Mă culcasem lângă glasul tău. Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau tâmplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai. Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat nopţile. Sau poate copilăria ta care a murit undeva, sub cuvinte. Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Mă jucam cu palmile în zulufii tăi. Erau tare îndărătnici şi tu nu mă mai băgai de seamă.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai. Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor. Ori poate de drag şi de blândeţe. Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Primăvară-ntîia oară roazele cînd înfloresc, C-un fir merse la-mpăratul grădinaru-mpărătesc, Care cu plăcere multă-n mîna sa cum l-a luat, Totdodată fără veste la un deget l-a-nțepat Și întîia sa plăcere ce asupra-i o avea I s-a-ntors în supărare, cu acel gust n-o privea; Cum și către grădinarul zise: — Iacă un cusur Care n-ar fi cuviință ca să-l aibă un răsur; Tu cam te pricepi la multe măestrii grădinărești, Ș-astă roză ghimpi să n-aibă n-ai putea s-o altuiești? — Ba să poate, împărate, — grădinarul a răspuns — Și grădinăria are cîte un secret ascuns. — Nu știu, — împăratul zise — asta este treaba ta, Fă-l ca să-i lipsească ghimpii și un dar vei căpăta. Grădinarul dar să duse, puse-ndată, altui, Să se prinză și să crească îndestul se nevoi; În sfîrșit el cu secretu-i a văzut c-a izbutit Și mergînd la împăratul duse un fir înflorit; Care-n mîna sa luîndu-l, foarte bine i-a părut C-a putut să-l altuiască după cum a fost cerut, Dar la nas cînd îl duse, zise către grădinar: — Ce fel? Acum văz că n-are cel mai mic miros măcar! Grădinarul îi răspunse: — Împărate, să trăiești, Orce lucru firea-și schimbă cînd vei sta să-l altuiești, Și nimic iar nu se poate ca să n-aibă vrun cusur, Arburi, plante, flori și oameni, astfel și acest răsur, Care or ca-ntîi să-nghimpe și să fie cu miros, Or nici miros să n-aibă și să fie neghimpos. Fiecare poartă cîte un răvaș în spate. Pe al altuia îl vede și pe al său nu-l vede. Fiecare să ține mai cuminte decît altul. Fiecăruia i se pare că copilul său e mai frumos, d-ar fi cît de urîcios. Și Ce e frumos poartă și ponos. Fiecare trage spuză pe turta lui Lesne a judeca pe altul. Că Nu te pricepi să împarți un pai la doi boi. Și că Cu ce dascăl lăcuiește Așa carte-alcătuiește. Așa e lumea asta: Rîde om de om și dracu de toți. Dracu rîde de porumbe negre și pe sine nu se vede. Gura lumii numai pămîntul o astupă. Fiecare să leagă unde îl doare.
Treceam cu vaporul legănat de valuri verzi despre Lindau la Constanța, de unde aveam să iau calea ferată, ca peste Zürich, Berna și Geneva să ies în Italia.
Ca pe un animal rănit, urlând la soare Cu lanţ de gât şi blana de murdării pătată, Să-şi plimbe cine-o vrea inima-însângerată Prin faţa ta, o, public lipsit de îndurare!
Pentru a cerşi râsul sau mila ta netoată, Pentru-o sclipire-n ochiu-ţi, năucă şi puţină, Să-şi sfâşie cine-o vrea cămaşa de lumină Ce-ascunde şi pudoarea şi voluptatea toată.
De-ar fi să mă înghită pe-o neagră veşnicie O groapă fără glorie şi muta-mi superbie, Tribut nu ţi-aş plăti nici vis, nici jale-amară,
Vïaţa nu ţi-aş da-o distracţie să-ţi fie Şi n-aş dansa nicicând pe scena ta vulgară.
La o masă boierească din vorbă-n vorbă veni Și vorba de calendare, d-astrologi a pomeni ; Fiindcă-n anul acela cîte prevestiri s-au pus Niciuna nu se-mplinise, ci tot minciuni le-au fost spus. Unul ce ședea la masă împreună a prînzi Și de astrologi cuvîntul îndată cum auzi, „Domnilor ! — el le răspunse — s-am audență mă rog, Eu vă-ncredințez că-n viață n-am văzut un astrolog Toți creierii-n cap să-i aibă, ci sînt toți niște lipsiți, Cărora lumea le zice învățați și procopsiți.” Aceste cuvinte zise, cum le auzi un prost, Carele la acea masă servitor și el a fost Și era atunci la masă să dea un cap de vițel. Îl aduse fără creieri, carii îi mîncase el ; Stăpînul său, luînd capul ș-în el creieri nevăzînd, S-a întors cu supărare și îl întrebă, zicînd : „Dar ce va să zică asta, n-a-avut creier ast vițel ?” „Nu, domnule — îi răspunse — a fost astrolog și el.”
Mare nemulțumire era în palatele Olimpului, locaș al zeilor nemuritori, de când Zeus biruise pe zeii cei bătrâni și se așezase cu sila pe scaunul împărătesc al tatălui său, Cronos. El ținea acum în mâinile sale trăznetul; sub picioarele lui zăceau grămădite tunetele și fulgerele și toți zeii, rânduiți în juru-i, tremurau de frică dinaintea puterii și măririi lui.
A fost uă dată ca nicĭ uă dată; că de n’ar fi nu s’ar maĭ povesti, etc.
A fost un unchiaș și uă mătușe. Eĭ ajunseseră la sărăcie, cheltuind tot ce aveau după sufletul lor, spre a dobândi un fiŭ, dară în deșert.
Acum, la vreme de bătrânețe, se hotărîră și eĭ să iasă pe câmpie, și orĭ ce va găsi, să’l ia să’l créscă ca pe fiul lor. Decĭ într’uă diminéță, porniră amândoi pentru acest sfârșit: atît de mare era dorul lor să aibă un copil.
De o săptămână mă aflam la Florența, alergând în toate zilele, de dimineață pân-în seară, prin deosebitele părți ale orașului, spre a vedea nenumăratele minuni cuprinse în sânul său; la tot pasul un nou lucru vrednic de laudă se arăta ochilor mei și îmi insufla un sfânt respect pentru maeștrii nemuritori care au înzestrat patria lor cu atâtea podoabe ce fac mirarea călătorilor. Când a da Dumnezeu (ziceam în mine, în fața unui monument sau a unui tablou) să avem și noi în Moldova un Raphael, un Michel Ange, ale căror produceri minunate să poată atrage ochii și laudele națiilor asupra noastră!” Dar aceste visuri mândre făceau loc îndată altor idei trezite în minte-mi prin priveliștea vreunei alte capodopere de zugrăvie sau de arhitectură ce se înfățișa ochilor mei, căci obiectele de artă sunt atât de multe în Italia și mai ales cu așa talent lucrate, încât călătorul nu mai are vreme nici să gândească, ci își simte ființa cufundată într-o mirare îndelungată și plină de plăceri. El în trecerea sa prin Italia gustă o viață nouă, necunoscută; și când iese de pe țărmurile acelui pământ poetic, atunci i se pare că s-a visat zburând printr-o câmpie îmbogățită cu toate podoabele raiului.
