Toporul și pădurea. Fabulă de Grigore Alexandrescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Fabulă

 Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,
Dar că vorbea odată lemne și dobitoace
Nu rămîne-ndoială; pentru că de n-ar fi,
        Nici nu s-ar povesti.
Și caii lui Ahil, care proorocea,
Negreșit că au fost, de vreme ce-l trăgea.
Întîmplarea ce știu și voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc
        Și care îmi zicea
        Că și el o știa
        De la strămoșii lui,
Care strămoși ai lui zicea și ei c-o știu
De la un alt strămoș, ce nu mai este viu
Și p-ai cărui strămoși, zău, nu poci să vi-i spui.
   Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un țăran se dusese să-și ia lemne de casă.
Trebuie să știți, însă, și poci să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
Astfel se încep toate: vremea desăvîrșaște
Orice inventă omul și orice duhul naște.
Așa țăranul nostru, numai cu fieru-n mînă,
Începu să slutească pădurea cea bătrînă.
Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
„Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte —
Începură să zică — toporul e aproape!“
— „E vreunul d-ai noștri cu ei să le ajute?“
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Și care era singur ceva mai la o parte.
— „Nu“. — „Așa fiți în pace: astă dată-avem parte;
Toporul și țăranul alt n-o să izbutească,
        Decît să ostenească.“
        Stejaru-avu dreptate:
După multă silință, cercări îndelungate,
Dînd în dreapta și-n stînga, cu puțină sporire,
Țăranul se întoarse fără de izbutire.
Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteți judeca singuri ce tristă întîmplare.

Istoria aceasta, d-o fi adevărată,
        Îmi pare că arată
        Că în fieșce țară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc streinii, ci ni le face toate
Un pămîntean d-ai noștri, o rudă sau un frate.

(Ed. 1842)

Sultănica. Proză de Barbu Ștefănescu – Delavrancea

https://blog.revistaderecenzii.com/

Sultănica

D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domnești, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roșu și albastru. Pervazurile ușei – curate ca un pahar; prispa din față – lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte și de alta, scârție, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, așezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite și grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase.

Continuă să citești

Șoarecele și pisica. Fabulă de Grigore Alexandrescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Șoarecele și pisica

  Un șoarece de neam, și anume Raton,
Ce fusese crescut su’ pat la pension,
Și care în sfîrșit, după un nobil plan,
Petrecea retirat într-un vechi parmazan,
Întîlni într-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.
Cum că domnul Raton îndată s-a gătit
Se o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pămînt,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfînt,
Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îți fac rău? Nu cumva te gonesc?
Binele șoricesc cît de mult îl doresc
Și cît îmi ești de scump, o știe Dumnezeu!
Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei,
Și că aveți cuvînt să vă plîngeți de ei;
Dar eu nu sînt cum crezi; căci chiar asupra lor
Veneam să vă slujesc, de vreți un ajutor.
Eu carne nu mănînc; ba încă socotesc,
De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.“
La ast frumos cuvînt, Raton înduplecat,
Văzînd că Dumnezeu de martur e luat,
Își ceru iertăciuni și-l pofti a veni
Cu neamul șoricesc a se-mprieteni,
Îl duse pe la toți, și îl înfățișă
Ca un prieten bun ce norocul le dă.
Să fi văzut la ei jocuri și veselii!
Căci șoarecii cred mult la fisionomii,
Ș-a acestui străin atîta de cinstit
Nu le înfățișa nimic de bănuit.
Dar într-o zi, cînd toți îi deteră un bal,
După ce refuză și limbi, și cașcaval,
Zicînd că e în post și nu poate mînca,
Pe prietenii săi ceru a-mbrățișa.
Ce fel de-mbrățișări! Ce fel de sărutat!
        Pe cîți gura punea,
        Îndată îi jertfea;
Încît abia doi-trei cu fuga au scăpat.

        Cotoiul cel smerit
        E omul ipocrit.

