Ca un miraj nălucitor te-a chemat pe tine strălucirea aurului, și tu cel dezbrăcat de toate patimele ai alergat după el pînă ce ai căzut. Negrul neant la tine a fost mărginit de un zid de aur și zidul s-a prăbușit peste tine, îngropîndu-te sub el.
Ce urmăreai tu, de ce te-ai zbuciumat, de ce flacăra vie a minții tale a ars fără preget, ca vîlvătăile de foc ce le aprindeau și le hrăneau necurmat întîii oameni în vremuri obscure, ca să se apere de dușmănia fiarelor ?
Chiar ca astăzi, în vechime Mulțămit n-au fost mai nime. O zi-n Roma de Senat Tot poporul dezbinat Zis-au: Lauda ș-orice bine La boierii țărei vine, Când în pace și-n război Purtăm sarcina tot noi! Împutând deci în mânie Pe Senat de tiranie, Iute iesă din cetate Tot poporul ca să-și cate Nouă patrie, alt pământ, Și dodată se așază Pe un munte ci-i zic Sfânt. Dar Senatu-i deputează Pre Menenius înțălept, Ce-mblânzind nedreaptă ură Prin a sa cimilitură Îl aduse îndărăpt. Romanului deci popor Zise cesta senator: Mădulările rebele Împutau o mii de rele Rânzei lor și mai ales Că un trai ș-ar fi ales Spre mâncare și spre somn; Deci și ele-au vrut să facă Fiecare ca un domn. Fără noi, zise-ntre sine, Bârdăhanii nemic sânt, Ș-ar trăi doară de vânt? Când șărbindu-i foarte bine Asudam ca niște vite, Iar stomahu-n loc s-agiute Osteneala ni înghite, Ca să prindă la vârtute! Decât șerb să fii tu trist, Mult mai bine-i egoist! Cele zise-au și făcut, Talpa-n loc au și stătut. Nici pic brațul se întinde, Mâna la nemic nu prinde, Și stomahului zic toate: Lucre sângur, dacă poate! Îns-aceast-a lor mânie Au fost mare nebunie; Fiecare mădulare Pe stomahul tot întartă, Dar pe sine însaș ceartă, Că-n curând au obosit, Și când toate au amorțit Mădulările rebele Cam târziu au înțăles Că spre comun interes Mai mult lucră decât ele Cela cărui zic bârdan, Leneș, trândav și tiran!
Spunea mielului odată Maica oaia: Fătul meu, Eu sunt foarte întristată Cugetând la traiul tău.
Ah, păstorul te va prinde, Abia gras te-i face un pic, Și la măcelar te-a vinde, Ce călău altfeli i zic. Depărtat de l-a ta mumă, Acii cruzi și răi tirani Te despoaie, te zugrumă Și te vând apoi pe bani. De-altă parte se învită Lupul, ce-i cu dânșii văr, Ca și el să te înghită Cu ciolane și cu păr. C-un cuvânt, fără-ndurare Toți pre tine te urăsc, Ș-abia traiul îți răsare, Iacă-ndată îl răpesc! Chiar în contra însuși firei, Mai bătrână eu fiind, Tocma-n mezul ominirei, Tinerel te văd pierind. Însă mielul, c-umelință, Zis-au: Maică, al mieu odor, Cea mai mare a mea dorință Este tânăr ca să mor! Decât asta, a mea soartă Fi-v-atunce mult mai grea, Dacă-ntâi aș vede moartă Pe duioasa maica mea.
Te-nnăbușai în pâcla încinsei atmosfere, O! tu, noian de lavă ce-aveai să fii pământul; Făptura nu sunase din trâmbiți de cratere, Nu fulgerase încă, în noaptea ta, cuvântul…
Ce surdă clocotire, ce-nceată așteptare Sub aburii roșiateci, sub aburii de fier, Când înspre noi tărâmuri vroiai o revărsare, Când, oprimat de umbră, tu presimțeai un cer!
Dar se desprinse vălul, și-o boltă-ndepărtată Din zâmbetu-i albastru desfășură spre tine; O clipă-a fost… și totuși, sclipirea ei curată Te-a înfrățit de-a pururi cu sferele senine.
