https://blog.revistaderecenzii.com/

Cu-nălțată, mândră frunte,
Un deșert spic defăima
Pe un spic plin de grăunte
Ce în gios se atârnă.
Zisă deci l-a lui vecin:
De râs lucru-i curios
Că ții capul așa gios!
Îns-atunce spicul plin
Au răspuns l-această ceartă:
Nu doresc a mă schimba;
A mea frunte-aș rădica
Când c-a ta ar fi deșartă!

https://blog.revistaderecenzii.com/

În aerul cald, vâslind din spre sud vântul îndulcit, negre puncte se arată și nălucesc în albastru, dispar ascunse de un nor, se arată mai mari, până ce un fâlfâit de aripi ne lovește auzul. E semn de primăvară și cele duse în surgun către soare, se reîntorc înapoi.

Cântătorul norod umple din nou lumea de triluri, nopțile își recapătă farmecul, zorii nu mai răsar tăcuți.

Răzând fata apelor, rândunelele zboară, atingând fulgerător cu sfârcul aripei pulberea din cale, se avântă spre înaltul streșinei, ridică un galben fir de paiu și ca mâine un vesel ciripit de pe o margine de cuib, trezește aerul. Se întorc prietenele bune ca să ne spue că vremea se statornicește din nou, și cu toate acestea nu toți deopotrivă revăd întoarcerea lor.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Sub luna plină,
Cu farmecul ce-n jos se lasă,
Oricare coperiș de casă
    E baltă de lumină.

    Albastra noapte
E toată ploaie argintie,
Un vis de-naltă poezie,
    De cântec și de șoapte.

    Din lumi astrale
Magia înfășurătoare
Cuprinde în a ei splendoare
    A plângerilor vale.

    Sub pulberi de aur,
Sub stele, flori scânteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
    Și ce destin, balaur?

    O! cer, natură,
O! Dumnezeu, mister albastru,
M-ai ridicat peste dezastru,
    Peste blestem și ură.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Spre o cale grea și lungă
Călători doi s-au unit,
Deși ii aveau s-agiungă
Scop cu totul diferit.

Numa avere să adune
Unuia foarte-i plăcea,
Pentru-aceasta el de bune
Orice mijloace credea.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Sfânt lucru e o umbră de copac într’un loc pustiu și multă grijă trebue după ce l’ai sădit să-l vezi înălțat, când l’ai pus în calea nemilostivelor vânturi de șes.

Dar sunt gospodari îndărătnici și stăruitori care știu să prețuiască o floare cât și un spic de grâu, un copac ca și pe un bun prieten.

Și așa era și d-na Vuia.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Deodată au venit pe sub copaci.
Duceau cu ei o chitară
care lăsa în seară
o umbră grea, triunghiulară.

După aceea au început să cânte
şi melodia a întins spre tine
braţele ei reci.

Eu mă uitam în pământ,
în miezul pământului,
să te zăresc când ai să treci.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Dulce și liniștitoare, noaptea se statornicește. Umbre încărcate de somn, sfioase, moi și încete, lunecă deasupra pămîntului ca o apă. Sfioase, moi și încete, se desfășură, cresc, ca aburii purtați de vînt deasupra unei prăpăstii, se strecoară printre arbori, se tîrăsc spre înălțimi. Luminile biruite, decolorate, palide, albe ofilesc, descresc și dispar. Un ritm ascuns prezidă și rînduiește năvala aceasta mută a tonalităților încărcate de vis ce se așază. Un farmec mistic trece prin aer, și acum o ultimă umbră, ca un steag de doliu și de fatalitate, purtat de o mînă nevăzută, flutură ca și cum ar vrea să dea un semnal.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
Sub cortul adormiţilor gutui
Şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
Văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
Zvelţi vânători, în arcuiţii lei,
Din goana calului, cum îşi subţie arcul.
O, tinde-ţi mâna stângă către ei.

Şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
Pe care ramurile l-au aprins,
Suind sub lună-n seve caii repezi
Ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jor se şterg copacii,
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
… şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
Dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.

Sursa: https://versuri.thirld.com/nichita-stanescu/luna-in-camp/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Mergeam cu un prieten într-un scăpătat de soare.

Zurgălăii sunau încet și, cum o melancolie fără de voie ne cuprinsese pe amîndoi, nu mai spuneam un cuvînt. Vezeteul singur, îndemnîndu-și caii, scotea din cînd în cînd sunete guturale, fluierături semnificative, cuvinte alături de graiul nostru, pe care le sublinia cînd cu o lovitură de bici, cînd cu o plesnitură de hăț, cînd cu o invectivă plină de virilitate.

Caii fluturau din cap, ciuleau urechile, schimbau trapul în galop ori își încetineau mersul pe nesimțite, revenind la pasul uniform, după cum erau și îndemnurile celui ce le înțelegea graiul și le știa puterile. Alături pe drum, cînd pe dreapta, cînd pe stînga, umbra lor ca alți cai imaginari se înhăma și ea în umbre de hamuri și, bătute de umbra biciului, ne întovărășea pretutindeni.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Atâtea chinuri mă tot apasă,
Curând ca floarea voi veșteji!
Și spun la oameni, dar ce le pasă
Dac-a mea viață se va fini?
Nici consolare nu am în lume,
Chiar râd mulțime de cântul meu.
Stinge-te, viață, stinge-te, nume!
Suflete, zboară la Dumnezeu!