(Ed. 1838)

Șarlatanul și bolnavul. Fabulă de Grigore Alexandrescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Șarlatanul și bolnavul

 La un neguțător mare
        Cărui vederea-i slăbise
        Fără nici o invitare
        Un doctor vestit venise.
Cînd zic vestit, se-nțelege că nimeni nu-l cunoștea,
        Însă avea atestate
        Numai în aur legate,
Diplome ce-n academii luase, cum el zicea,
        Prin țări care niciodată
        Nu au figurat pe hartă,
Dar care cu bună seamă el nici le-ar fi părăsit,
D-ar fi mai avut acolo vrun bolnav de lecuit.
        Bunul pătimaș îl crede,
        Doctorul vreme nu pierde,
Ci-l unge c-o alifie, apoi la ochi l-a legat,
Apoi după ce îi spune din partea lui Ipocrat
Că are să șază astfel o săptămînă deplin
Întinde mîna… pe masă era un frumos rubin,
Inel de formă antică, vechi suvenir părintesc;
Doctorul îl ia, se duce, și ca să vă povestesc
Mai pe scurt, el vine iară a duoua ș-a treia zi,
Și nencetat, totdauna, la orice vizită nuouă,
        Luă cîte unul-duouă
Din lucrurile mai scumpe cîte în casă găsi.
Cînd se-mplini săptămîna, pe bolnav îl deslegă:
„Uite-te, cum ți se pare, și cum vezi?“ îl întrebă.
„Cum văz? răspunse bolnavul, împrejurul său privind,
Și din averile sale nimica nemaizărind.
Cum văz? nu știu, frate, atît numai poci să zic
Că din ce vedeam odată acum nu mai văz nimic.“

Cunosc patrioți politici, care-așa exploatez
Simplitatea populară, și ei singuri profitez.

(„Colecțiune de nuvele, poezii și altele“, Buc., 1855)

Ucigașul. Proză de Emil Gârleanu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ieșeam de pe sala întunecoasă și umedă a tribunalului. Eram cu un avocat, un vechi prieten al meu. Cum străbăteam cu greutate prin împestrițătura de oameni pe care patimile și ura îi poate aduna la un loc, trecu repede, prin fața noastră, un condamnat, urmat de santinelă. Condamnatul, un domn foarte bine îmbrăcat, ținea batista la ochi și plângea cu sughițuri.

Continuă să citești

Privighetoarea și păunul. Fabulă de Grigore Alexandrescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Fabule

Filomela drăgăstoasă
Văzînd vremea cea frumoasă,
Zile dulci de fericiri,
Povestea cu întristare
La eho răscîntătoare
Tristele-i nenorociri.
Atunci însă deodată
Un păun i se arată
(Domn era într-acel loc).
Veni plin de supărare;
Mînios și c-un ton mare
Astfel îi vorbi pe loc:
„Nu vezi că nu-ți șade bine,
Că nici nu ți se cuvine,
Cu acel cioc urîcios,
Cu a ochilor grosime,
Cu a penii-ntunecime
Să cînți în ast crîng frumos?
Frumusețea cu dreptate
Cît va vrea a cînta poate,
Pe ea cîntece n-o stric:
Dar tu cum n-ai stîmpărare?
Eu sînt frumos de mirare,
Și tot nu vorbesc nimic.“
Filomela îi răspunde:
„Iartă-mă, nu poci ascunde,
Frumoasă de loc nu sînt;
Și de cînt cîteodată
În pădurea adîncată,
Soarta mea este de cînt.
Tu însă, ce cu mîndrie
Astfel îmi poruncești mie
Și atîta zgomot faci,
Tu nu cînți, căci n-ai putere,
Și singura-ți mîngîiere
Este căci gîndești că placi.
Trupul tău frumos s-arată,
Și cu coada-ți lăudată
Poate mult să strălucești:
Dar amorul vederi n-are;
La auz s-aduci mirare,
Asta vezi să dobîndești.“

(Ed. 1832)

Pe-atunci. Proză de Emil Gârleanu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe-atunci

Lui D. Natiu

Îmi spui, dragă prietene, să aștern „cât mai multe din acele colturi sufletești”, cari dau ființă atâtor amintiri ale copilăriei mele. Mă prind ușor să-ți trimit câteva crâmpeie pe cari le-am scris, nu de mult, într-una din acele clipe de liniște, cari, în viața noastră zbuciumată, despart totdeauna două dureri.

În dosul casei noastre se întindea grădina, mare, plină de pomi. Te-ai scăldat vreodată în mireasma a douăzeci de vișini înfloriți, câți aveam noi? Și astăzi uneori, când mă gândesc la locul acela, parcă-mi străbate până în suflet mirosul dulce-amar al florilor albe ca omătul.

Continuă să citești