Singură! În tot cuprinsul câmpului larg, dânsa nu se zărea decât numai când vântul culca ierburile înalte, și ea rămânea în picioare, albă cum e laptele, cu coama împrăștiată peste ochii orbi, cu coada lungă, încolăcită de-a lungul picioarelor subțiri. Venea dimineața în urma hergheliei întregi, la pas, ascultând de departe clinchetul clopoțelului de argint de la gâtul calului care, nu demult încă, se ținuse pe urmele ei. Pe rând, clopoțelul a trecut la toți mânjii ei, cei mai frumoși de prin ținuturile acelea. Pe doi dintre dânșii îi ținea minte încă, pe ceilalți îi hrănise, îi alintase cu botul ei catifelat, îi simțise lângă dânsa, dar nu-i văzuse niciodată.
Urma ceartă dineoare între ochi ș-un nas vecin, Cui din doi, după dreptate, ochelarii se cuvin? Advocat se făcu limba și pe nas îl apăra, Iar urechea, prezindentul, a ei ziceri asculta. Atunci limba, cu talent, Au zis cătră prezident: Dreaptă pleacă-ni, ureche, Să auzi dovezi o mie, Prin înscris și mărturie, Cum de epoca cea veche Neam de nas, tot necurmat, Ochelarii au purtat Și-i să cade ca moșie Trecută-n paragrafie. O comisie de mazâli, Rânduită chiar pe nas, Au găsit între movili Brazda ce-ochelarii au tras. Tribunalul va ierta, Se pot pilde arăta: Fața dacă ar fi rămas De-ntâmplări să n-aibă nas, Cine ar fi acel magar Ca să poarte ochelari? Din aceste, lămurit, După legi am dovedit Cum că pentru nas anume Ochelarii s-au urzit, Ș-ochelarilor în lume Post pe nas s-au rânduit!
La această limbuție Bravo-n sală au răsunat, Iar nasul de bucurie De trei ori au strănutat. Dar ghibace a noastră limbă A ei sistimă o schimbă Și chiar pentru altă parte Paragrafuri tot din carte Așa vederate au scos Că au dovedit pe dos, Fără nici un pic favor, Nici prepus de strâmbătate, Cum că ochii au dreptate Preste ochelarii lor. Dar urechea, care-n faptă A limbei au înțăles Mituirea în proces, Hotărârea-ncheie dreaptă: Nasul drit de proprietar Aibe preste ochelari, Ochii se vor mărgini Prin ii numai a privi.
Astă-noapte m-am trezit brusc din somn. Un vis straniu mă purtase pe tărîmuri necunoscute, pe care nici nu le-am văzut, nici nu m-am încumetat să le bănuiesc vreodată…
În rama ferestrei împodobite de perdele albe, cerul vînăt se ofilea peste arborii mari și o singură stea, albă ca o crizantemă uriașă, mai licărea stăruitoare departe, peste marea de coperișuri, în afundul nemărginirii.
Calul suia din greu dealul. Nădușise. Muștile îl necăjeau, iar zăbala îi ardea gura. Dădea mereu din cap, să-și lărgească dârlogii, până ce călărețul îi lăsă cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în pământ, cu coama împrăștiată în tot lungul gâtului, cu buza de jos spânzurând, cu mijlocul frânt. De sus cădeau razele soarelui ce-i străbăteau prin păr și-i beșicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un sân, iar marginile lui se prăvăleau repezi, scufundate, acoperite de alunișuri. Unde și unde, câte un stejar se ridica din fundul prăpastiei, deodată, mânios parcă, dar vârful lui rămânea mai jos de înălțimea șoselei albe, ca un drum de moară, înecată de colb la cea mai mică adiere de vânt. Calul se opri câteva clipe, suflă puternic, apoi o smuncitură a frâului îl sili iar să pornească. În sfârșit, mai făcu cei câțiva pași de ajunse până în vârful dealului. Calul ridică puțin capul. Drumul se întindea neted, coborând prin mijlocul pădurii, care începea să arate mai deasă, mai bătrână. Tocmai în fund, târgul sticlea în soare, crucea bisericii străpungea seninul, în razele soarelui părea că pâlpâie și dânsa ca o flacără. Un vântuleț răcoros îi înfășura gâtul și crupa ca într-o pânză udă. Își încordă mușchii și-o luă în trap. Deodată, răsărită ca din pământ, o trăsură trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lângă dânsul. Calul de-abia putu să prindă scânteierea țintelor de argint în care erau bătute hamurile. Trecerea celor doi telegari îi dădu și mai mare putere. Apoi târgul se arătă din ce în ce, și calul, care mai venise o dată, întrezări parcă grajdul mic unde îl așteptase, atuncea, ieslele cu fânul proaspăt. Era răcoare, nu se găsea măcar o ferestruică prin care să străbată căldura cât de cât. Și-n fața lui i se păru că se ridică deodată, în fund, o iesle mare-mare, în care un cal, doi, o sută mănâncă strașnic din iarba coaptă și că pentru dânsul e un locușor mic deoparte. O să încapă tocmai bine.
