Cea dintâi durere. Proză de Emil Gârleanu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cea dintâi durere

Am crescut pe ulița boierească a Iașului, pe Podul-Verde, cum i se zicea odată, în fața grădinii lui Mihai-vodă Sturza și-n coasta pădurii Copoului. Am crescut pe ulița din capătul căreia privirea pătrundea până departe, spre șesul întins, în fundul căruia Cetățuia se ridica deodată, ca înălțată de niște brațe uriașe, mândre că pot scălda în razele soarelui un asemenea giuvaier. Am mai apucat încă pe cei de pe urmă boieri, îmbrăcați totdeauna în haină neagră, cu pălării înalte, rătăcind pe sub aleile de tei, cu ochii pierduți în urmărirea unui vis ce nu se poate îndeplini. Îmi aduc aminte cum ascultam, toată ziua, trâmbițele, al căror glas războinic făcea să răsune cazărmile ce ne înconjurau casa. Toată lumea militărească era tăbăruită lângă noi, la deal. Nu o dată am rămas uimit, în poartă, când regimentul de linie pornea la paradă, cu tamburul-major în frunte, un țigan cât un munte, purtând în cap o căciulă de urs, cât o baniță de mare, haine numai aur, și-n mână un buzdugan pe care îl azvârlea în aer de se rotea de două ori, apoi îl prindea în palmă și-l ținea o clipă sus, până ce clocotea glasul de tunet al tobei celei mari. Din poarta ogrăzii duceam mâna la pălărie, să salut militărește pe tata, care mergea călare în fruntea batalionului. Tata, parcă-l văd, se uita de sus, pleca sabia spre gâtul calului, ca să-mi răspundă, iar eu mă credeam un soldat strașnic.

Continuă să citești

Privighetoarea și măgarul. Fabulă de Grigore Alexandrescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Măgarul și privighetoarea

   Nenorocita privighitoare
Cînta-n pădure a ei durere,
Natura-ntreagă da ascultare,
Tot împrejuru-i era tăcere.

   Alții în locu-mi ar descri poate
Acele tonuri neimitate,
Glasul acela-nmlădiitor,
Ce c-o-ntorsură lină, ușoară,
Treptat se urcă și se coboară,
Plin de simțire, plin de amor.

   Eu vă spui numai că despărțirea
Și suvenire pline de jale,
Că nedreptatea, nelegiuirea
Era sujetul cîntării sale.

   Un măgar mare ce-o ascultase,
Și ca un aspru judecător
Capul pleoștise, sau rîdicase
Cîte-o ureche,-n semn de favor,

   Ieși-nainte să-i dea povață,
Și c-o neroadă încredințare:
„Am fost — îi zise — aci de față,
Dar, zău, nu-mi place a ta cîntare.

   Cu toate-acestea, am nădejdi bune,
De nu îți pare lucru prea greu,
La niște reguli a te supune,
Luînd de pildă cîntecul meu.“

   Atunci începe cu bucurie
Un cîntec jalnic și necioplit,
Încît de aspra lui armonie
Toată pădurea s-a îngrozit.

   Privighitoarea, fără sfială,
Zise: „Povața e în zadar;
Căci d-aș urma-o, nu e-ndoială
Că eu în locu-ți n-aș fi măgar“.

(Ed. 1838)

Punga. Proză de Emil Gârleanu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Emil Gârleanu

Când se treziră, în zorii zilei, amândoi, la han, și după ce plătiră un franc și douăzeci pentru că dormiseră acolo, femeia Safta, nevasta lui Neculai Lăptuc, se căută prin buzunarele fustei. După ce și le întoarse pe dos, căzu dintr-unul cinci parale. Atâta; nu mai aveau nimic. Veniseră cu o zi înainte, vânduseră două perechi de gâște, și în loc să se întoarcă acasă, în Popriceni, ici, o palmă de loc, rămăseseră în târg să beie la han.

Continuă să citești

Privighetoarea în colivie. Fabulă de Grigore Alexandrescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Privighetoarea în colivie

O cântăreață privighetoare,
De mică prinsă, stă la închisoare,
Și colivia i-era locaș.
Vreme la mijloc multă trecuse,
Dar ea să uite tot nu putuse
De unde-a luat-o omul vrăjmaș.

