https://blog.revistaderecenzii.com/
Între timpul vechi ș-acuma, oare cine nu-nțălege
Că e mare diferire la nărav, la gust și lege?
Plin de gară și proțesuri neastâmpăratul om,
Astăzi pentru milioane, dar atunce pentr-un pom.
Ca femeia-atunci și zâna
Să se laude au voit,
De aceea s-au sfădit
Iuno, Venus și Atina.
Pentru asta, la un munte, care Ida se numea,
Unde Paris, păstor tânăr, turma sa de oi păștea,
Au venit pe-ascuns tustrele,
https://blog.revistaderecenzii.com/
O, ochilor, oglinzi divine, ce tristă și enigmatică rămâne o fată când se lasă pleoapele peste voi. De aceea par absente și reci statuele, pentru că nu vă au. Dela marginea negrelor gene lăsate peste globurile obosite ce nu mai pot reflecta lumina, începe nemărginirea întunericului.
Gene, voi sunteți întâia dungă a nopții, voi însemnați hotarul, voi străjuiți luminile și urmați a face umbră și după ce văpăile de dindărătul vostru s’au stins. Ca o streașină adumbrind două ferești voi stați de-apururi, arare vă luminați de stropul unei lacrimi, tremurați când din adâncul sufletului urcă un gând bun, bateți înfricoșate când patimele ne încearcă, vă ridicați sus când ochii nu au ce ascunde.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
D-lui Emil Costinescu
În noaptea naltă
Ce s-a lăsat peste natură
Se-ntrezăresc prin frunzătură
Stelare-adâncuri ce tresaltă.
Întregi sisteme
De nebuloase siderale
Răsar din lumile spectrale
Ca ofilite crizanteme.
În sus spre ele
A gândului mitraliare
C-o uriașă cutezare
Străbate țintă printre stele,
Dar noaptea naltă,
Ce stăpânește neclintită,
Se duce vecinic negrăbită
De la o lume la cealaltă.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Lui Alexandru, Nikita, Pavel și Anna, copiii mei prea iubiți
De câte văd, înmărmurit,
Stau ore, zile, fără gânduri,
Și-abia mă-ntreb de n-am murit,
De nu mai sunt între patru scânduri?
Dar viața dimprejurul meu
Mă face iar cu conștiință:
Ca să trăiești când azi e greu,
Ah! mâine-abia va fi putință.
Copiii mei cei preaiubiți,
Cu păr ca grânele din stoguri,
Cu toate-aceste, dorm tihniți,
În leagăn moale, sub pologuri.
În traiul care-abia-l încep
Apar ca niște blonde vise.
Nenorocit sunt că-l pricep
Și că-i cunosc orice abise.
Am fost întocmai ca și ei,
În aurita mea pruncie;
Dormiți, dormiți, copiii mei,
Căci inima mi se sfâșie.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Conu Iorgu Răutu a crescut și a trăit în condițiuni caracteristice pentru toată boierimea moldovenească a Basarabiei din prima jumătate a veacului trecut, prinsă din copilărie de vârtejul istoric care o despărțise de Moldova.
În lipsa de școli din primele decenii după anexare, i-a fost dat să învețe puțină carte numai de la un dascăl, care nici el mai departe de Sfânta Scriptură și slove chirilice n-ajunsese în învățătură.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Început de octombrie 186…
Zi caldă și luminoasă.
Iorgu Răutu, ieșit nici el nu mai știa pentru a câtea oară în cerdac, se coborî vreo două trepte pe scară, apoi se urcă din nou și se opri o clipă, cuprins de o nedeslușită tristeță și parcă răpit de peisagiul familiar ce se așternea la picioarele lui.
În fața conacului șerpuiește valea adâncă a Nistrului care aici, în dreptul Năpădenilor, cotește brusc sub unghiul drept spre apus, lungind, cale de o poștă, parcul curții, satul și pădurea de stejari seculari, și apoi, după ce descrie un vast semicerc, se întoarce aproape spre punctul său de plecare, cuprinzând între stâncile basarabene o peninsulă din șesul Podoliei, care se strânge de istov în fața satului, lăsând abia o trecătoare îngustă de câteva sute de metri.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Vezi tu, povestea Enric, pe o noapte ca asta a murit tata…
Era lumină afară ca ziua, contururile se deslușiau uimitor de limpede și casa noastră albă părea ca de marmură făcută.
Nici un pic de vânt nu bătea și toate cele aveau o încremenire stranie de decor zugrăvit, care dela o vreme te făcea să clipești din ochi fără să vrei, ca să te asiguri de realitatea lui. Lin liliac mișca din când în când o umbră viorie care apărea și dispărea pe pereții casei. Apoi o privighetoare cântă, voind parcă anume să arate cât de nețărmurită era tăcerea ce stăpânia.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Era un cer umplut de soare
Când ți-am adus într-un buchet
Iubirea mea mistuitoare
Și-al inimei adânc secret.
Buchetu-a fost a mea junie,
Și dacă astăzi s-a uscat,
Tu poate nu l-ai sărutat,
Maria mea, Marie.
De veci ne-a despărțit destinul,
O știi și tu, o știu și eu,
Dar când iubirea e ca vinul,
Să te dezbeți e greu – e greu.
În orele de reverie,
Dacă ții minte-acel buchet,
Gândește-te și la poet,
Maria mea, Marie.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Lui poeta Paraplin
Ce prin versuri strâmbo-drepte
Pe Esop vre să îndrepte
Apologul ista-nchin.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Oh! Doamne, rău m-ai urgisit,
În soarta mea m-am împietrit
Rămân ca marmura de rece…
Să plâng, să sufăr, am uitat
Am fost un cântec care trece,
Și sunt un cântec încetat.
Rămân ca marmura de rece…
Uscat e tot ce-a înflorit,
Entuziasmul a murit,
Și a mea inimă a-nghețat…
Am fost un cântec care trece
Și sunt un cântec încetat.