https://blog.revistaderecenzii.com/
Ce lucru fragil e o femeie !
Cea mai mică oboseală îi înclină fruntea, cel mai ascuns fior îi zugrăvește cearcăne viorii sub ochi, o veste bună sau rea e de ajuns ca să-i ofilească rozele din obraji și să-i facă mînele palide. Și totuși, ce putere de rezistență au ele, cînd viața lor urmează o stea ce le arată calea.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Somnorosului
Tu care dormi, ești fericit…
Uitând întreaga ta ființă
Te-ai izolat de suferință…
În mut repaus adâncit
C-ai fost și ești n-ai conștiință…
Tu care dormi, – ești fericit.
Dormi dulce, – nu te deștepta:
Realitatea, chiar frumoasă,
Pe lângă vis e urâcioasă…
La bine nu te aștepta
Căci viața este nemiloasă….
Dormi dulce, – nu te deștepta.
https://blog.revistaderecenzii.com/
| O călărire în zori Lui Eminescu tânăr Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucise, se face depărtare, se face nisip. Mi-am întors către soare unicul chip, umerii mei smulg din goană frunzişe. Câmpul tăindu-l, pe două potcoave calul meu saltă din lut, fumegând. Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave! Soarele a izbucnit peste lume strigând. Tobe de piatră bat, soarele creşte, tăria cu acvile din faţa lui se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte. Tăcerea se face vânt albăstrui, pintenul umbrei mi-l creşte în coastele câmpului. Soarele rupe orizontul în două. Tăria îşi năruie sfârşetele-i carcere. Suliţe-albastre, fără întoarcere, privirile mi le-azvârl, pe-amândouă, să-l întâmpine fericite şi grave. Calul meu saltă pe două potcoave. Ave, maree-a luminilor, ave! Soarele saltă din lucruri, strigând clatină muchiile surde şi grave. Sufletul meu îl întâmpină, ave! Calul meu saltă pe două potcoave. Coama mea blondă arde în vânt. |
https://blog.revistaderecenzii.com/
De la ștreaja Vergului până la Biserica Delea-Nouă, un nor de praf galben se ridică de la pământ, mânat ca într-o albie printre casele și grădinele șoselei nepietruite.
Grânarii se întorc de la sate, de la mori și porturi. Unii încărcați cu vârf pîn’ la cercul coviltirului, alții cu căruțele goale și cu maldăr proaspăt în cadirle. Bicele pocnesc pe dasupra naintașilor; caii voinici și aprinși joacă în hamuri și ninchează, mirosindu-și din depărtare grajdurile. Tinerii, rumeni și nădușiți, cu zăbunele și cu cămășile deschiate, cu hamurile pe după gât, călări pe rotașii din stînga, dau chiote în goana cailor; iar dacă căruța le e greu încărcată și roatele abia li se învârtesc în osii, ei cântă prelung Mumă dragă, mumă, Dine,Dine,Constantine, or Ghiță,Ghiță,Cătănuță, bătând cu călcîile goale în pântecele cailor.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Principesei Maria D. Ghica
Spre munți să merg,
În zbor alerg
Cu gândul,
Și trec prin văi,
Pe tainici căi,
De-a rândul.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Un blanc galbăn scânteios,
Gemând sub ciocan vârtos,
Plângea soarta sa odată:
Ori să poate să mă bată
Înghiositul crud metal
Care-l calcă păn ș-un cal?
Dar ciocanu-i zice: Frate,
Este vechi ist adevăr
Că pre aur fierul bate.
Un popor ce n-are fier,
Curaj n-are, n-are armă,
Să defaimă și să sfarmă.
https://blog.revistaderecenzii.com/
A fost odată un biet om necăjit ca vai de capul lui. Și nu era prost creștinul, dar o piază rea i se punea de-a curmeziș, așa că tot ce făcea îi ieșea pe dos. Muncea din răsputeri omul și abia ce putea să încropească după multe trude și necazuri câțiva bani, că o năpastă și da peste el, de-l lăsa și mai sărman ca mai înainte.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Nu cunoaștem încă proza literară, de creație propriu-zisă, a dlui Panait Istrati, fenomenalul proletar român din Brăila, căruia Romain Rolland i-a deschis drumul celebrității în literatura apuseană. Am urmărit însă cu viu interes articolele lui din Adevărul literar. Cu tot fondul lor ideologic, adesea naiv și uneori confuz, articolele lui Istrati, prin căldura sincerității lui impresionante, atrag ca orice manifestare liberă a unui viguros temperament de scriitor. Până și vocabularul lui cam plebeian sau jemanfutismul și fudulia cu care-și narează succesul nu sunt lipsite de un oarecare farmec bonenfant, care „îl prinde””…
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Cuvintele închid o vrajă neînchipuită în ele.
Și ei, amândoi, ca unii ce-și petrecuseră multă vreme ca să le înțeleagă taina, cumpănindu-le în balanța lor de aur, o știau aceasta. Și cum erau departe unul de altul, își scriau în fiecare zi,. Sufletele lor îngemănate își trimeteau ecouri și dragostea, neîntinată de nimicurile și mizeriile unei vieți duse la un loc, sporia cu maldărul de scrisori. În ele era tot ce era mai bun în sufletul lor.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Dineoare, un om pacinic, de mii grije-mpresurat,
Pe o cale, în amurgul, trecea-aproape de un sat.
Dulmecând pre el un câne, începu cumplit să latre;
De asemene și alții, din bordeie și din șatre,
Păzitorii câni de stână, cu dulăi ș-ogari urla,
Cât de vuietul sălbatic toți munceii răsunau.
Asurzit, plin de mirare, întrebă pe câni nu-s cine:
Zgomotul și astă larmă, spuneți-mi, de unde vine?
Însă nimene putut-au ca să deie vrun răspuns,
Că lătra cânii, cățeii, din tunericul ascuns,
Făr-a ști, cu toți, de ce
În lătrat se întrecé!
A deșertului om asta este chiar icoana vie:
Cel rău scoate o minciună, alt nebun adaoge-o mie,
Strigă, flacăra învită,
Făr-a ști de ce-i stârnită!
Focul din scântei precum,
Născând, toate le preface
În cenușă și în fum,
Așa-a oamenilor pace
O minciună au surpat
Și pe frați au dezbinat.
Deseori virtutea sântă prin intrigă s-au pierdut,
Socrat pentr-o calumnie cupa morței au băut,
Aristid s-au disțerat,
Sțipion s-au defăimat,
Staturi mari, ce-au înflorit,
Tot de-acest rău au pierit!