https://blog.revistaderecenzii.com/

Ce noapte, doamne! Nu mai pot.
Nu pot s-adorm. Ce lună plină!
De parcă-n suflet încă port
A tinereții stea senină.

Prietenă de ani târzii,
Nu spune jocului iubire,
Mai bine razele-aurii
Pe perna mea să se răsfire.

Să contureze cât mai viu
Niște-adevăruri deformate, —
Ca altul drag n-am cum să-ți fiu,
Nici tu de dragoste n-ai parte.

Iubești curat o dată doar.
Iată de ce îmi ești străină,
Iar teii ne-atrag în zadar
Cu-aroma lor de vrajă plină.

Căci știu și eu, o știi și tu,
Că-n aste străluciri de lună
Teii pe crengi nu flori au, nu,
Teii sunt plini de-omăt și brumă.

Ce am iubit, noi mai iubim,
Tu — nu pe mine, eu — pe alta,
Și ni-i totuna să urzim
Un joc de-a dragostea încaltea.

Totuși, încearcă să-mi surâzi,
Sărută-mă, amăgitoare,
În mine-un vis de mai s-aprinzi
Cu-acea de care dor mi-i tare.

(1925)

Traducere de Gheorghe Doni

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-ce-noapte-poezie-id-45357/

https://blog.revistaderecenzii.com/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Bărbosul (ridicând nasul din „ediția speciala”): Eu, drept să-ți spun, nu pricep nimic din toate telegramele astea… E o harababură… I-ascultă, bre! Tu ai făcut armată?

Spânul: Nu, dar sunt acasă în toate chestiile de strategie și tactică… M-am ocupat… Ce crezi? când faci atâtea războaie… Am cărți, hărți, planuri…

https://blog.revistaderecenzii.com/

În adâncă liniștire,
La revărsatul de zor,
Presura, cu glas din fire
De abia răsunător,
Cânta plină de simțire
Către bunul ziditor!

Iară când măritul soare
Ca un mire mult dorit,
Bucurând toată suflarea
S-a ivit la răsărit
Și când lumea salutare
Îi depunea prin cântare,
Atunci presura tăcea.
Însă o privighetoare
Ce mai de mult o știa,
I-a și făcut întrebare:
De ce tace?

 — Nu cutez,
Zise presura-n durere,
Cu glasu-mi fără putere
Soarele să salutez.
Dar cu nespusă plăcere
Eu vă binecuvântez!

Așa și eu mă căinez
Că n-am talentul poeziei:
Să cânt unirea României.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Se înserează…

Armeanul se târăște pe lavița din fața prăvăliei, gâfâie grozav, își șterge fruntea cu o batistă roșie, mare cât un cearceaf, și apoi strigă Bertei să-i aducă armonica. E șchiop și spune tuturor că și-a pierdut piciorul în război. Și toată lumea îl crede. De ce adică nu l-ar crede?

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pianul automat cântă o horă zburdalnică. Spectatorii își șterg nădușeala de pe frunte. Un băiat cu tablaua aleargă printre bănci, țipând ca din gură de șarpe:

https://blog.revistaderecenzii.com/

Locomotivul ca fiara muge,
Din sânu-i scoate de tartar fum,
Și ca balaur șuierând fuge
Pe ferecatul cu șine drum.

O coadă lungă în urmă-i poartă:
Șir de vagoane cu călători;
Astfel vaporul fu de la soartă
Menit să poarte pe muritori.

— Ce naiba duce oare atâta greutate,
Și cu o repegiune cât nu e de crezut?

Zicea, în spaimă, calul l-al său de hamuri frate,
Când trenul a văzut.

— Eu! — i-a răspuns vaporul, c-un șuier de mândrie.
— Tu, tu? întreabă calul; dar spune-ne ce ești?

Și-a noastră datorie,
Cum poți să ți-o însușești?

Noi, caii, de când lumea, pe om l-am tot purtat.
Primblări de gust, vânaturi, călătorii, răzbeluri,
Amoruri, fapte grele și alte multe feluri
De ale lui capricii, noi i-am îngemănat…

— Domnule cal, ascultă, —
Vaporul întrerupse, — să-ți spun cât stau pe loc,
Căci, fără vorbă multă,
Tu ești în toată vremea un vrednic dobitoc,
Și eu sunt o putere ce când mă găsesc strânsă

Atunci mă întăresc;
Împrăștiată însă
Îndat’mă nimicesc.

Cunoaște dar secretul ce am de predomnire:
Puterea prin unice.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Nu se pomenea fată mai frumoasă în toată Ilva-Mică și-n împrejurimi ca Ileana Mariucăi lui Dosoftei. Se dusese vestea pretutindeni părului ei cel negru ca mura, des ca peria și lung ca un șarpe, buzelor ei cele roșii ca zmeura și umede ca o floare stropită de rouă. Nici n-apucase să împlinească șaisprezece ani, și se și găsi împresorată de pâlcuri de pețitori, cari de cari mai frumoși, cari de cari mai bogați. Dar Ileana nu vrea să vadă pe nimeni și nu vrea să audă de nimeni. Iar voința Ilenei era sfântă, căci pe Ileana toată lumea o răsfăța, până și mama ei cea vitregă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Am să vă spun de-o turmă și cele întâmplate
La stână; dar întâi vreau să vă amintesc
Că binele și răul, prin lupte ne-ncetate,

O lume cârmuiesc.
Că element, om, fiară, ființi nenumărate,
Prin lupte se nutresc,
Că oaia și cu capra, deși sunt o făptură,

Nu sunt de o natură.
Oaia, precum o știți,
E blândă-ascultătoare,

Iar capra-i șugubeață, și nu vă îndoiți
Că-i și cam săritoare.
Deci la o turmă bună, unde era oi mii
Și capre două, trii,
S-au auzit odată
O ceartă prea ciudată,
Căci oile ziceau
Cam astfel între ele,
Zbierând mereu:

— Voi, caprelor, în turmă sunteți niște lichele;
De ce dar ne conduceți ș-adese ne purtați?

Prin curături, ogoare, voi faceți stricăciune,
Voi despoiați copacii, pe garduri vă-agățați,

Iar noi pățim rușine;
Și oare nu-i mai bine

Să aveți voi turma voastră și singure să fiți?
— Nu — zise lor dulăul — voi, oilor, nu știți
Că lupul totdeauna din turmă dijmuiește
Și turma fără capre mai greu o risipește?
Iar unde-s frunte ele, eu încă am un dar:
Păzindu-vă din urmă, nu latru în zadar.

Credința câinelui pe oaie o păzește;
Dar ce va face omul cu-a lui societate
Când ea va fi legată ca turma, din păcate?

Găsi-va câine credincios
Să o asigureze de lup primejdios?..
Căci o societate în veci nu e întreagă,
Cât de un gând și cuget nu sunt cei ce-o încheagă.

https://blog.revistaderecenzii.com/