https://blog.revistaderecenzii.com/
Valea se strimta mereu. Dealurile se apropiau, creșteau, își îndreptau șalele înverzite de păduri, clătinându-se agale ca niște uriași bătrâni ce înfruntă bătrânețea. Someșul fugea printre picioarele lor, rostogolindu-se peste bolovanii din cale, mugind parcă l-ar fi alungat o arătare spăimântătoare.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Am iubit-o…
Era micuță, și albă, și gingașă, și blândă… Buzele ei zâmbeau mereu, mereu, dar zâmbetul îi părea adumbrit de o melancolie stranie, care-i lăcrima veșnic în ochii albaștri, gânditori. Șapte ani n-am observat tristețea sufletului ei! N-am vrut, sau n-am putut? Nu știu… Când am descoperit-o, însă, era prea târziu. Până atunci parcă umblasem cu ochii închiși, orbiți sau îmbătați de fericire… Fericire! Fericire! Cumplită e uneori îmbrățișarea fericirii!
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
În clipa când ieși pe poarta ministerului, se repezi la dânsul un pici funinginit și zdrențăros, vestindu-i desperat „ediția specială, tragerea loteriei statului”.
„îmi sare norocul în cale!” își zise Ion Mititelu, cuprins îndată de o tulburare ciudată.
— Băiete! Ia dă-ncoace…
Nu putu sfârși. Emoția îl strângea de gât, îi stinse glasul. Dădu gologanul și luă foaia, tremurând ca o fată când îi vine un pețitor. Avu atunci un moment de șovăire vrând să-și arunce ochii, să vază dacă… Dar își stăpâni repede curiozitatea, gândindu-se că se cuvine să împartă cu nevastă-sa și bucuria cea mare, precum împarte de atâția amar de ani toate mizeriile, îndoi frumos ziarul, îl vârî cu băgare de seamă în buzunar și porni spre casă cu fața strălucitoare de sudoare și de nădejde.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Își pierde credința despota păpușă[1],
Ascuns, căci jurnalul îi ține-o mătușă
Ce zice c-aduce cu plată prea multă:
O rîde, n-o crede oricin-o ascultă.
Toți strig cînd văd moda d-aici că ea poartă,
Văz haina strămoșii d-un veac ce e moartă.
Păpușă de Moloh, la Paris, ce se scoate pe toată luna și poruncește scornirea hainilor după a ei voie la Europa întreagă (n.a.)
https://blog.revistaderecenzii.com/
În micul port cosmopolit de la gura Dunării se obișnuiește, ca și în marile centre americane, să se numească străzile cu numere. Patru străzi nesfârșite taie în lung îngusta limbă de nisip care desparte fluviul de baltă. O fășie de pământ între două mări. De o parte oglinda argintie a Mării Negre, din care soarele se ridică, de altă parte pânza aurie a mării stufului din Deltă, în care soarele se culcă. Împărăția largă a sângeroșilor țânțari statornici și leagănul strâmt al lacomelor lăcuste călătoare.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
În lumea cea veche și frumoasă a basmelor, când scriitorul și cetitorul storcea din fiecare poveste oricât de neînsemnată „morala”, frumoasele flori ale povestirilor le strângeau în buchete mâini binevoitoare, și poveștile n-aveau numai savoare, dar și miere dulce mângâietoare. Azi e mai anevoios să culegi flori așa de blânde și sentimentale, căci vitrinele scriitorilor sunt pline cu orhidee și alte flori cu mirosuri exotice îmbătătoare. Totuși, uneori ți-e dor de vremile frumoase de demult, de poveștile frumoase de demult și de morala care zâmbește cu gingășie, care e în același timp blândă și cochetă.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Jupân corbul câștigase
Din negoțul ce-apucase
Un bun chilipir de caș,
Și cu dânsu-n cioc se duse
P-un copac, unde se puse
Ca un om l-al său sălaș.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Până mai dăunăzi am fost vecin cu o familie foarte misterioasă, de care nu mă despărțea decât un perete subțire ca hârtia; săptămâni, luni de-a rândul, nu făceau mai mare zgomot ca un șoarece care zuruie printre petice de hârtie aruncată. Niciun cuvânt mai răspicat, nici uruit de vase sau de mobile, nici măcar baterea în perete a unui cui nu tulbura liniștea, îngrozitoare parcă, ce stăpânea dincolo. Uneori părea că toată familia ar fi murit și că în mijlocul pereților goi nu mai trăiește decât veșnica tăcere, veșnicul gol…
Când și când, totuși întâlneam pe câte cineva din familie. Erau niște oameni modești, fricoși, nu îndrăzneau să te privească în ochi și se lipeau de perete, să facă drum, când treceai pe lângă dânșii. Învederau neputința, neștiința de a trăi, tulburarea copilărească ce o simt toți cei care stau fără dinți și fără gheare față-n față cu lupta năprasnică a vieții.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Să ne deschiză lan se gătește
O viitoare unde intrăm,
Și pace, drepturi să-ntâmpinăm
Mai dinainte el ne vestește.
În fața porții und’ așteptăm
Nădejdea dulce la toți zâmbește;
Epocă nouă ni se zărește,
De aci vremea să numărăm.
An rău din urmă trecutul fie,
Relele toate cu dânsul ție;
Răstriștea treacă, s-o numim vis.
Unirea, cinstea în români crească,
Dreapta reformă în veci trăiască…
Cheile sună… tot s-a deschis.
1829
https://blog.revistaderecenzii.com/
eseu-jurnal de umberto eco – pliculețul minervei, ed humanitas, 2004
~~~
câti n-au regretat apariția trenurilor, fiindcă omorau poezia lungilor călătorii cu piciorul prin pădure sau călare pe drumuri prăfuite
au apărut pe urmă cei mari care au știut să vorbească despre poezia (uneori cumplită) a trenurilor, de la tolstoi la cendrars, la butor și până la montale
e în zadar, se poate fantaza și muri din dragoste, de dor, de teamă, de surescitare și pe o navă spațială
pe de altă parte, proust îl citea pe nerval și pe urmă ne povestea cum se poate retrăi senzația unui parfum doar citind orarul trenurilor din l’île de france
până mai ieri una din problemele mele era să găsesc un program pe internet care să-mi indice ce tren trebuia să iau, și lumea va crede că e cel mai simplu lucru: există site-uri diferite, printre care cel al căilor ferate italiene, altele ale țărilor străine, și funcționează destul de bine, dar sunt limitate
cel italian ne spune cum să călătorim prin italia, dar nu cum să ajungem de la nancy la lille