https://blog.revistaderecenzii.com/

„De n-oi împușca ursul, să nu-mi ziceți pe nume,“
Striga șezînd la masă faimosul vînător,
„Eu știu ce spui, și credeți că nu vă vorbesc glume,
Eu nu zgîrii cu glonțul, și unde trag omor…“
Atunci mulțumi de „bravo !“ în aer se-nălțară
Și veseli vînătorii cu grab încălecară.

Era o zi frumoasă, p-aici cam de mirare ;
Lătrau de bucurie copoii nemîncați,
Și caii, gloabe mîndre de șeaua din spinare,
Gemeau sub grele sarcini slăbiți și deșelați ;
Sîrmanul urs, ce singur în vechia-i locuință
De astă pregătire n-avea nici o știință,
Dormea atunci ; și visuri, de mure-mpodobite,
Îi arătau o turmă de vite jupuite,
La care el cu poftă în grabă alerga.
Dar ce să vorbesc multe : sosiră vînătorii
P-un vîrf unde se zice că sînt aproape nourii,
La pîndă se așezară… eroul meu strigă :
„Așază-te tu colo, Dumitru mai departe
Ion pe aceea piatră, și Stancu d-altă parte
Și dacă cătră mine îl va împinge dracul,
De n-o lua foc pușca, el o să-și spargă capul
Lovindu-se de piatră, și tot îl biruiesc.“

Abia sfîrși, cînd iute ursoaica-ngrozitoare
C-un pui de vîrstă jună, ursei născut din flori,
Frumos cum puteți crede, venea pe o cărare,
Dorind să asisteze pe bunii vînători ;
Mai multe puști trăsniră ; eroul de sub stîncă
Din sigura-i cetate privește pe dușman ;
Îi saltă-n cap căciula, și-n valea cea adăncă
Ursoaica se coboară ; dar un mișel țăran,
C-o armă ruginită sloboade … și îndată
Cu puiul său ursoaica pe coaste e culcată.
Eu i-am văzut gibeaua și jalnica soartă ;
Dar vînătorii noștri se cert nencetat,
Strigînd iarăși la masă că, daă n-ar fi moartă,
Ei negreșit atuncea de ea n-ar fi scăpat.

„Buciumul român“, 23 Ianuarie 1863

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ajuns acum la pragul tău, mă iată.
Cremene dură, mă putui în pisc
Să mă găsesc prin stânci și să mă isc
Din pulbere, cu glezna-nsângerată.
Îngerul tău merinde nu-mi prea dete.
Eu însă niciodată din bărdace
N-am fost băut fără să-mi fie sete,
Nici am mâncat vrodată ce nu-mi place.
Grădina florile și le-a deschis
Care-o făceau să-mi amăgească drumul
Cu ispitiri de rouă și de vis.
Eu am lăsat în urma mea parfumul.
Vrui, Doamne, să te pipăi pe spinare
Și mai de-aproape să-ți dau ghes
Cu recea mea-ncruntată întrebare:
De ce nu vruși să mi te-arăți mai des?
Dar caprele-amintirilor și iezii,
Care mă duc să cad întru ispită,
Și-au risipit prin iarbă căcărezii
Și mi-au lăsat livada părăsită.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Fata din ceainărie
Nu mai este aşa de frumoasă cum era,
Lumina lui august a atins-o deja.
Nu mai urcă sprintenă scările;
Într-adevăr, şi ea se apropie de vârsta mijlocie,
Iar strălucirea tinereţii pe care o revărsa
Când ne aducea feliile de focaccia
Nu se va mai împrăştia niciodată printre noi.
… Şi ea se apropie de vârsta mijlocie.

Traducere de Petru Dimofte

Sursa: https://poetii-nostri.ro/ezra-pound-ceainaria-poezie-id-31617/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Conul Grigori și coana Ruxanda n-au copii; singurul copil ce avusese, o fată la care ținuse ca la ochii din cap, murise, s’a’mplinit anul. De la dânsa le rămăsese copilașul, amintire vie pe urma odorului pierdut. Nepoțelul, era un băețel gingaș, cu ochii negri-negri și umezi ca și când ar fi plâns într-una, și neobișnuit de deștept. Semăna cu mama lui cum seamănă un ochi cu altul. De multe ori, coana Ruxanda sta ceasuri întregi într-un colț al odăiei, și de acolo, îi urmărea toate mișcările: în clipitul genelor, în adusul capului, când se uita încotrova, în înseninarea ușoară, ca o adiere, a feței, în suspinele fugare pe care, așa din senin, această inimă plăpândă le avea, dânsa întrezărea viața copilului ce se odihnea acuma în pământ. Când se îmbolnăvește nepoțelul, bătrânii nu mai sunt pe lume: tânjesc, nu mănâncă, nu dorm, nu vorbesc, — copilul și iar copilul. Ce are? Ce-i lipsește? Toți doctorii din târg, toate jucăriile din dughene, toate îs împrejurul pătișorului. Un zâmbet a lui e ca o revărsare de lumină. Pentru râsul lui, pentru ca să-i vadă gurița deschisă ca o floare, și-ar fi dat, bieții, și viața…

https://blog.revistaderecenzii.com/

Nu se auzea, în întunericul unei nopți de toamnă, decât lătratul câinilor din mahala. Pe ulițele strâmte și dosnice de pe lângă Grădina Icoanei, noroiul și bolovanii de piatră se împestrițau cu băltoacele întinse de-a curmezișul drumurilor. Felinarele, înfipte din răspântie în răspântie, nu luminau mai mult decât stâlpii telegrafului. Norii posomorâți burnițau, înecând casele într-o atmosferă fumurie și împufată asemuită cu aburii ce plutesc alene pe deasupra bălților.

