https://blog.revistaderecenzii.com/
Automobilul înghițea lacom șoseaua, care se strecura, hopuroasă, peste lanuri înverzite, pe lângă coline împrăștiate ca niște mușuroaie uriașe, printre tufișuri uitate ici-colo ca perii în barba unui spân.
Doctorul Ispas, de la spitalul Maica Domnului, se ducea într-o inspecție pe neașteptate în satul Ciolănești, unde se zicea că bântuie, ascunsă, o molimă strașnică de scarlatină.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
În întunericul lăcașului de umbre,
În tartarul cumplit
Unde de grozăvii trist sufletu-ți se umple
Și unde merge omul de fapte osândit,
Sosiră totodată
La aspra judecată
Un hoț răutățit,
În sânge încruntat
Care au și murit,
Pe viață spânzurat,
Și un autor vestit,
Puternic în condei,
Care au dezvelit
Mult slobode idei,
Ce-ntocmai ca Sirene*
Era la glas duios,
Dar, potrivit cu ele,
Și mult primejdios.
Orânduielile la iad sunt cu grăbire,
Nu este ca la noi zadară prelungire
Și hotărârile se dau într-un minut.
Fără zăbavă dar,
Pe două strașnice grătare de metal
S-au pus două căldări, cu smoală s-au umplut
Și bieții vinovați în ele au intrat.
Dar sub tălhari au pus un munte-ntreg de brad,
La care singură Alecto** foc au dat,
Stârnind o flacără atâta de grozavă,
Cât bolțile la iad
Mai toate au crăpat;
Iar către autor părea asprime slabă.
Sub el la început
Ardea un focușor abia-abia văzut,
El însă ne-ncetat mai rău se aprindea.
Trecură zile, ani și sub tâlhari de mult
Cenușă s-au făcut,
Iar focul sub autor necontenit ardea.
Văzând așa asprime,
Văzând neușurare,
El strigă cu glas mare
Că nu-i dreptate-n nime!
Că el, trăind în lume,
Și-au dat un mare nume
Și, de au scris ceva
Cam slobod, cam ghimpos,
*
Dar n-au crezut cândva
A fi mai păcătos
Decât un rău, un hoț!
Atunci, o furioasă zână,
O sor’ din cele trei a iadului surori,
Cu cozi împodobită de șerpi otrăvitori,
Cu bice sângerate-n mână,
Viind drept autor, au zis: „Nenorocite!
Tu cum de îndrăznești
Asupra providenței strigare să pornești
Și să înșiri cuvinte
Precum le înșirai
Cât pe pământ erai!
Și tu te socotești
Mai bun decât un hoț?
El răul au urmat, el au făcut și morți
Cât au avut viață.
Iar tu… Ea au deschis lui lumea ca să vază:
Privește, uită-te la faptele-ți cumplite,
Vezi fiii ce-au otrăvit pe mumă, pe părinte,
Cu multe desfrânări
Vezi fiice depărtate
De-a lor nevinovate
A sexului chemări,
Vezi deznădăjduirea familiilor întrege,
Adusă prin a tale mintioase încercări.
Tu de însoțiere, de legături, de lege
Ai râs, ai defăimat
Și, pentru ca sujet de scris să poți alege,
Ai fi dorit să vezi pământul răsturnat.
De cine patima au fost descrisă bine,
Cu dezveliri că viața e vis amăgitor?
De cine-i încântat nemernicul amor?
De tine!
Simțirea tinerimii de tine-i ațâțată
Prin o îmbrobodire de adevăr înalt
Și răzbunarea urii de tine-nfășurată
În scutece de sânge de om din om vărsat.
Aceste fapte toate,
Prin scrieri înfocate
Certând ai proslăvit
Și-n loc de fericire,
Tu omului ai dat povară de gândire.
Dar încă câte rele nici nu s-au dezvelit
Din scrierile tale
Ce sunt cu-mbelșugare:
Deci rabdă, suferind!”
Au zis Mejer scrâșnind
Și iute au trântit capacul pe căldare.
Dumnezeu să nu se-ndure
De oricare autor,
Ferindu-i pe toți de furii
Și de-a iadului cuptor.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Ilie Ghinea iese pe poartă cu piciorul stâng…
„Superbă vreme de plimbare, își zice căscând. Dogoreala e pe sfârșite, începe să fie răcoare… nu se poate mai frumoasă!..
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Cum? Mai visezi şi-acuma, iubito, primăvara?
Te mai gândeşti şi-acuma la câmpul plin de flori?
N-ai renunţat la ceasul de vis şi planuri seara,
Mai frunzăreşti în taină cutia cu scrisori?
Cum? Mai alergi şi-acuma pe ţărmuri s-asculţi marea?
Acele-apusuri roşii şi-acum le mai priveşti?
Tot îţi mai faci cu grijă la ora 5 plimbarea,
Tot îţi mai iei umbrela de soare când citeşti?
N-ai încă sensul morţii, nu simţi ce se petrece?
Nu vezi că viaţa fuge din noi ca un tâlhar?
Că vasele cu visuri au început să sece
Şi nu mai pot să umple nici un pahar măcar?
Că mult, o!…mult mai serbezi ca altădată, luna
N-o mai căutăm cu-aceeaşi ardoare printre stânci?
Nu te întrebi, iubito, deloc, de ce acuma
În turnurile nopţii urcăm încet, pe brânci?
Tot mai păstrezi în glastră acele vechi garoafe?
