Harnice, posomorite și sinistre torc cele trei surori la lumina lividă a opaițului ce le luminează. Severă ține una în mîna-i vestejită furca fatală, cu lîna albă și neagră din care scapătă un fir de întuneric și altul de lumină ; cu luare-aminte învîrtește cealaltă fusul neastîmpărat pe care vine să se cercuiască firul; implacabilă și nerăbdătoare așteaptă ce-a de-a treia cu ascuțita-i foarfecă gata să întrerupă deșirul.
Era seară și-ntre nouri soarele s-acufunda, Când din Efes tot poporul de la giocuri se-nturna; Cuprins încă de plăcerea a priveleștei frumoase, Vorovea despre minunea luptelor mult maiestroase; Deodată, prin tuneric, ceriu-n giur au scăpărat; Tot poporul stă pe loc Și-nturnând spre Efes ochii, templul cel mai minunat Îl văzu cuprins de foc. Îndărăpt aleargă iute, spăriet acel popor, Ca să afle d-unde-i focul, ca să deie agiutor.
Avântă-te, suflet, prin dulce cântare Şi spune la lume, când este trădare, Ca s-o deşteptăm! Căci dulcea-ne ţară trădată greu este; Române, la arme! Poetu-ţi dă veste, Cu toţi să luptăm!
Învinge-vei oare? Nimic nu reţine Torentul ce curge şi spre mare vine, De însuşi împins. Zdrobeşte odată şi lanţul sclaviei, Iar după-aceea te dă bucuriei, Când tu ai învins!
Vezi cine-n tăcere, pumnalu-şi găteşte! Vezi sub aste roze c-aspida-şi târăşte Un corp veninat, D-aceea acuma, la arme, române! Nimic decât lupta, alt nu-ţi mai rămâne, Când eşti oprimat;
Când legea cea sanctă vedea-vei călcată… O lege prin lupte ce fu proclamată!… Nu! Nu vei tăcea; Sub stindardul ţării, cu toţi ne vom strânge; Călcătorii legii vor zace în sânge; Ne vom răzbuna!
Române,-ţi trebuie, spre a te conduce, Un cap unde mintea, mai mult va străluce, Şi tu-l vei găsi! Un om ce renunţă la tot pentru ţară, Nu unul ce este o cumplită hiară Când poate zdrobi!
Popor Român hai și te ridică Inima domnească-ți este inamică! Popor Român tu ești lănțuit, Drepturile-ți toate, vai! Ți s-a răpit! Nimeni nu cutează nici să-ți mai vorbească, Tremurăm de frică-n țara Românească!
Prin tăria cea azură Trecând soarele de vară, A lui rază-așa căldură Săgetat-au preste țară, Că apele a unui lac Toate-n aburi se prefac.
Deci aceste-aburele Agiungând la-naltul lor, Uitând chiar, ca inimi rele, Cui datoare-s cu noroc, S-aduna, se îndesa, Ca-nchegându-se în nor Doar să poată-ntuneca Pe-a lor binefăcător.
Însă-atuncea dreptul soare La-ngiosita cea estime Zisu-i-au: Uitat-ai oare Cum agiuns-ai la-nălțime? Pentru-asemenea trufie Vei simți a me urgie!
Deci îndată a sale rază Cu putere scânteiază, Norul, umbra au pierit, Negura iar se desface, Și de unde s-au suit În tinos lac iarăși zace.
Prin fereastra murdară, îngustă cât palma, de-abia pătrunde în odaie lumina sură, bolnavă, a zilei întunecoase de toamnă. Doi oțetari își frământă, mai încolo, smocurile de flori uscate, și arareori vântul rătăcește câte o picătură de ploaie în geamuri — picături mari, smulse din norii groși, îmbibați de apă, ca niște bureți. Pe ulița pustie sună, când și când, pe pietrele colturate ale trotuarului, călcâiele vreunui trecător grăbit.
În odaie de-abia se zărește. Bagdadia plecată într-o parte apasă deasupra ușei ce s-a scufundat, lăsându-și un colț mai sus. Soba goală, în harul căreia vântul se zbate ca o pasere prinsă, împrăștie parcă frig. În mijloc o masă și un scaun. În fund, lângă perete, un pat, în care Ion Rujniță, fostul paracliser la biserica Vulpe, zace de două luni. Bătrânul stă ghemuit supt cergă, cu capul înfundat în pernă. Are înfățișarea stinsă a bolnavilor, obrazul învelit de barba mare, netunsă; buzele subțiri, albicioase; ochii înfundați sticlesc ca două lumini de candelă.