https://blog.revistaderecenzii.com/

„Ce bine au să meargă trebile în pădure,
Pe împăratul tigru cînd îl vom răsturna
        Și noi vom guverna —
Zicea unei vulpi ursul — c-oricine o să jure
        Că nu s-a pomenit
        Un timp mai fericit.“
        — „Și-n ce o să stea oare
        Binele acest mare?“
        Îl întrebă.
        „În toate,
        Mai ales în dreptate:
Abuzul, tîlhăria avem să le stîrpim,
Și legea criminală s-o îmbunătățim;
Căci pe vinovați tigrul întîi îi judeca
        Ș-apoi îi sugruma.“
        — „Dar voi ce-o să le faceți?“
        — „Noi o să-i sugrumăm
        Ș-apoi să-i judecăm.“

        Cutare sau cutare,
        Care se cred în stare
        Lumea a guverna,
        Daca din întîmplare
        Ar face încercare,
        Tot astfel ar urma.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ușure, prin leșia dimineții,
La ceasul când se iscă precupeții
Am fost lovit din trecere o babă
Ce se ivise-n calea lumii, slabă.
Gândul, rămas în urma mea,
O a ghicit zicând pre ea:

https://blog.revistaderecenzii.com/

La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune și glasul omului poveste, o colibă, dusă pe jumătate în pământ, stă locului neclintită.

Stăpânul lumii e vântul, și aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâți peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci și, repezite în depărtări, se pierd spre roata pământului.

https://blog.revistaderecenzii.com/

   Împărăția dobitocească,
Ca și a noastră cea omenească,
Statornicie vecinică n-are:
Toate supuse sînt la schimbare!

   Din mînă-n mînă sceptrul se plimbă.
Cel de ieri mare astăzi e mic;
Leu pe urs bate, urs pe leu schimbă,
Dintr-o întîmplare prea de nimic.

   De curînd ursu pe leu schimbase,
Și pe domnescul tron înălțat,
Cîrma în labe tare-o luase,
Și cu verzi tufe sta-ncoronat.

   Dator eu însă sînt a vă spune
Că ursu-acela, măcar că urs,
Dar simtimente avea preabune:
D-al obștei bine era pătruns.

   Fiarele toate-ndată ce-aflară
Că le-a dat cerul un stăpîn nuou,
Să se închine lui alergară,
Una c-o vacă, alta c-un bou.

   Lupul în urmă spre tron se duce,
Și după vechiul bun obicei
Măriii-sale plocon îi duce,
Și înainte-i pune doi miei.

   Într-o frumoasă precuvîntare,
Îi dovedește c-ar fi avînd
Niște hrisoave arătătoare
Ce-au făcut urșii, zău nu știu cînd.

   C-aste hrisoave, pe piei de oaie
Scrise cu apă, spun lămurit
Cum au mers urșii la o bătaie,
Și cîte mure ei au jertfit.

   Cu plecăciune apoi i-arată
Cum că din suflet s-a bucurat
De întîmplarea cea minunată,
De-ncoronare cînd a aflat,

   Cum că dorește supus să-i fie,
Că totdauna el l-a iubit,
Că pentru dînsul vieți o mie
Să le jertfească e mulțumit.

   Asfel de vorbe se zic în lume,
Însă drept formă se socotesc;
Căci fieșcine le ia de glume,
Care se uită cît se vorbesc.

   Dar ursul crede, se amăgește,
În slujbe pune neamul lupesc:
Cum că prieteni are, gîndește,
Care persoana lui o slăvesc.

   După o vreme leul se scoală,
Tocmai cînd urșii mort îl credea,
După o mare și lungă boală,
Vine să-și ceară tronul ce-avea.

   Locuitorii se îngroziră;
Veste se duse pîn’ la palat;
Lupii îndată la lei fugiră;
P-al lor prieten toți l-au lăsat.

   Taurii numai, ce niciodată
A-i fi prieteni nu s-au jurat,
Peste cinci sute veniră-ndată,
Pe crai și țară ei au scăpat.

   Prea cu lesnire omul se-nșală!
Dar foarte mare face greșală
Cine la vorbe dă crezămînt.
Faptele numai ne dovedește
Fieștecine cît prețuiește,
D-avem prieteni și care sînt.

(Ed. 1838)

https://blog.revistaderecenzii.com/

După ce suirăm dealul, numai miriști, cu hotarele însemnate prin ruguri de mure, dădurăm de-o arătură proaspătă, îngrădită jur împrejur cu nuci tineri.

— În vale-i viea moșneagului, îmi spuse prietenul. Arătura trebue să fie a lui.

Poposirăm puțin. În față se prăvălea valea cu viea îngălbenită de răceala cam devremioară a toamnei. Ici colo câte un nuc bătrân își înrotea frunzișul bogat, deasupra căruia cioarele cârâiau, gonindu-se una pe alta, dela nucile rămase nescuturate. În față se ridica alt deal, acoperit și el de vii; câteva case răzlețite luminau priveliștea, oarecum tristă, a acestui frunziș gata să moară supt cele dintăi brume. Deasupra, nourii se strecurau unul după altul, aruncau pete de umbră peste deal, apoi treceau dincolo de zare; și-n răstimpul când soarele rămânea neîntunecat, priveliștea se desvelea mai zâmbitoare, ca și cum din vârful dealului s-ar fi tras de peste dânsa vălul ce o acoperise.