Nu-i singur Iuda vinovat De sângele ce se dădu. Nici marii preoţi, nici Pilat, Ci lumea-ntreagă prin păcat! Şi eu, şi tu…
Nu drumul greu spre Golgota, Nici biciul, când Isus căzu. Şi dacă crucea grea era, Povara noastră şi mai grea! Şi eu, şi tu…
Nu patru cue L-au pătruns, Când El pe cruce se-aşternu. Ci noi, cu sufletul ascuns, Cu mii de patimi L-am străpuns! Şi eu, şi tu…
Nu doar bătrânii cărturari, Nu doar mai marii preoţi, nu! Şi noi am râs cu ochii murdari, Si noi suntem cei doi tâlhari! Şi eu, şi tu…
Şi nu ostaşilor prin sorţi Cămaşa albă Şi-o dădu. Ci tuturor! Dar tu n-o porţi! Şi, fără ea, toţi suntem morţi! Şi eu, şi tu…
Nu doar în stânci, sub lilieci, Nu doar sub lespede zăcu. Ci L-am ascuns ca pentru veci Sub piatra unor forme reci, Şi eu, şi tu…
Şi-acum Isus cel condamnat Azi El te-ntreabă :”Da sau nu ? Eşti tu sau nu eşti vinovat?” Eu am spus da! Şi-am fost iertat. Eu am spus da. Dar tu ? Dar tu?…
Sunt bolnav. Mă doare o rană călcată-n copite de cai fugind. Invizibilul organ, cel fără nume fiind, neauzul, nevăzul, nemirosul, negustul, nepipăitul cel dintre ochi şi timpan, cel dintre deget şi limbă, – cu seara mi-a dispărut simultan. Vine vederea, mai întâi, apoi pauză, nu există ochi pentru ce vine; vine mirosul, apoi linişte, nu există nări pentru ce vine; apoi gustul, vibraţia umedă, apoi iarăşi lipsă, apoi timpanele pentru leneşele mişcări de eclipsă; apoi pipăitul, mîngîiatul, alunecare pe o ondulă întinsă, iarna-nheţată-a mişcărilor mereu cu suprafaţa ninsă. Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav de ceva între auz şi vedere, de un fel de ochi, un fel de ureche neinventată de ere. Trupul ramură fără frunze, trupul cerbos rărindu-se-n spaţiul liber după legile numai de os, neapărate mi-a lăsat suave organele sferei între văz şi auz, între gust şi miros întinzând ziduri ale tăcerii. Sunt bolnav de zid, de zid dărâmat de ochi-timpan, de papilă-mirositoare. M-au călcat aerian abstractele animale, fugind speriate de abstracţi vânători speriaţi de o foame abstractă, burţile lor ţipând i-au stârnit dintr-o foame abstractă. Şi au trecut peste organul ne-nveşmântat în carne şi nervi, în timpan şi retină, şi la voia vidului cosmic lăsat şi la voia divină. Organ pieziş, organ întins, organ ascuns în idei, ca razele umile în sferă, ca osul numit calcaneu în călcâiul al lui Ahile lovit de-o săgeată mortală; organ fluturat în afară de trupul strict marmorean şi obişnuit doar să moară. Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană închipuită între Steaua Polară şi steaua Canopus şi steaua Arcturus şi Casiopeea din cerul de seară. Mor de-o rană ce n-a încăput în trupul meu apt pentru răni cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze la vămi. Iată-mă, stau întins peste pietre şi gem, organele-s sfărmate, maestrul, ah, e nebun căci el suferă de-ntreg universul. Mă doare că mărul e măr, sunt bolnav de sâmburi şi de pietre, de patru roţi, de ploaia măruntă de meteoriţi, de corturi, de pete.
L-a adus ciobanul de urechi, ca pe-un biet măgar ce era. I-a pus o pocladă, pe pocladă — șaua de lemn, și i-a strâns chinga bine, căci aveau să meargă la târg. Apoi a-nceput să-i grămădească pe spate: o sarică — a ciobanului; două lăvicere — ale stăpânului; patru tivgi cu lapte, câte două de fiecare parte, să se cumpănească; opt sedile cu brânză — patru și patru; iar deasupra, moț, cei doi băieți ai stăpânului, veniți la stână din ajun, spate la spate, să nu-și scoată ochii.
Lângă-o curte boierească, în grădină minunată, Un castor ș-a sa familie trăia-n apa cea curată, De mănunți fii și fiice avea câte o păreche, Casa lui era de bârne, dup-a țărei modă veche.
Într-un ou negru mă las încălzit de aşteptarea zborului locuind în mine; stă unul lângă altul, nedezlipit, sinele lângă sine. Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare , senzaţia de ochi îşi caută o orbită. O, tu, întuneric mare, tu dezgustată naştere încremenită. S-a aşezat pe mine o idee şi mă cloceşte maternă. Acum, tot ceea ce este e rotundă căldură şi fermă. Sare din mine un fel de plisc în toate părţile şi deodată. Refuză să fie un obelisc şira intimă, curbată. Sparg coaja pielii mele, arsă, lipită de-a dreptul pe suflet, ca să-mi rămână ne-ntoarsă întâia încercare de umblet. Sar cojile negre, oho! Mai mare mă aflu şi nezburat, lipit de acel încotro, cu o boltă de jur împrejur adăugat. Scot ochi cu priviri nereale la dreapta, la stânga, în sus şi în jos, născând şir de regi-animale, care ştiu cum se moare frumos. Întind şi o pană de os, irizată atinge negrul concav. Sar cojile negre deodată şi iată-mă, iarăşi, suav, închis într-un ou mult mai mare, clocit de-o idee mai mare, gălbenuş jumătate, pasăre jumătate, într-un joc cu paşi pe furate. Ou mare! Silabă răcnită într-o perpetuă creştere smulsă fără tavan stalactită sedusă. Ouă concentrice, negre, sparte fiecare pe rând şi în parte. Pui de pasăre respins de zbor, străbătând ou după ou, din miezul pământului pân’ la Alcor, într-un ritmic, dilatat ecou. „Sinele” încearcă din „sine” să iasă ochiul din ochi, şi mereu însuşi pe însuşi se lasă ca o neagră ninsoare, de greu. Dintr-un ou într-unul mai mare la nesfârşit te naşti, nezburată aripă. Numai din somn se poate trezi fiecare, – din coaja vieţii niciunul, Niciodată.
