https://blog.revistaderecenzii.com/

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

Sursa: http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/imbratisarea.php

https://blog.revistaderecenzii.com/

Trei semne un nebun făcu-n nisip și ea,
O fată palidă, în față-i sta.
Cânta, o, marea ne-ncetat.

Ea-n mână un pahar ținea
Ce plin până la margine sclipea
Ca sângele greu și-nfocat.

N-au scos o vorbă – soarele murea,
Atunci el luă din mâna ce-l ținea
Paharul și-l bău-nsetat.

Lumina-n mâna ei se stinse-așa
Și vântul șterse semnele, – Cânta,
Cânta, o, marea ne-ncetat.

Traducere Mihail Nemeș

Sursa: https://poetii-nostri.ro/georg-trakl-balada-poezie-id-31215/

https://blog.revistaderecenzii.com/

De mult, tare de mult,
Pe cînd pruncul de trei zile
Într-o clipă număra
Stelele ce-n cer clipeau;
Și cu ochii lui vedea
Iarba-n cîmpuri cum creștea;
Și cu urechea auzea
Cînd păianjenul țesea,

pe plaiurile Buzăului, în codrii Cislăului, într-un palat minunat, trăia o împărăteasă cu numele de Neaga.

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost ce-a fost… a fost odată o văduvă care avea o fată, Lia, și văduva era săracă de nu mai știa cum să-și înnoade zdrențele, iar Lia, fata ei, se făcuse harnică de creșteau flori pe unde-i călca piciorul și da muguri lemnul uscat când ea punea mâna pe el.

Diminețile, când se deștepta din somn, văduva suspina din greu, căci nopțile o visa totdeauna pe fata ei voioasă și fericită înconjurată de bogății și gătită ca o împărăteasă, și grea mâhnire o coprindea când o vedea săracă și îmbrăcată în vestminte făcute din căpătate, dar peste puțin fața mamei iar se înveselea, căci Lia era și în sărăcia ei tot voioasă și fericită, parcă ar fi încunjurată de bogății și gătită cum o visase, ca o împărăteasă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Aideți să vorbim degeabă,
Că tot n-avem nici o treabă.
Fiindcă
Gura nu cere chirie,
Poate vorbi orce fie.
De multe ori însă
Vorba, din vorbă în vorbă
Au ajuns și la cociorbă.
Ș-atunci vine proverbul:
Vorba pe unde a ieșit
Mai bine să fi tușit.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pot să fiu uitat, pentru că
nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească.
Pot fi părăsit, pentru că
nu-mi iubesc picioarele, pot merge
şi cu aerul.
Pot fi lăsat singur, pentru că
sangele meu se varsă în mare
oricum.
E loc. Toate coastele s-au ridicat
ca nişte bariere.
E lumină destulă. Privirile mele
nu văd decât o singură mască.
Dar ea nu exista încă,
aşa ca e loc, e loc, este.

Sursa: http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/edict.php

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un bătrân trecut în zile
Fiind foarte țermonos,
La dame și la copile
Era și mai cu prisos.
Într-o zi văzând că vine
O damă a-l cerceta,
El cu părere de bine
Vrând ei a se arăta,
Ieșind să o-ntâmpineze,
Pe loc de brățet o ia,
Chip să o ajutoreze
Ca să suie scara ea.
Dama începu să zică:
– „Lasă, mă rog, n-osteni!
Că nu sunt vro mititică,
Poci și singură veni!”
El îi răspunse: „- Prea bine,
Te-aș lăsa, sufletul meu!
Dar să te ascult nu-mi vine,
Că mă tem să nu caz eu”

Mulți sunt carii ne arată
Politică de prisos,
Dar țermonia cea dată
Privește-n a lor folos.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/%C8%9Aermonia_unui_b%C4%83tr%C3%A2n

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.

În mijlocul codrilor; lângă drumul cel mare, lângă drumul cel de țară, pe unde umblă și trece împăratul cu voinicii săi, era odinioară o crâșmă, la crâșma aceea era o crâșmăriță; crâșmărița avea o fată, și pe fată o chema Florița. Fata asta nu era însă fiica crâșmăriței, și crâșmăriță nu era mama fetei: fata era fată fără părinți, și crâșmăriță maică de suflet a fetei… Cine să fi fost părinții fetei chiar nici cei mai bătrâni și mai cu sfat oameni nu pot s-o spună; asta nimeni n-a putut s-o înțeleagă … într-o bună dimineață, crâșmarul s-a dus după lemne la pădure … și… iacă ce să vezi: pe o poiană limpede și plină de flori a aflat o fetiță ce se juca cu niște pui de căprioară. Cum, când și de unde să fi ajuns copilița asta prin codru, aceea minte pământească nu poate s-o priceapă. Doar a crescut ca și florile din pământ; doar a căzut ca și stelele din cer; sau s-a prefăcut cumva, pe nepricepute, din văzduhul curat. Destul cum c-atâta era de frumoasă fetița asta, încât, de-ar fi fost să fie din om, ar fi trebuit să fie – cel puțin – fată de împărat. Cine știe?… vreun împărat ce domnește în ascuns prin adâncul codrilor … Crâșmarul s-a lăsat de lemne, a luat fata în brațe, a dus-o acasă… și de aici înainte a fost fata de suflet a lui și a crâșmăriței.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Sufletul metalic al oraşului

Se face seară şi orizontul coboară.
Oraşul îşi ridică un cartier spre lună.
E un sunet de fier, de cabluri întinse.
Umbrele oamenilor încep să apună.

Când ridic braţul, umbra lui ascuţită
izbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut,
de parcă-aş fi zvârlit la întreceri o lance
pe care o primeşti nepăsător în scut.

Eşti sufletul de metal al oraşului.
În amurguri apari în pieţele ovale:
– Cetăţeni, s-a făcut seară. Încep serbările!
(Braţele tale bărbăteşti par două macarale)

Te-ntâlnesc uneori, când mă-ntorc de la lucru.
Gândurile izbesc în stele şi ele răsună.
De-a lungul stâlpilor zvelţi, când mă-ntorc
de la lucru,
un cartier al oraşului se ridică la lună.

Nu te recunosc niciodată de la prima privire;
iei mereu un alt chip.
Azi mi-apari ca o schelă îndrăgostită
de tainicul zenit.

Sursa: http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/sufletulmet.php

https://blog.revistaderecenzii.com/

Mai deunăzi eram la Galați și pentru ca să-mi treacă de urât și să mai aflu câte ceva, am ieșit să mă plimb la port. Norocul a voit ca să întâlnesc îndată pe un vechiu amic al meu, pe care de mult nu-l văzusem și să petrec cu dânsul câteva ore foarte plăcute. Amicul meu este un neguțător din partea locului, om foarte considerat și foarte iubit de toată lumea, fiindcă el, prin munca sa, și-a câștigat o avere însemnată, de care se bucură, făcând bine cui poate; iar firea lui este așa de veselă și de glumeață încât cu dânsul nu poate cuiva să i se urască. Știe să spună și să descrie o mulțime de lucruri pe care însuși le-a văzut și le-a învățat în numeroasele sale călătorii; căci, fiind de părinți din Galați, el, de tânăr s-a înrolat ca matroz pe o corabie englezească și, cutreierând toate țările și toate mările lumii, s-a ales pănă în sfârșit cu multă minte, sănătate, avere și voie bună. Astfel este amicul meu domnul Stancu Poloboc, cu care mă primblam mai deunăzi pe portul Galaților.