Nencetat tristă gândea cu jale
L-a tinereții veselă vale,
L-acele crânguri, l-acel izvor,
Unde l-a nopții lină tăcere
Ea a vieții cânta plăcere,
Razele zilei, dulcele-amor.

La câte păsări sunt zburătoare,
Sloboda viață e lucru mare;
Natura este patria lor.
Așa și mica pasărea noastră,
Care de minte era cam proastă,
Căta mijloace să scape-n zbor.

Astă dorință e lăudată,
Când e-ntărită pe judecată
Și când folosul e prevăzut;
Dar ea uitase că mai-nainte
O-nștiințase un pui cuminte
Că vrând să zboare mulți au căzut.

Ea n-avea aripi. Fără mijloace,
O păsărică ce poate face,
Decât supusă soartei a fi,
Sau să aștepte până să-i crească
Smulsele aripi, și să găsească
Noi miloace de a fugi?

Astfel pe dânsa o sfătuiește
O rândunică ce o iubește
Și care gândul ei îl știa.
Exemple multe des îi tot spune
Și îi arată cu dovezi bune
C-acum să scape nu va putea.

Dar tinerețea neînțeleaptă
Poveți n-ascultă, vremi nu așteaptă;
Toate-nainte-i jucării sânt.
Printre zăbrele ea se strecoară,
Puțin se-nalță, de-o palmă zboară,
Și cade-ndată jos pe pământ.

Visul. Poem de Ion Heliade – Rădulescu

I

O altă auroră în sufletu-mi lucește,
Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
Ochii mi se deschide, și-n ochii mei zâmbește
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.

Veacurile, viața-mi ca nopți se strecurară,
Și-ncovoiat pe groapa-mi o văz că s-a deschis
Și-mi face loc printr-însa să trec preste hotară –
E poarta veciniciei!… și mă deștept din vis!

Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Brațele-mi rezemate toiagul meu apasă;
Iar sufletu-mi se-ntoarce și cată înapoi…

O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?…
Dar ați trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă întreb pe voi.

Continuă să citești

Porcul liberat. Fabulă de Grigore Alexandrescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Fabule

Cînd s-au liberat țiganii, în anul de la Hristos
O mie și … nu știu cîte, unul din ei, omenos,
Vru și el să libereze pe un porc ce el avea,
Și în jug de multă vreme lîngă șatră îl ținea.
Îl chemă dar și îi zise : —„Porcule, purcelul meu,
Cunosc însumi, din cercare, jugul cît este de greu.
De aceea te fac liber ; d-acum poți viețui
Oricum ți-o plăcea, și hrana singur a ți-o dobîndi.“
—„Să trăiești ! însă stăpîne, în grădini poci eu intra,
Pepeni, dovlecei și verze fără grijă a mînca ?“
—„Ba nu, astea sînt oprite.“ —„Așadar îți mulțumesc,
Cu un sfert de libertate, drept să spui, nu mă-nvoiesc.
Ba crez chiar că e rușine, cînd toți porcii au trăit
La coșare în robie, să ies eu mai osebit,
Să-mi ridic mai pe sus botul și de treapta lor să fug,
Ș-apoi ce ar zice boii văzîndu-mă fără jug ?“

Unii-nțeleg libertatea ca porcul cel țigănesc ;
Alții, deprinși cu robia, de ea greu se despărțesc.


„Rumânul“ 14 / 27 Decembrie 1857
„Meditații, elegii, epistole, satire și fabule“, 1863

Bolnavii. Proză de Emil Gârleanu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Nuvele și schițe

Ioan Bughea, ciobanul, venea nepăsător, cu sarica pe umeri, cu ghioaga în mâna dreaptă, iar în stânga c-o sidilă în care aducea un caș pentru cumătru-său, popa Eftimie.

Bughea se cobora arareori din munte, ș-atunci sta o zi încheiată în sat, de se mai lua cu oamenii.

