https://blog.revistaderecenzii.com/

Amândoi așteptau să le vie rândul. Bătrânul, Vasile Laviță, e un om măruntei, cu ochii pitiți supt frunte, cu pletele retezate deasupra cefii late, scorojite și înroșite de soare. Feciorul e tot scurt de stat, roșcovan la față, și cu toate că stă bleg, lăsat de-un șold, se vede cât de colo că e om în toată puterea lui.

Amândoi se gândesc, cum se gândesc țăranii, mai mult la ceea ce a fost decât la ceea ce o să fie. Flăcăul își amintește că uitase pielcica de miel, cumpărată din ajun, afară pe prispă, iar bătrânul acuma de-abia își dă seama că dimineață, când plecaseră, Ilinca notarului le ieșise înainte cu cofele goale.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

(1919)

Sursa: http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/corola.php

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Incendiul unei fabrici de panglici —

Ciudat, fantezist și proteiform e focul. Joacă deasupra mlaștinilor în vîlvătăi albastre, înșelînd drumeții rătăciți ; tremură aureole viorii deasupra comorilor ascunse, își prelungește viața în fosforescențe, închizînd-o în putregaiuri, se urcă în stea și se coboară leneș pe suprafața oceanelor, mijește tihnit aprinzînd lumini trandafirii la gura vetrelor, arde ascuns și înflorește în roză uriașă deasupra craterelor vulcanilor, se furișează în zigzagurile fulgerelor albastre, știe să fie uriaș precum știe să fie și scînteie, îi place să se facă temut precum a adorat să fie și divinizat de la începutul vremurilor.

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată, într-o țară foarte depărtată, un meșter de oglinzi. Dar un meșter foarte iscusit, care prinsese taina luminei, se vede, până într-atâta oglinzile lui erau de curate și de adânci, de să s-arate în ele, până la cel mai mic amănunt, zări întregi. Cea mai ușoară încretitură a chipului ți-o arătau oglinzile lui, și ceea ce-n oglinzile celorlalți meșteri nici nu zăreai, într-ale lui se deslușea cu o rară limpezime.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Domnișoarei Zoe Vladoyanu

Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă,
Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăți,
Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze.
Parfumele din mai înalță reînnoite-apoteoze,
Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit;
Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit.
Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Întîiul pas pe care îl faci într-o casă străină, te înfioară. Neprietenos răspunde ecoul și umbra ta se zugrăvește stranie pe pereții albi. Viața statornicită are tainele ei, îmbătrînitul disc al soarelui, ce apare și dăinuiește anumite ceasuri la ferești, luminînd tot altfel lucrurile, le dă o șlefuire, un lustru, cu care ochii tăi se deprind și fără de care nu pot fi veseli.

În pridvorul tăcut, știi că în cutare anotimp, ca să lumineze perdelele verzi de frunze, albastrul va înflori strugurii de glicină ; treptele scării de piatră, de le vei coborî, presimți ce mireasmă o să te întîmpine ; de vei ridica ochii peste marginea verde a stratului, ți se va părea firesc că în aer joacă pulberea de aur a stînjeneilor ; de te vei întoarce spre răsărit, floarea soarelui ce poartă un nimb în jurul ei, nu te va mira că o biată floare îți arată imaginea soarelui pe pămînt…

https://blog.revistaderecenzii.com/

După ce au fost trecut
Mai mult decât ani o mie
De-ncruntată dușmănie,
Lupii pace au făcut
Cu păstorii și cu turme.
La îmbi de folos era
Ca masacrul să se curme,
Diși lupii i dizbârna,
Păstorii din a lor piele
Făceau bune cojocele,
Încât oaia-n liniștire
Nu putu mai ca să pască,
Dar nici lupul cu lesnire
N-au putut ca să răpească.
Drept aceea, întemeiet
Un tractat s-au încheiet
Ș-ambe părți dau spre tărie
Cuvenită chizășie:
Lupii dau pe lupișori,
Oile pe câinii lor.
Având pacea iscălită
După forma legiuită
Prin ghibacii comisari,
Ce era de neam măgari,
Urma liniștea în țară;
Pe cât lupii tinerei
N-aveau dinte, n-aveau ghiară,
Au fost blânzi ca niște miei.
Dar îndată ce la trup
Din lupșor ieșit-au lup,
Apetitul firesc mână
Să se-ncrunte la o stână
Ce-i lipsită de păstori.
Atunci lupii răpitori
De oi și de mei o sumă
Prind, despoaie și zugrumă;
Cânii, a turmei tărie,
Ce dupre acel tractat
Adormise-n lupărie,
Tot de lupi s-au zugrumat.

Încât iată adevărul
S-au vădit și astă dată:
Cum că lupul schimbă părul,
Dar sistemul niciodată!

https://blog.revistaderecenzii.com/

S-a desprins raza din ghemul ei de aur și a rătăcit prin senin. Și-n întâia zi, tremurătoare, căută pe ce să se oprească.

Într-o poiană din mijlocul unei păduri găsi urma copitei unui cerb plină ochi de apa ploilor. Vroi să se strecoare în unda rece, dar în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dădu buzna dintr-un desiș, se repezi, sorbi apa, tulbură ce mai rămase, apoi se prăbuși în cealaltă margine a pădurii, după o căprioară care tocmai trecea.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un lup foarte ipocrit,
Având mare apetit
Pe o turmă grăsulie
Ce păștea în o câmpie,
Socotea că a lui plan
Nemerit s-ar fi făcut
Dacă-n straie de cioban
Vizetă i-ar fi făcut.
Deci pre spate-o glugă-ncinge,
Coapsele-n ițari le strânge,
Spre-a-și ascunde a sa față
Pune-n cap o pălărie;
Ca păstor curat să fie,
Din un ram își face o cață.
Și vicleana ligheoaie
Ie subsoară o cimpoaie.
Chiar ca Trifon îmbrăcat,
Pe-a sa cață rezemat,
Lupu-ncet se-naintează,
Când păstoriul repoza,
De somn cânii se-ngâna,
Dar nici turma era trează.
Ipocritul, bucuros
De prilej așa frumos,
Avu încă ș-o idee,
Ca cu portul cel mințit
Să înșele nemerit
Și un chiot să mai deie.
Dar aceasta-i strică tot;
Deschizând flămândul bot,

https://blog.revistaderecenzii.com/

S-a desfăcut din mugur, într-o dimineață caldă a începutului de primăvară. Cea dintâi rază de soare s-a împletit pe dânsa ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întâi i s-a părut scurtă, și apropierea nopții o mâhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vâre între celelalte și să aștepte, ațipind, până a doua zi, venirea soarelui.