Grădina este plină de taina fericirii Și nu e fir de iarbă de-alt fir nendrăgostit; E mai, când nu e frunză să n-aibă al iubirii Fior nedeslușit.
Micsandra spre rozetă se pleacă fermecată, Garoafa râde-n soare cu roșul ei mănunchi, Iar vița se ridică pe măr, amorezată De verdele său trunchi.
Rochițele, în brațe subțiri, dar încordate, Strâng vișinul, și cracă cu cracă-l cuceresc, Cireșele, alături, sub frunze-mperecheate, Roșesc și se iubesc.
Din totul se înalță un cântec către soare De dragoste nespusă, de dulci îmbrățișări, O falnică poemă de strofe arzătoare, De tainice oftări.
Ascultă: e grădina întreagă, ce unește Simțirea ei suavă cu cântecul din noi, Și cerul din adâncu-i de aur ne privește Zâmbindu-ne prin foi.
Bucolica undă adoarme în tihna de salcii pletoase Ici-colo trăsnite cu aur de-a soarelui apoteoză, Când, fragezi păstori, în penumbră, albesc ca idile frumoase, Și goi izbucnesc dintre salcii — eglogă lactee și roză.
Bucolica undă-i primește molatică și-nfiorată, Sub blonzii cu plastice forme se simte schimbată-n femeie, Prelinsă pe nudele corpuri ea tremură, și purpurată O scutură cinic dar dulce mișcări onduloase de-almeie.
Eram doi călători în pustiul larg al lumei, și întîmplările ne aruncase ca pe doi naufragiați pe coasta unei furtunoase mări. Averi nu pierdusem în acest naufragiu nici unul, nici celalt; pentru bunul cuvînt că eram săraci amîndoi și că tot avutul nostru nu era făcut decît din luciu de lună, din rime rare și versuri sonore.
Din amara und-a mărei iesă-o rază scânteioasă Ce-n coloruri vii lucit-au preste muntele înalt. Steaua zilei se renaște și lumina-i amoroasă Orizonului dă viață, florilor plăcutul smalț; Raza ei pătrunde codrii, prin bordeiuri se coboară. Face templu să serbeză cultul sfânt religios; Vulturul, cel pe sub nouri, preste turnuri sumeț zboară, Țintind soarele, urează fața discului focos! Dar la ușa-acelui templu un orb singur se găsește, Ascultând vuietul zilei ș-orice pas de trecători; Gura-i murmură o rugă ce adânc te umilește, Și-ntr-o noapte nesfârșită pășind e rătăcitori. Dar, vai, cesta nu-i tuneric-unei nopți posomorâte Ce în inimă dișteaptă misticoasele plăceri, Care tristele deșerturi de a lunei raze-umbrite Le-umple de-a melancoliei suvenire și dureri. Asta-i noaptea eternităței, un adânc nepriceput, Unde-amorului privire niciodată au străbătut. Tu ce nașterea-ți răpiră ochii, triste osândite, Razele dulci a luminei pentru tine nu-s urzite, Nici plăceri… strein e ție acel foc fermecători Ce în loc de fericire însoțesc pre muritori, Nici, aleu, pre lângă tine lațul lor nu se întinde, Și când nobila simțire pre vrun om duios cuprinde, Simț în mâna ta tributul cuvenit unui sărman, Îți aruncă-o cătătură ș-a lui mână vre un ban. Tu nu-i vezi ghețosul suflet, dar desprețul îți rămâne, Ș-aspra soartă ți s-alină de-un prieten, de-al tău câne. Când în mijlocul mulțimei, pe pământ chiar părăsit, N-asculți alta decât glasuri de streini, neauzite, Atunci cânele simțindu-ți întristarea, prin miite Chipuri inima-ți alină, lângă tine stând lipit. Este blând, dar cu-ndrăzneală, neadormit spre apărare, Și în urma ostenelei, mai duios în ascultare. Dulcea, trista lui privire, strigătu-i cel plângeros Trage-asupra-i cătătura trecătoriului duios; Și spre a-ți cruța durerea ca s-areți nenorocire, Se târaște pe-a lui urme și-l oprește din pășire. De-a sa rugă s-umilește și cel mai nepăsător La bordei cu el în urmă când te-ntorci încetișor, Este plin de bucurie și prin săltări înmiite De-a lui vie mulțămire inima-ți trerăsărind, În al tău sân de durere afle-un zâmbet renăscând! Nopțile când se coboară delungate, liniștite, Ș-împresoară carul zilei cu-a lor umbre și tăceri, La picioare-ți dormitează cânele ce-adânc suspină, Încât voacea lui auzu-ți fermecându-l, te alină Prin a sale visuri care te-ușurează de dureri.