Dar lucrurile mele? Tot le ai între fereşti?
Pe unde-au fost odată grădini acum praf e
Şi-azi nici o bucurie-n tristeţi nu mai găseşti.
Ne apropiem de toamnă cu fiecare seară
Şi-abia mai poate lampa răzbate până-n drum.
Mi-e frică lângă geamuri să mai privesc pe-afară
Şi teamă mi-e şi-n mine să mai privesc acum.
Şi totuşi tu, iubito, acolo în cămara
Cu flori demult uscate (dar pentru tine vii)
Visezi cu-nchise pleoape şi-acuma primăvara
Şi, cine ştie, poate şi-acuma îmi mai scrii…
Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-anacronism-romantic-poezie-id-39826/
https://blog.revistaderecenzii.com/
— Iubite verișor,
Pe unde-ai mai umblat?
Prieteșugul pe amor
Văzând l-au întrebat.
— Umblat-am fără de cruțare
Și un amorezat măcar nu am aflat.
— Și eu am străbătut pustiile sub soare,
Dar n-am putut afla prieten de crezare.
— De ce dar oamenii ne dau numiri străine:
Dorința
împlinind prin mine
Și interesul lor prin tine?
https://blog.revistaderecenzii.com/
S-a dus greutatea întunericului care învăluia toată încăperea lumii. Parcă vântul a desfundat ș-a risipit negura din rețeaua copacilor.
Soarele și-a deschis la răsărit apărătoarea sa năprasnică, roșie ca para focului, aurie, violetă, albastră și, pe la mijlocul cerului, ca o jumătate de roată verzurie.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Poate să fi avut vreo douăzeci și opt de ani, dar părea mult mai bătrână. Avea niște ochi mici și arși, scufundați în orbite și ascunși sub o broboană de lacrămi, și o gură mare, cu buzele supte și învinețite, cari totdeauna tremurau, gata parcă ori să râdă, ori să plângă.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Astăzi va fi la mine o serbare,
Un tânăr zvelt va ține-o cuvântare
Despre iubire, moarte, datorii.
Și te întreb: nu vrei și tu să vii,
Nu vrei să fii de față, în bacantă,
La cuvântarea lui interesantă
Și să dansezi apoi, aproape goală,
Pe podiul ridicat anume-n sală?
Eu, îmbrăcat în negru, cum seniori-s
Voi recita ceva din „Ars Doloris”,
Iar la sfârșit o placidă harfistă
Va încheia serbarea asta tristă.
Toți invitații mei vor fi persoane
Cu multă vază-n cer și în saloane,
Toți vor veni de sus, purtând pe-aripe,
Mantale fine, lungi, împodobite.
La masă vom rămâne dup-aceea
Noi doi, conferențiarii și femeia.
Tuspatru predispuși la o beție
Cum n-a mai fost și nici n-o să mai fie
Nu mai târziu ca pân-la ora șapte
Răspunde-mi dacă vii sau nu la noapte,
Răspunde-mi dacă vrei ca să iei parte
La cheful nostru grav. stropit cu moarte.
Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-invitatie-la-o-artista-poezie-id-40473/
https://blog.revistaderecenzii.com/
Țăranul semăna ovăs în primăvară,
Iar calul, ce l-au fost adus în cărucioară,
Privind la semănat,
Fierbea în gândul său așa un rezultat:
— Mă mir, cum zic de om că este o ființă,
Aleasă prin a lui a minții iscusință?
Eu nu văd la dâns’ minte
Măcar de un grăunte.
Și oare poate fi mai mare nebunie
Decât să scurme el ogoare pe câmpie,
Și apoi să presare ovăs sau altă pâine,
Când mult făcea mai bine
Ovăsul să-l dea mie
Ori murgușorului, iar pâinea la găine,
Sau până în sfârșit să ție în păstrare?
Încai s-ar fi văzut a lui scumpete mare.
Iar ca să lepede pe dealuri și pe văi,
E numai o dovadă
Că oamenii în faptă
Sunt foarte nătărăi!
Dar toamna-mbelșugată
Aduse multă roadă:
La una douăzeci ovăsul au sporit,
S-au strâns, s-au îmblăcit
Și-același cal din el au ospătat tain,
Pe zi căușul plin.
Nu e de lăudat
A dobitocului semețul rezultat.
Dar, oare nu așa? din oameni, îndrăzneții
Cutează-a cerceta voința providenții,
Făr-a putea străbate
A ei orânduieli și căi nestrămutate.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Ah, cât de multe pisici
Sunt pe lume, aici.
Noi nu le-om putea număra niciodată.
Inima visează măzărichea înmiresmată
și steaua albastră cu clinchete mici.
…Aievea, în închipuire sau prin vis,
Îmi amintesc de trecutul departe și-nchis
Pe laiță, sub scoarțele moi,
Cu murmure line
Torcea un pisoi,
Uitându-se țintă la mine.
Pe-atunci eram un copilaș abia,
Cânta bunica blândă și domoală,
El ca un tigru tânăr s-azvârlea
Spre ghemul sur rostogolit din poală.
Toate-au trecut…
Bunica mea s-a pierdut,
A luat-o la dânsul nimicul.
Mai apoi,
Din sprințarul pisoi
O cușmă frumoasă-au făcut:
și-a pomenit cușma aceea, bunicul…
1925
Traducere George Lesnea – ”Poezii” – 1957
Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-ah-cat-de-multe-pisici-poezie-id-10374/