https://blog.revistaderecenzii.com

XXIII

Moromete însă era departe de neliniștea și temerile mamei. Ceea ce se petrecea cu el îl împiedica să se mai gândească la soarta familiei.

Stătuse mult pe prag și nu băgase de seamă cum ceilalți se împrăștiaseră toți. Văzuse afară bătătura și ieșise. Văzuse poarta de la drum și pornise într-acolo. Un om îi dăduse bună-ziua și recunoscându-l nu-i răspunse. Era unul dintre aceia care mai credea că lumea era așa cum și-o închipuia el, care credea că speranțele sunt bucurii adevărate și nenorocirile numai ale altora și care în loc să se oprească pe loc, să se trezească și să se înspăimânte, trecea pe drum liniștit și încrezător și dădea bună ziua.

https://blog.revistaderecenzii.com

Prințul Eduard întinse mână albă și mătăsoasă cunoștințelor, trecu prin fața oglinzii, unde își privi trăsăturile armonioase, ochii ușor obosiți, buzele ușor disprețuitoare, părul albit la tâmple și, după ce lacheul înzorzonat îi prinse pe umeri pelerina, coborî agale, printre luminile strălucitoare, treptele de marmură ale clubului. În stradă îl aștepta Pinsky, prietenul fidel din tinerețe. Noaptea își întinsese mătăsurile albe, albastre și roze, aruncase pe ele diamante, și luna se legăna familiară, ca un candelabru, între două ramuri de argint. Frunzele teilor picurau umbre și mirodenii. Prințul Eduard făcu semn șoferului să plece înainte cu mașina și porni cu Pinsky încet, apropiați. Tăcerea dintre ei dură mai multă vreme. Prințul Eduard zâmbi, amintindu-și că prietenul său avea să înceapă vorbă, după obicei, asupra aceluiași subiect: Xenia.

https://blog.revistaderecenzii.com

XXII

Mama se grăbi să pregătească prânzul, și fetele, neliniștite și ele, o ajutară amândouă în tăcere. Când mămăliga fu răsturnată pe masă, se auzi zgomotul podiștei peste care trecea căruța; Paraschiv și Nilă se întorceau de la câmp.

Moromete apăru de după colțul casei și, fără să se uite la cei doi care deshămau, intră în tindă și își luă locul pe pragul lui. Se adunară apoi cu toții și începură să mănânce într-o tăcere apăsătoare. Paraschiv și Nilă înțeleseră de la ceilalți că nu e bine să turbure cu vreun cuvânt tăcerea tatălui. Toate privirile erau întoarse înăuntru: aveau toți pleoapele trase în jos ca și când un somn greu ar fi plutit peste întreaga familie.

https://blog.revistaderecenzii.com

Zadarnic! – Lupta se-ntețește,
Și nu-i alegere de armă.
Sub pumnul grosolan al forței
Dreptatea celui slab se sfarmă.

Durerile vin tot mai multe,
Mai mari și mai adânc simțite.
De unde sapi lumina, curge
Iar întuneric ce te-nghite.

https://blog.revistaderecenzii.com

Ţiganca simte ca fata se’nstràinenza cù vorba,
ca şi cum s’ar fi răsgândit s’ascu :;ia cecace la
început era gata să spuie. Oftând cil înţeles, îşi
lasă capul pe spătarul sofalei:
— Altă dată îţi eram de încredere…
— Gano, de ce vorbeşti aşa!… îmi eşti mai
scumpă decât oricând şi dragiă mult, mult…
Baba se ridică cu stăpânire.
— De ce ziceai că.ţi-i bine?

https://blog.revistaderecenzii.com

— Aşa, frumos, stai cu mine sara asta…
uite ‘ici lângă fereastra dată’n lături, — nu
vezi câtă ’nprospătare e’n noaptea de vară!…
— Stau domniţă, stau… dă n’aprindem
lampa?

https://blog.revistaderecenzii.com

În stradă cu mine făcusem cunoștința unei fete tinere, de condiție destul de proastă, însă gătită destul de bine ca să nu-mi displacă. Glumeam cu ea mai mult decât se cuvenea, nu se supăra niciodată, dar, din lipsă de hotărâre și din incapacitatea mea de a-mi menaja cu multă bătaie de cap ocaziile, nu știam întru cât aș putea avea trecere.

