https://blog.revistaderecenzii.com
O, demone, te-nfrunt! Încearcă tot
Ce ești în stare împotriva mea!
Tu, peste zei și oameni crunt despot,
Doar o făptură n-o vei subjuga!
Mă-mproașcă, dar, cu molimele tale,
Cu spaimele-ți cumplite, infernale;
Mă mistuie cu focul și cu gerul
Și prăvălește peste mine cerul,
Cu fulgere, cu grindini și cu mii
De furii, călărind pe vijelii.
https://blog.revistaderecenzii.com
„Fie că urâtă soartă mai avem și noi copiii, își zise în gând păpușica, pornind din nou la drum. Toți ne ceartă, toți strigă la noi, toți ne plictisesc cu fel de fel de sfaturi. Dacă nu le dai peste nas din când în când, toți o să facă pe tații noștri, pe profesorii noștri; toți, chiar și Greierii-vorbitori. Uite de pildă: pentru că nu m-am luat după palavrele gugumanului ăla de greier, cine știe câte necazuri ar trebui să mi se întâmple! Aș putea să mă întâlnesc chiar cu tâlharii! Noroc însă că de tâlhari nu prea mă tem și nici nu m-am temut vreodată. Eu cred că povestea cu tâlharii a fost născocită într-adins de către părinți, ca să sperie pe copii să nu iasă noaptea din casă. Și-apoi, chiar dacă mi-ar ieși în cale, aș da eu bir cu fugiții? Nici prin gând nu-mi trece, m-aș duce drept la ei și le-aș spune: „Ce poftiți, măi tâlharilor? Să vă intre în cap că eu nu glumesc! Vedeți-vă de drum și lăsați lumea în pace”. Când or auzi tâlharii că n-am chef de vorbă lungă, parcă-i văd cum o s-o ia la sănătoasa. Și dacă nu s-ar grăbi ei să se facă nevăzuți, atunci o șterg eu și gata.”
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Pentru că m-ai binecuvântat, Părinte,
Din ‘naltul Cerului, cu mâinile prea sfinte
Și m-ai ursit frumuseții slujitor,
Cuvintelor păstor
Și inimilor frânte, alinare,
Pentru că nu m-am plâns, ca fiecare
Și n-am găsit povara lumii grea,
Și mi-a părut azur chiar firul de țărână,
Te binecuvântez din umilirea mea
De șapte ori în săptămână!
https://blog.revistaderecenzii.com
O visul meu cel mai slăvit,
Frumos și cel din urmă,
Așa cum dulce te-ai ivit
Te stinge și te curmă.
Căci e demult de când am pus
Inimii mele pază,
Și-i mult mai mult de când i-am spus
Iubirii să nu crează.
https://blog.revistaderecenzii.com
Și au mers, au mers, au mers, până când spre seară sosiră morți de oboseală la hanul „La Racul Roșu”.
— Să poposim nițel aici, zise Vulpoiul, să îmbucăm ceva și să ne odihnim oleacă.
Pe la miezul nopții ne așternem iarăși la drum, și când s-or revărsa zorile ajungem tocmai bine în Câmpia Minunilor.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Cum ridici priporul Ciulniței, în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu Murguleț, case bătrânești și sănătoase, cum nu se mai întâlnesc astăzi pe la moșiile boierești. De sus, de pe culme, ele văd roată împrejur până cine știe unde, la dreapta, spre valea Ialomiței, la stânga, pe desișul pădurii de Aramă, iar în față pe cotiturile ulițelor strâmbe ale satului.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Tăcere-i și mergem cu fața spre lună…
S-aud zurgălăii în noapte cum sună,
Merg spornic rotașii și-o clipă mă sperii,
Văzînd pe de lături cum fug prăștierii
De umbra lor însăși goniți în buiastru…
Pe-alocurea drumul se face albastru
Cînd scapă subt dealuri și luna s-ascunde,
Un miros de floare de cine știe unde
Ne-ajunge pe cale și-n urmă rămîne…
https://blog.revistaderecenzii.com
O frunză uitată de toamnă
Acopere-n ape o stea,
Şi luna, a toamnelor Doamnă,
Împrăştie aur pe ea.
O frunză, atîta ne lasă,
Cînd trece foşnind prin porumb,
A pîclelor rece Crăiasă
În drumu-i spre zarea de plumb.
https://blog.revistaderecenzii.com
Păpușarul Mangiafoco sau „Mănâncă-Foc” (așa îl chema) părea un om îngrozitor, nu e vorbă, mai cu seamă cu barba lui neagră, care-i acoperea pieptul și picioarele; însă de fapt nu era om rău. Probă că, văzându-l adus înaintea lui pe Pinocchio al nostru, care se zbătea, urlând: „Nu vreau să mor, nu vreau îl să mor!”, începu să se înduioșeze și să se înmoaie și după ce se ținu cât putu, la sfârșit n-a mai avut încotro și îi trase un strănutat zgomotos. La auzul acestui strănut, Arlecchino care până atunci stătuse zgribulit și trist ca o salcie plângătoare, se înveseli deodată, și aplecându-se către Pinocchio, îi șopti la ureche:
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
În primii mei ani locuiam la etajul trei
și din fundul aleii cu pitosfori
cățelușul Galiffa mă vedea
și-n salturi mari de pe scara-n cochilie
m-ajungea. Acum nu-mi amintesc
dacă-a murit în casa noastră și de-a fost
îngropat
unde și când. Rămâne în memorie
doar acel salt și-acel scâncit căci nici
din mari iubiri nu se-alege mai mult
când nu sunt doar disperare și moarte.
Dar nu fu acesta cazul măruntului bastard
cu lungi urechi care avea un nume
ce-l născocise fiul de fermier
cu mine-odată-n ani, analfabet și mai
puțin viu decât câinele, ciudat, în insomnia mea.