Unul avînd trebuință Să ceară bani în credință, C-un prieten să-ntîlnește, Îl roagă, i să jelește, Mergînd p-alături cu dînsul, Suspină, îl trece plînsul, Îi propune vorbe multe Ca să-l plece, să-l asculte.
………. sub castanii din via părăsită. Mai mulți copilași, în cămăși albe, mă înconjuraseră. Stam pe pământul cald, cu mâinile sub cap, privind adâncul cerului albastru, și povesteam.
O fetiță îmi sorbea cuvintele, dând într-o parte și alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari și verzi…
O, povești, povești… lumea toată este o poveste, căci ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca și astăzi, și ce este astăzi va fi odată ca niciodată.
Câte focuri, câte lumânări și câte văpaițe n-ai ars, poveste, și toate s-au stins, și multe se vor aprinde ca să se stingă iarăși, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om… și numai ăla va ști bine că lumea asta a fost o lungă și aceeași poveste.
Domnea în Roma August, — era sub cer de mai, – Îmi cântă-n suflet anul, — zvoniseră dezastre, Dar Tibrul printre dealuri curgea ca printr-un rai, Și vii, în ochii sclavei, zării cicori albastre.
A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Și mâinile îi umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe unchiașul ei. Și unchiașul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi țiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănunat și n-ar fi tușit câteodată. Ba uneori, ca să-și mai ție de urât, tot ea vorbea și tot ea răspundea. Și râdea ea de ea, ca și cum ar fi râs ea de altcineva, înșirând ochiurile pe cârlige.
Pe timpul când eram școlar, am stat într-o seară, urmărind în camera noastră singuratică. La masa mea veni să se așeze un copil sărac îmbrăcat în negru, care îmi semăna ca un frate.
Comori de aur dorm ascunse-n mănăstire. Călugărul murind i-a spus că sub altar Se află cu prisos lumeasca fericire.
Neliniștea-i de-atunci e fără de hotar: El caută prilej-nauntru să pătrundă Și zilnic împrejur se plimbă solitar.
Ar vrea ca după stâlpi penumbra să-l ascundă, Pe-averi de Voievozi se vede suveran, Silește pe noroc la glasu-i să răspundă;
Ajunge-al lumii Domn din fiu de poporan, Dar când după altar rămâne-n asfințire. Se simte-nfiorat de-o groază de țăran Comori de aur dorm închise-n mănăstire.
Un împărat oarecare Prin grădina sa umblînd Pe răcoare în primblare Și un trandafir rumpînd, Atît cumplit deodată Degetul ș-au înghimpat, Încît îl lepădă-ndată De durere supărat, Zicînd : „Ce nepotrivire La acest frumos răsur, Ar fi făr’ de prețuire Cînd n-ar avea și cusur !” Și chemă cu grabă mare Un grădinar iscusit, Căruia cu întrebare Într-acest chip i-a vorbit : -Aș vrea să știu : nu să poate A să altui-ntr-un fel Și trandafirul, ca toate, Ca să n-aibă ghimpi pe el ? El răspunse cum că știe Ș-îl va face în scurt timp După cererea-i să fie Curat fără nici un ghimp. Și lăsînd jois altă treabă, Altui un trandafir Care ș-înflorind în grabă A rupt dintr-însul un fir. Și la palaturi ducîndu-l, Împăratului l-a dat, Care în mînă luîndu-l, Foarte mult l-a lăudat. După acestea îl puse La nasul său bucuros, Dar cîtă mirare-i fuse Vazînd că n-are miros ! Și îi făcu întrebare Zicînd : -Asta e ciudat! Dar de ce și miros n-are Acum dacă s-a schimbat ? El răspunse : -împărate, Eu nicidecum nu mă mir, Că pilde nenumărate Ne dă acest trandafir. Adică : în lume toate Ca și trandafirul sînt, Fără cusur nu să poate Nici un lucru pre pămînt. Or ghimpi pe dînsul să n-aibă Fără de nici un miros, Or, ca întîi, ghimpi să aibă Și să miroase frumos.
Asemenea dar și omul E zidit cu acest dar S-aibă ca floarea sau pomul Un dulce și un amar !…