Observam, uneori, când aveam timp, că se roșea răspunzându-mi, dar nu puteam trage concluzii.

https://blog.revistaderecenzii.com

Ieri peste noapte vîntul a sfărîmat Amorul
Ce-n colțul cel mai dulce ce-l tăinuiește parcul
Adesea ne oprise din drum, săgetătorul,
Cu zîmbetul pe buze, tinzînd în aer arcul.

Ieri peste noapte vîntul l-a sfărîmat. Și-acuma
Puzderia de marmor rotește-n zori – și-i trist
Să vezi sub arbor soclul ce mai păstrează numa
Iscălitura ștearsă a bietului artist.

https://blog.revistaderecenzii.com

XXI

Se sculase deodată de pe prispă și pornise spre casă cu niște pași nesimțiți, Nu era grăbit, dar nici timp de pierdut nu avea. Avea o țintă, trebuia să ajungă acasă, dar ceea ce avea acasă de făcut putea să facă și pe drum. Mergea cu pași egali, fără să greșească, un pas după altul, când pe marginea șoselei, când trecând podișca cuiva și luând-o pe lângă garduri. Nu se uita și nu vedea pe nimeni și pentru întâia oară nu răspunse la salutul cuiva care trecu pe lângă el și îi dădu cu glas tare bună-dimineața. Când ajunse în dreptul casei nimic din înfățișarea sa nu se schimbă; ai fi zis că nu-și va recunoaște poarta și că va merge înainte pe lângă uluci, împins însă ca de un resort mecanic, trupul său împinse mica poartă și pătrunse în curte fără să-și fi mișcat brațele: ușa se deschise și se închise parcă singură. Cu aceiași pași omul urcă scara prispei, străbătu tinda, de astă dată mâna i se întinse și apăsă clanța ușii de la odaie, trecu pragul și se duse spre pat. Întinse brațele și ridică un genunchi, se urcă și întinzându-se pe-o parte își așeză tâmpla pe căpătâi și palma sub tâmplă. Închise ochii și rămase nemișcat ca și când ar fi adormit de multă vreme.

https://blog.revistaderecenzii.com

Câteodată, la liceul din orașul C., unde fusesem numit profesor – tânăr de tot – se întâmpla câte o nenorocire: murea vreunul din elevi. Așa a dispărut Morgenstern, din clasa șaptea, ovreu dolofan, cu siluetă grotescă, grăbit la vorbă, agitat, curios, lector frenetic, predestinat parcă să moară curând și voind să câștige din timp. Sau Melinte, din aceeași clasă, zvelt, palid, ușor melancolic. Le-am vorbit, înainte de vacanța mare, o lecție întreagă despre moarte, cu ocazia unui subiect pentru care aveam predilecție: prima parte din Sermon sur la mort a lui Bossuet. Pornind de la analiza textului, am trecut la reflexii personale. Am stat cu toții de vorbă, și fiecare mi-a spus mica lui experiență. De obicei mărturiseau sincer: „Nu m-am gândit niciodată”. Unul însă a explicat: „Ne-am mutat lângă un cimitir. La început ne torturau înmormântările. Apoi am început să nu le mai observăm. Acum ieșim chiar la geam, din curiozitate.” Vibram, ca de obicei, când mă gândeam la aceste lucruri, și poate, pentru clipa aceea, vibrau și ei cu mine. Am terminat melodramatic (dar prea sincer ca să se simtă melodrama, după cum o piesă proastă poate fi perfect salvată de un actor mare): „Și poate până la toamnă (îmi simțeam ochii ieșind din orbite, profetici, ca să privească pe câțiva din față), eu sau unul din voi… d-ta, de pildă, nu vom mai fi în viață”.