Continuă să citești

Pisica sălbatică și tigrul. Fabulă de Grigore Alexandrescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Fabule

 Un cotoi sau pisică,
        Din două nu știu care,
        Nici mare, nici prea mică,
        Dar foarte mîncătoare,
Și din soiul acela ce-n păduri locuiește
        Și pe copaci trăiește,
        Văzu un tigru mare
        Trecînd pe o cărare.
De sus de pe ghindaru unde era urcată,
        Pisica socoti
        Că poate a-l îngrozi;
Și făr-a pierde vreme se adresă îndată
        La tigru ce trecea,
        Fără a o vedea:
„Ia stăi, mă rog, puțin, jupîne de pe jos,
        Care te socotești
        Că nu știu cine ești;
Mîndria ce arăți cu noi e de prisos:
Știi din ce neam mă trag și că strămoșii mei
        Sînt fii de dumnezei?
Nemuritorii toți, din cer cînd au fugit,
Subt nume de pisici în lume au trăit.
Preoții egipteni în templuri îi slăvesc,
Și niște tigri mici cu noi se potrivesc!“
— „Dacă strămoșii tăi cu tine semăna,
Negreșit era proști cîți lor se închina,
Răspunse tigru meu; iar daca au avut
        Vrun merit cunoscut,
        Ceva dumnezeiesc,
        Atunci eu te căiesc,
Și pentru starea ta de milă sînt pătruns,
Căci d-or fi cîte spui, zău, prea rău ai ajuns.“

   Deși mulți au zis-o, eu tot o mai zic:
   Slava strămoșească pe strămoși cinstește;
   În zadar nepotul cu ea se fălește,
   Cînd e, cum se-ntîmplă, un om de nimic.

(Ed. 1842)

Primăvara. Proză de Emil Gârleanu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Primăvara

Avusesem un somn zbuciumat, plin de vise urâte și neînțelese. Dimineața eram în starea ceea de amorțire, când nici nu dormi, nici nu ești treaz, când printre pleoapele întredeschise zărești lucrurile ce te înconjoară într-o lumină străină, ce le dă altă înfățișare, arătându-le ca dintr-o altă lume. Cum stam astfel, întins pe spate, cu mânile supt cap, m-am hotărât să mă scol, m-am ridicat în sus, apoi căzui iarăși pe pernă. Și începui să mă gândesc la plictiseala acelorași fapte luate de la capăt în fiecare zi: plictiseala scotocirii unui guler prin toate colțurile dulapului lăsat în neorânduială; plictiseala căutării unui pieptene sau a unei batiste; plictiseala aceleiași păreri de rău că fereastra nu ti-i puțin mai spre stânga sau mai spre dreapta, ca să poți vedea toată ulița până departe, și nu numai colțul întunecat al trotuarului îngust; în sfârșit îmi trecu prin minte toată plictiseala vieții de om singuratic, fără familie, fără prieteni, fără iubită. Și când, în urmă, îmi strânsei toate puterile să mă azvârl din pat, închisei ochii întocmai cum aș fi făcut dacă ar fi trebuit să intru într-un loc de groază. M-am dus de-a dreptul la fereastră de am ridicat perdeaua. Din dosul geamurilor se revărsă deodată o lumină strălucitoare ce mă orbi. Cum nu mă așteptam, am ridicat mânile la ochi, am stat puțin așa, și mi-am șters lacrimile ce-mi dase. Apoi, un imbold neașteptat îmi aruncă brațele înainte, și, într-o clipă, deschisei fereastra. Razele soarelui pătrunseră repezi, calde, ca o alintare ușoară peste fața mea.

Continuă să citești

Furnica. Proză de Emil Gârleanu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Furnica

În mahalaua Tătărașilor toți îl cunoșteau pe Ion Cuhulea. Născut și crescut acolo, trăind cincizeci de ani în șir numai pe locul acela, nici nu putea fi altfel. Copiii, de la vârsta de șapte ani, când prindeau să învețe carte, pe lângă școală, mai știau unde-i biserica și casa lui Cuhulea; iar biserica era mai greu de nimerit decât căsuța moșneagului. Dintr-un bordeiaș prizărit, locuința Cuhuleștilor la-nceput, astăzi moșneagul clădise, din munca lui, patru odăițe, cu pereții îmbrăcați pe dinafară într-o perdea de iederă care flutura la cea mai mică bătaie a vântului, ca un fald de steag. Și cum era pe un vârf de dâmb, din orice parte a Tătărașilor puteai privi drept în ograda lui Cuhulea.

Continuă să citești