusem multe nopți visând plăcerile lumii și descriind în versuri înfocate nesățioasele dorințe ce mă munceau. Eram, precum știți, domnilor, la acea vârstă de năluciri aurite și de prezumție fără margini, vârstă în care omul, încă necopt, este expus la o sută și o mie de întâmplări de tot soiul, triste sau vesele, poetice sau ridicole.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Era odată o babă, care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte.

O răzeșie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite și multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse și părăluțe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri și tremura după ban.

https://blog.revistaderecenzii.com/

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din calţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără pareche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe cărarea înflorită care duce la fântână,
În ștergar și în catrință, merge-o sprintenă română;
Ea la brâu-i poartă furcă și la sân un pruncușor,
Cu gurița lui lipită de al laptelui izvor.

https://blog.revistaderecenzii.com/

De astă dată, mă hotărâi să plec călare și, fiindcă era asupra iarmarocului de la Duminica Mare, rugai pe prietenul meu Tasache Crăcăuanu, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaș de pe vremuri, să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele și țintei ce urmăream. Astfel, spre seara mai sus-pomenitei sfinte duminici, numai ce-l văd pe Tasache al meu intrând în ogradă și ducând de dârlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În veacul al patrusprezecelea după Christos, Franța avu un război foarte trudnic cu Englezii. Craiul acestora, care dobîndise printr-o moștenire oarecare drept la tronul Franței, ceru coroana și sceptrul acestei țări.

https://blog.revistaderecenzii.com/

lui Gala Galaction

În seara asta capul ca o lampă
își arde restul fumegos de gaz —
și cineva a pus mâna pe clampă,
și cineva m-atinge pe obraz.

În seara asta lungă, cineva
tușește-n mine, scuipă și-și dă duhul,
și nici măcar n-aș vrea să fug — n-aș vrea
s-ajung din nou cu mânele văzduhul!

Stau în odaie ca-ntr-un tren în care
aștept în geam să crape-un peisaj,
și-mi țin în mână sufletul de soare —
sărmanul pașaport pentru voiaj.

Mă doare liniștea crescută-n mine —
mă doare întunericul crescut,
ca o mocirlă-n care dorm pe vine
bivolii negri de necunoscut.

O umbră parcă mi-a fugit din trup,
și-n seara asta mi-i atât de bine,
că parcă-aș vrea cu mânele să rup
urzicile care-au crescut în mine.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic și cuminte. Vorba ceea : „Sunt cinci degete la o mână și nu samănă toate unul cu altul”.

Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară și le zice :

https://blog.revistaderecenzii.com/

Iaca mândra de pe vale!

Cu rochița în paftale

Cum mă-ntâmpină în cale.

Of, of, of și aoleu,

Arde suflețelul meu!

Ea aleargă-n fuga mare,

Seceră orz de prânzare,

Și-l usucă-ntr-o căldare.

Of, of, of și aoleu,

Arde suflețelul meu!

Până un copil să sugă,

Se azvârle ca vârlugă

Și râșnește tot în fugă.

Of, of, of și aoleu,

Arde suflețelul meu!

Într-o clipă ea frământă,

Se roșește, se-nfierbântă

Și de bucurie cântă.

Of, of, of și aoleu,

Arde suflețelul meu!