De-atunci, spre-o altă lume fluida-ți formă tinde… Cu slava-ntrevăzută un dor fără de sațiu Ar vrea să te-mpreune… și, ca s-o poți cuprinde, Tentacule lichide îți adâncești în spațiu. Sursa: https://poetii-nostri.ro/ion-barbu-lava-poezie-id-37611/
Învins în afară, Evul mediu s-a retras în chiliile roşii şi albe ale sîngelui meu. În catedrala cu pereţi pulsînd, s-a retras, zvîrlind şi absorbind credincioşii întruna, într-un circuit absurd, printr-o zonă absurdă, hrănindu-se cu mari bucăţi de lună, în dorinţa lui de-a exista muşcîndu-le pe furiş, noaptea, cînd ochii lumii dorm şinumai dinţii celor care vorbesc prin somn se zăresc în întuneric, asemenea unei ploi de meteoriţi strălucitori, urcînd şi coborînd ritmic. Învins în afară, Evul mediu s-a retras în mine şi propriul meu trup nu mă mai înţelege şi propriul meu trup mă urăşte, ca să poată exista mai departe mă urăşte. Astfel, el se grăbeşte să se prăbuşească în somn, seară de seară; şi iarna din ce în ce mai puternic se înconjoară cu straturi de gheaţă, cutremurîndu-se şi izbindu-mă şi scufundîndu-mă adînc în el însuşi, voind să mă ucidă ca să poată fi liber şi neucigîndu-mă ca să poată fi totuşi trăit de cineva.
II Dar peste tot în mine sunt ruguri în aşteptare, şi ample, întunecoase procesiuni cu o aură de durere.
Durere a ruperii-n două a lumii, ca să-mi pătrundă prin ochii, doi. Durere a ruperii-n două a sunetelor lumii, ca să-mi lovească timpanele, două. Durere aruperii-n două a mirosurilor lumii, ca să-mi atingă nările, două. Şi tu, o, tu, refacere-n interior, tu, potrivire de jumătăţi, aidoma îmbrăţişării bărbatului cu femeia sa, o, tu, şi tu, şi tu, şi tu, izbire solemnă a jumătăţilor rupte, cu flacără înceată, atît de înceată, încît ţine aproape o viaţă ridicarea ei, aprinderea rugurilor, aşteptata, provestita, salvatoarea aprindere-a rugurilor.
Ce farmec de nedescris au povestirile despre un oraș vechi, care a fost în floare odată și din care, din cine știe ce întâmplări, s-a retras viața !…
Vîntul venind a adus zi cu zi tot alte fire de nisip, le-a strecurat prin încăperi, le-a cernut pe coperișuri, le-a împinzit ca un giulgiu, făcîndu-le una cu pămîntul. Vîrfuri de coloane au mai stăruit ici-coio, de cari, caravanele trecînd, vorbeau ca de rămășițele unei cetăți înfloritoare ; apoi și coloanele au dispărut cu veacurile și numai în cărți a mai rămas pomenire de ceea ce a fost în strălucitoarele și albele orașe ce se ridicau odinioară. Pe unele, după epoci îndelungate de glorie, un simplu cutremur le-a dat jos peste noapte, asemenea unui șubred joc de cărți clădite de un copil, ori năvala cenușei unui vulcan le-a năpădit, surprinzîndu-le în plină activitate. Pe altele, valurile le-au înghițit pe totdeauna și numai în legendele și baladele vechi mai trăiesc ascunse în fundul apelor, cu palaturile și clopotnițele lor care se trezesc noaptea și-și sună clopotele lor scufundate.
Capra, oaia și o giuncă Cu un leu foarte cumplit, Care domnea în o luncă, Între ii s-au învoit În companie dineoare De a face-o vânătoare, Și precum li se cuvine Să se-mpartă între sine.
Capra-n cursă ce-au întins Pe un cerb întăi au prins, Și a ei vânat îndată Cătră soții săi arată.
Atunci leul, împărat, Pe brâncă au numărat, Zicând: De știu socoteală, Suntem patru la-mpărțală. Pre vânat apoi-mparte, Făcându-și dintăi o parte. Zis-au: Asta mie-o ieu, Pentru că mă cheamă leu, Partea a doua se cuvine, După drept, celui mai tare, Ș-asta cred c-o știți pre bine! Partea a tria o rădic Pentru că sunt mai voinic, Iar cu partea de pe urmă Socoteala ni să curmă: Pre cel ce brânc-a să-ntindă Îl zugrum și-l fac merindă!
E bătrân. Înțelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a și îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credință. Douăzeci de ani, vară și iarnă, în curtea aceasta a trăit și a păzit-o. În nopțile de toamnă, cu ploile repezi și pătrunzătoare, în nopțile de iarnă, cu vifornițele năprasnice, el nu stătea în cușca lui; suflând cu greu, încordându-și mușchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colțurile grădinii și, lătrând, dădea de știre că nu e chip să te poți apropia de casa stăpânului… Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoțul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simțise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creștetul capului. Și altă dată… Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curții!