Gondoletă grațioasă Ce te legeni voluptuos, Mergi pe marea furtunoasă Către țărmul-ntunecos;
Căci deși este furtună Eu sunt astăzi așteptat, De ființa cea mai jună Care stă-n acel palat;
Gondoletă grațioasă Mergi ca vântul peste val! Căci m-așteaptă a mai frumoasă Dintre fete p-acel mal!
Gondoleta mea iubită, Taie valul furtunos, E Signora[1] Margarită P-acel mal întunecos!!!
↑ Espresiunea Signora nu se usitează numai pentru a zice Doamnă ci încă vorbind despre o damă mare E una Signora în gura unui italian va se zică e o damă mare; prin urmare în ultima strofă a Gondolierului fraza: E Signora Margarită însemnează E Doamna cea mare, cea nobilă etc.
Miresmele sunt graiul florilor. Ele călătoresc pe vînt, aleargă de ici-colo, se ridică peste zidurile grădinilor, te întîmpină cine știe unde în pustiuri, te urmăresc și merg cu tine, te lasă apoi la o răscruce și dispar cum au venit, fără să știi de ce. Suflete rătăcite colindă lumea, un norod de fantome de toate culorile călătorește căutînd poarta sufletelor noastre, stăruiesc într-un fald de rochie, se ascund sub adăpostul unei frunze, se strecoară pe ferești și pe uși și umblă pretutindenea fără să le putem vedea.
Un filozof, ce aflasă A științelor secret, De pe lume adunasă, Pentru public cabinet, Dupre sistematic plan: Scoice, pești din ocean, Fiare, paseri cu verzi pene, Bolovani și buruiene, Crocodili de pe la Nil Și tablo de Rafail. Iar apoi cel învățat, De un gust, de o capriță, Pentru sine-au cumpărat Mare, tânără momiță. Care-i zic orangutan Și-i de țărmul african. În cărți ziua îngropat Și-n negrală împlântat, După lucru-ostenitor Iubea șaga uneori, Și, lăsând doparte tomul, Învățatul meu, ca omul, Să se poată răsufla, Cu momița se giuca. Deci, voios vrând să petreacă Sara unui carnaval, Pus-au straie ca să facă Cei momițe pentru bal, Ca s-o ducă acolo Mascuită-n domino. În costium înaurit Contrabandu-au mistuit; A ei ceafă-i învălită Cu o freză încrețită, Pune-n capul cel flocos Un beret cu fiong tufos, Mijlocul cu brâu încinge, Și în scarpe talpa-i strânge, Brânca-ascunde în mănuși; Nasul, roș ca pipăruș, Ș-a ei bot, să nu-l cunoască, Le acopere cu mască. Așa merg, fără ciocoi, La teatru amândoi. Filozoful intră-n sală Și momița cu-ndrăzneală, Ce cu grație cochetă Ține-n brâncă o lornetă. Aici află adunare, Mii lumini și vuiet mare, Sărituri, cacofonie, Grații date cu chirie. Fiecare, ca turbat, Intră unde-i îndesat; Unul altuia în pripă Sub nas, la ureche țipă; Multe masce sunt frumoase, Dar ca lumea-s minciunoase; Aici vezi pe un nălban, Având portul și organ Unui doftor la consult, Latinește vorbind mult. Vezi din școală un băiet Cu cunună de poet; Dama care-o lume-nșală Vezi cu hohot de vestală; Jidovul din Podul-Vechi, Îmbrăcat ca erou grec; Ș-advocatul cel limbut Gioac-aice rol de mut. Prin astfeli de iarmaroc A mei oaspeți își fac loc. Filozoful prin desime Trece, dar nu-l caută nime; A momiței pas mărit Și străina ei figură Asupra-i tot au țintit Adunărei căutatură. Cu zâmbire fiecare I șoptea niscai cuvinte, Dar momița cu-ngâmfare, Tăcând, trece înainte. O asemene tăcere Și măreața ei vedere Pe toți umple de mirare, Încât sună întrebare Cine masca cea să fie? Și idei s-aud o mie. Cu respect unii se-nchin, Crezând că-i un prinț străin. Unul zice: L-am aflat, Il arăt a sale-odoare Al Ungariei magnat. Altu-apoi: O, frățioare, Din tăcerea sa nu vezi Că-i un milord irlandez? Giură însă-a lui vecin Că-i de Hina mandarin.
