https://blog.revistaderecenzii.com/

E mult de-atunci, mult, soarele își coborâse
Toată mierea în livadă, când ți-am spus parabola cu Orbul.
Despre Dumnezeu nu poți vorbi decât așa:
îl întrupezi în floare și-l ridici în palme,
îl prefaci în gând și-l tăinuiești în suflet,
îl asemeni c-un izvor și-l lași să curgă lin peste picioare;
îl prefaci în soare și-l aduni cu ochii;
îl închipui om și-l rogi să vie în sat
unde-l așteaptă toate visurile omenești.
Arunci grăunțe între brazde și zici:
Din ele crește Dumnezeu
În dimineața ceea ca să mă priceapă și copiii,
L-am schimbat în orb —
Le-am spus: noi suntem văzători,
Iar Dumnezeu e-un orb bătrân,
Fiecare e copilul lui —
Și fiecare îl purtăm de mână…
Căci nu ești tu Dumnezeire ne’nțelesul orb,
Ce-și pipăie cărarea printre spini?
Nu știi nici tu de unde vii și unde mergi.
Ești chinuitul gând strivit în gol.
Te sbuciumi veșnic dibuind
să faci minuni, cum n-au mai fost,
dar brațele nu-ți sunt așa de tari
precum ți-e visul de înalt.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/lucian-blaga-*de-mana-cu-marele-orb-poezie-id-53497/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Poveștile sunt o lume alături de a noastră. Vechi de cînd timpul, ele trebuie să fi legănat copilăria omului și de aceea farmecă și desfată și astăzi pe copii.

Frica ori urîtul și monotonia lungilor nopți a trebuit să împrospăteze necunoscutul. În sunetele și zvonurile care rătăcesc fără de hodină, în natură, fantazia primitivă a trebuit să închipuiască ființi nevăzute, care grăiesc, își spun durerile ori bucuriile, furtunoasele patimi ori nostalgicele reverii, ca să ne înduioșeze sufletul.

https://blog.revistaderecenzii.com/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cine a trăit mult timp în preajma grădinilor și s-a deprins să urmărească jocul umbrelor în creșterea și scăderea luminei, ori s-a lăsat îmbătat de miresmele ce le poartă și le împrăștie vîntul, și apoi e silit să trăiască într-o casă ale cărei ferești dau pe un orizont de hornuri și de coperișuri, acela păstrează în suflet melancolia înduioșată, ce trebuia s-o resimtă întîiul om după raiul pierdut.

Eu am trăit mult în preajma lor, și întîiele mele visuri le-am scuturat din caliciul florilor. Ele, din vremile cele mai vechi, au spus în graiul lor mut ceea ce nu poate spune gura, au fost semnul de pietate al celor morți, cununa celui victorios, ghirlanda zilei de sărbătoare, prinosul de dragoste iubitei.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ah, ce soartă înfiorată!
Zicea clopotul odată
Cătră limba ce-l lovea.
Ușor lucru ți se pare
A urla fără-ncetare
Atât vuiet și de ce?
Di ce, nu știu, limba-i zice,

https://blog.revistaderecenzii.com/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Stam la o masă într-o cafenea, unde se adună de obicei o parte din literații noștri, și ascultam discuțiile lor. Era vorba de revistele noi, de volumele ce stau să apară, de editori, și rămîneam uimit de cîtă pasiune și entuziasm sunt capabili încă acești incorigibili vînători de himere. În timpul acesta, un tînăr sfios s-a așezat la o masă deoparte și, după ce și-a făcut ochii roată împrejur, a scos cu grije un volum din buzunar.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Diogenes, în Atina,
Unde strălucea lumina,
Un barbat era mintios,
Însă giudecat pe dos.
Că-i filozof unii spun,
Alții că au fost nebun!
Dar de asta nu mă mier
Căci un om cu caracter
Nebunie când nu face,
Care cetei oarbe place,
Deseori în astă lume
De nebun câștigă nume.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Sat al meu, ce porți în nume
sunetele lacrimei,
la chemări adânci de mume
în acea noapte te-am ales
ca prag de lume
și poteca patimei.

Spre tine cine m-a-ndrumat
din străfund de veac,
în tine cine m-a chemat
fie binecuvântat,
sat de lacrimi fără leac.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/lucian-blaga-9-mai-1895-poezie-id-16804/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Socrat casa când zidea,
Din vecinii fiecare
Câte-o critică zicea:
Unul că proporție n-are,
Altul c-a ei împărțală
E făcută cu sminteală.
Pentru-un om de a lui clas,
N-avei unde a face-un pas;
Și s-uniră toți să zică
Cum că casa era mică.
Socrat spusă a sa dorință:
De-ar da zâna de Atină,
De amicii cu credință
Casa mea să fie plină!
Zicea Socrates cu minte și în astă întâmplare,
Pentru cii ce amici se cheamă, casa lui era pre mare.
Că tot omul și aice
După moda veche zice
Că-ți este amic prea bun,
Cine-l crede e nebun!
Nu-i nemică mai ușor
Decât de prietini nume,
Însă foarte rareori
Unul poți afla în lume!