Era o zi senină ca fruntea de fecioară Ce e neturburată de-ai patimilor nori, O zi în care șoapte de îngeri se coboară Și vin pe-o adiere să cânte printre flori.
Subțiri ca o dantelă urcau mereu din apă Clădiri de nori fantastici ocoale dând pe lac, Și prins de-o rece stâncă pe care vântu-o sapă, Gemea mușcat de vânturi un stuf de liliac.
Plăpândele lui ramuri abia înmugurite, Văitându-se pe soarta ce-acolo le-a sădit, Nainte de-a-și da rodul mureau învinețite Când ea veni să șeadă sub stuful oropsit.
Atunci acele ramuri deodată înfloriră Ș-o ploaie azurie vărsară peste noi… O! Doamne, acele clipe ce repede pieriră… Uscat e liliacul și nu mai suntem doi.
Pentru-un spirit ce nu doarme Nu-i nimica mai ușor Decât planuri de reforme Ca să deie la popor. De sunt bune, de sunt rele, Destul fie frumușele. Așa odată o momiță, Din filozofilor viță, Care nimica creează, Ce toate le imitează, Prin formal act s-au fost prins Marea toată să o sece Și că-n sec prin ea va trece. Pentru asta au aprins Toți copacii din pădure Și din pietre făcu zgure. Atunci, iacă, cu mirare, Animalii toți strigară: Ce invenție minunată! Iar momița îngâmfată Li făcu acest cuvânt: Multe averi de bun pământ Și ogoare eu voi da Focul apa de-a seca, Iar despoticul guvern Chiar de astăzi voi schimba Și republica-n etern Pentru voi s-a proclama. După ce mai bună parte De moșii mi se va da, Restul n-are să să-mparte, Ce-n comun s-administra. Atunci patriei reformate Dulce soarta va să fie, Comunizmul de frăție, Libertate, Egalitate, De a lua lucruri străine Privilegi e pentru-oricine, Legile și direptate, Ca strigoie răsuflate, Mai veche de piramide, S-aibe ca invalide Și căzute-n hebeție Pensie din Visterie. Dar pe când ea declama, Pe un asin întreba Dacă scad a mărei unde. Încă nu, ista-i răspunde. Nu să turbură încă apa? Parcă doarme,-i zice iapa. Dar momița prefăcută Elementelor împută Că nu i s-au nemerit Cele ce au profetit. Ș-operația tot așteaptă. Oare ce-au urmat în faptă? Au ars arbori din pădure, Iar din marea cea adâncă N-au scăzut o picătură. Mai ales sporit-au încă. Codrul daună grea au atras, Marea, mare au rămas, Așa câte un șarlatan Ni propune un frumos plan, Zgură chiar cu poleială Care ploaia curând spală.
Aș vrea să plec la drum mai mare, Dar nici pe jos nici de-a-n călare Și nici cu carul cel de foc, Ci c-o trăsură ferecată, De zece cai în șir purtată… Hi – Hi! Hi – Hai! într-un noroc!
Gîndesc la soarta scriitorilor noștri, ce tristă și sarbădă este pe lîngă aceea a scriitorilor din țări străine. Unde-i vremea cînd vechii trubaduri străbăteau lumea, ducînd cuvintele înaripate și sonore din oraș în oraș, din castel în castel ? Unde sunt serbările acele fastuoase, în care se dădea lupta pentru frumos, unde mai sunt jutele și turnois-urile de aezi inspirați care veneau să se măsoare în puterea cîntecului, unde mai e melancolicul Wolfram să-și suspine, înstrunindu-și harfa, romanța la stea, ori impetuosul Tannhäuser să preamărească voluptatea amorului…
