https://blog.revistaderecenzii.com
Astăzi, cînd copiii umblă pe toate drumurile și cînd visul fiecăruia e să se desfacă pe cît se poate mai iute din casa părinților, a căror vedere singură pare că le stăvilește libertatea și înseamnă o umilință, nu-și închipuie cineva din generațiile noi cît de pe încetul ajungea un copil de atunci să cunoască lumea din jurul său.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
E o vâlcea în care doineşte-un pârâiaş,
Smulgând, ca un bezmetic, din iarbă şi sulfină,
Făşii de-argint. Deasupra, pe muntele trufaş,
Stă soarele. Musteşte vâlceaua de lumină.
Cu capul gol, cu gura deschisă, un soldat
Culcat în iarbă doarme, cu ceafa năpădită
De frunze de lăptucă. E ca-ntr-un verde pat.
Lumina plouă-asupră-i, din bolta împâclită.
https://blog.revistaderecenzii.com
Deocamdată, fără ca propaganda începută să fie lăsată la o parte, căci, lăsînd-o eu, ar fi continuat-o alții, noi sarcini în domeniul științii mele au căzut asupră-mi în acești ani 1901 și 1902.
Luasem premiul pentru Chilia și Cetatea Albă, ajungînd a-mi da sama că totuși intrigile țesute în jurul muncii mele pot fi biruite. Academia anunțase un altul, cu un subiect așa de greu, pentru a cărui prelucrare lipseau aproape cu totul lucrările pregătitoare: Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
E-o groapă cu verdeaţă, în care-o apă cîntă,
De ierburi nebuneşte prinzînd fîşii de-argint,
Iar soarele-n amiază din mîndrul munte-mplîntă
Săgeţi : e o vaiugă de raze vii mustind.
Cu capul gol, cu gura deschisă doarme-oşteanul,
Un tînăr stînd cu ceafa în fragede lăptuci;
El, palid, zace-n iarbă întins sub nor, sărmanul,
Lumina-l plouă-n patul acestei verzi văiugi.
https://blog.revistaderecenzii.com
1745-A încetat din viaţă scriitorul şi publicistul irlandez Jonathan Swift, cunoscut pentru lucrarea „Călătoriile lui Gulliver”, apărută în anul 1726 (n. 30 noiembrie 1667).
1765-Delegaţii a nouă colonii au adoptat, la New York, „Declaraţia Drepturilor şi Libertăţilor”.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
„Dacă ar fi să regret că nu am venit mai devreme pe lume, aş face-o doar pentru că nu am apucat să-i cunosc pe cei doi români în care Dumnezeu a turnat har din belşug: autorul „Luceafărului”, Eminescu, şi pe cel al „Baladei pentru vioară”, Porumbescu.”
„Am stat cu mine însumi, trudindu-mă să desleg întrebările fără răspuns. E nevoie pentru asta de tăcere şi singurătate. Desfăcându-mă de tot ce atârnă şi întunecă, m-am dus să văd numai cu duhul.”
https://blog.revistaderecenzii.com
În „grădină”, adică în petecul de fâneață tunsă, cu trei pruni, din dosul cârciumei în chip de pavilion, prietinii sărbătoresc întoarcerea lui Manaru de la țară.
„Țara” asta nu-i departe; nici măcar cinci kilometri nu-s până acolo, socotind din mijlocul orășelului. Totuși pentru că drumul urcă și coboară Dealul Oltului, se ridică iar pe Dealul Marcului și se lasă ca să se suie din nou până la jumătate coasta pe Dealul Verdii, distanța ce se pierde astfel în văi și în podgorii pare vrednică de respect, mai ales pentru orășenii care n-au vie. Iar viile din Dealul Verdii sunt întrevăzute de toți printr-un înveliș de mister. Acolo, departe, ele toate trebuiesc să fie mari și să dea un rod fără pereche.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
PAUL VERLAINE
L’am cunoscut pe Verlaine, prin 1879 la o berărie din Bd. Saint Michel (Paris), numită „La Source”, pentrucă o stâncă artificială cu o mică cascadă o despărția în două, formând, o parte din dosul stâncii, o cameră rezervată câtorva consumatori, ziși prin antifrază „Les Hydropathes”. Consumatorii obișnuiți erau Jean Richepin, Raoul Ponchon, Verlaine, Coquelin Cadet, André Gill, Mallat de Basillan, Haraucourt, și eu, simplu „potache” de la liceul Saint Louis. Toți erau mai vârstnici de cât mine, dar toți numai boabe de grâu încolțit, nerăsărit încă, afară de André Gill și Coquelin Cadet. Acesta ne aduceà câteodată bilete pentru Teatrul Francez și persecutà cu glume grosolane pe subțirica Sarah Bernardt. Verlaine veneà la cafeneaua „La Source” de’și luà, în fiecare seară, câte 4—5 pahare de absint (cu mult absint și foarte puțină apă). Discutând cu Ponchon, el ziceà că n’a găsit niciodată absint cu tăria cuvenită; dacă îl bea gol, absintul erà prea tare; iar, dacă îi puneà o picătură de apă, absintul erà prea slab.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
E o priveliște tristă pentru cei ce se plimbă prin această mare capitală a Irlandei, sau călătoresc pe la țară, să vază străzile, drumurile și porțile colibelor acoperite de cerșetori, urmați de trei, patru sau șase copii, toți în zdrențe și supărând pe fiecare călător ca să le dea milă… Toate partidele sunt de părere, cred, că acest număr prodigios de copii este astăzi, în starea de plâns a acestui regat, o povară prea mare; de aceea acel ce ar putea descoperi un mijloc onorabil, lesnicios, puțin costisitor, de a transforma acești copii în membri folositori societății ar aduce publicului un serviciu așa de mare, încât ar merita o statuie ca mântuitor al națiunii. Voi propune așadar, cu toată umilința, părerea mea, care sper că nu va întâmpina nicio obiecțiune.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Într-o seară de noiembrie (în împrejurări pe care ar fi prea lung să le povestesc aici) am găsit la Paris, pe podul Mirabeau, un carnet cu coperți negre, lucioase, de mușama, ca acelea în care obișnuiesc băcanii să-și țină socotelile. Erau exact 126 de pagini – hârtie comercială – scrise mărunt, regulat, fără ștersături. Lectură curioasă, obositoare pe alocuri, pasagii obscure, notații ce îmi erau străine, ba chiar absolut opuse.
Continuă să citești