Satul Arșițeni e așezat într-o văgăună; casele lui mărunțele și albe, ghemuite una-ntr-alta, se văd, de pe muchile dealurilor dimprejur, ca niște ouă într-un cuibar. Pământul Arșițenilor e nisipos și sterp; iarba crește atât de rară, încât, în loc să îndulcească vederea, pătează, ca o pecingine, fața galbenă a locului. Doi-trei copaci se înalță, istoviți, cu crengile rare, cu frunzele străvezii, care aștern pe jos, vara în amiază, o umbră destrămată, ce mărește și mai mult setea de răcoare.
Cine simte – înțelege Că este firească lege A pătimi or ce om. Chiar ș-acel ce să arată, Că simțire nu-i e dată Cât la piatră, sau la pom. Și acela pătimește, Ca un dobitoc trupește, Pricina făr-a-ntreba. Dar ș-un suflet ce pricepe Leagea astă când să-ncepe, Nu poate să zică ba. Asta lege necurmată La mine tot deodată, Cu nașterea s-a-nceput. Și d-atunci cât vârsta crește Sufletul tot pătimește Încetare n-a avut. Nici crez că-m ajunge viața Ca să văz tăiată ața Patimilor sufletești. Sau să poată vre o dată Norocirea fi schimbată Sufletelor omenești.
Odată un negustor Fiind pe drum călător, Patru hoți îl întâlnesc, Îl dezbrac, îl jefuiesc Și într-un minut de ceas Numa-n cămașă îl las. După ce l-au dezbrăcat, Unul din ei s-a uitat, Și cămașa nouă văzând Striga celorlalți zicând: -„Nici cămașa nu-i lăsați Și de dânsa-l dezbrăcați!” Iar bietul om striga: -”Jupân hagiu! fă-mi ăst dar, Lasă-mi cămașa măcar.” Hoțul auzind astfel, S-a răstit privind la el: -”Spune-mi că nu te las viu, D-unde cunoști că sunt hagiu?” Omul răspunse pe loc: -„Ba nu te cunosc deloc, Decât jupânelul meu, Auz de la alții și eu Că hagii așa fac, Adică: de tot dezbrac” Hoțul râzând l-a iertat Și lăsându-l a plecat.
Câteodată își arunca privirea spre portretul din cadrul aurit, din odaia lui de culcare. Se vedea acolo ofițer tânăr, sublocotenent, abia ieșit din școală; sta în picioare, cu chivăra de lăncier la o parte, cu mundirul strâns pe pieptul scos în afară, cu ochi albaștri, surâzători ochii ce priveau țintă la comandanții lui, sau se micșorau, apropiind genele lungi, arcuite, în saloane, la baluri, când simțea bătându-i lângă inimă sânurile femeilor frumoase! Pe atunci își suna pintenii ca o muzică; își apropia o dată călcâiele: țanc! și durițele zbârnâiau în odăile mari, în care trichelurile jucau pe dușumelele lustruite apele lucii ale lumânărilor. Tot așa sclipea și dânsul, ca bucățelele de cristal ce clincheteau, atârnate ca niște cercei, în urechile de bronz ale policandrelor. Viața îi era o rază de soare! Nu dormea nopțile; pășea, odată cu pragul sălii de joc, pragul zorilor. Nu obosea; în fața escadronului trăgea sabia, ca un fulger, din teacă, și, strunindu-și calul, rotea ochii pe câmpul de mustru.
Diferența dintre păsări și omul înțelept este aceea că păsările zboară cu propriile lor aripi într-o singură direcție, în timp ce oamenii înțelepți zboară în toate direcțiile pe aripile aspirațiilor lor.
Dugheana negustorului Meremet are acoperișul dintr-o apă, streșina eșită mult în afară, iar șindrila ascunsă supt un mușchiu cărnos și verde, din care ploaia se strecoară, picătură cu picătură, ca dintr-un burete. Gura și ferestruele podului sunt tivite, pe de margini, cu o crestătură de lemn, lucrată frumos, ca o horbotă. Fața dughenei, cu pereții înguști, coșcoviți de ploi, deschide golurile ferestrelor, peste care se așează noaptea obloanele grele, ce slujesc ziua drept tărăbi; între ele, se desface în două, ușa, — îngăduind să se vadă brățările de fier prin care se înmânecă stinghia de stejar, ce-o zăvorește. Ca parte minunată, ce face să întârzie băeții de la școală, acoperământul are în dreapta streșinii, un zarzăr, – răsărit acolo cine știe cum! Primăvara aceasta e a treia, de când copăcelul e încărcat cu floare.
Un bou, ca toți boii puțin la simțire, În zilele noastre de soart-ajutat… Învață la școală cartea de cetire Și ajunse boul un bou învățat.
Mare lucru-n lume e și-nvățătura! Ține loc de multe, chiar și de talent… Printr-o bună școală, rafinezi natura: Din vițel poți scoate un bou eminent.
Nu încape vorbă, între animale, Un așa specimen greu să mai găsești… Să citească zilnic feluri de jurnale, Rumegând atâtea știri politicești.
Astfel, eminentul, în curent cu toate, Iată, pe nepotu-i tânăr l-a-ntâlnit: „Unchiule, cum mergem?” — „Excelent, nepoate! A mai grea problemă s-a și resolvit”.
„Unchiule, iar glume!” — „Ba deloc, băiete! Sunt de-acord cu toții, foarte sigur știu… Și m-ascultați pe mine, eu citesc gazete: Tu nu știi nimica, ești un agiamiu.
Mă-ndoiam eu însumi: m-am convins, în fine, C-am scăpat de-acuma de orice nevoi: Ni sunt deopotrivă voitori de bine Și au multă milă cei mai mari de noi.
N-au pierit zadarnic, astă primăvară, Dintre noi atâția ca la zalhana! Drepturile noastre sfinte triumfară: O s-avem islazuri, dacă ni le-or da…”
A rămas vițelul ca un gură-cască, Fericit că-n fine sacra speț-a lui O avea de-acuma din belșug să pască Ș-o purta mai lesne greul jugului.(Convorbiri Critice an I, nr. 1, 1 Ianuarie 1908)
Inima mea este plină de bucuria Misterului. Inima mea răspândește o mie de valuri. Fiecare celulă prinde aripi și zboară deasupra lumii. Fiecare caută miile de chipuri ale Preaiubitului
Se avântă cu toatele înspre păduricea de sălcii; ascunzându-se rătăcesc prin frunzișul răcoros, apoi o iau de-a lungul miriștilor și iar se întorc în bătaia lină a aripelor.De după deal vine în zbor rotat un uliu. Pasărea de pradă pare că nu ia în seamă mulțimea păsărelelor călătoare. Ele îl zăresc; un strigăt de îmbărbătare și stolul întreg năvălește la luptă. Uliul ocolește iscusit prin aer și piere cu repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scăpat! Rândunelele, vesele de această fugă, plutesc sus, crezând că l-or mai vedea; zarea rămâne însă limpede și dânsele se întorc obosite de se înșiră pe vârful șurelor de paie…</nowiki>Pe prispa casei, copilașul, numai în cămășuță, cu capul gol, urmărește de mult jocul stolului de pasari, printre care se află și cei trei pui ai lui, din cuibul de humă de supt streșină. Îi căpătase doar dela mămuca lui. De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea : „Fii cuminte dacă vrei să-ți dau puii, când or crește mari!”
