Ȋn lumina ta am învăţat cum să iubesc. Ȋn frumuseţea ta, cum să compun poezii. Dansezi în pieptul meu, acolo unde nu te vede nimeni, dar uneori eu te zăresc – şi acea imagine devine artă. *** Pariază orice pentru iubire, daca eşti într-adevăr o fiinţă omenescă. Dacă nu, părăseşte această adunare. Participând cu jumătate de inimă nu ajungi la splendoare… Ai pornit în călătorie pentru a-l afla pe Dumnezeu, dar mai apoi ai început să faci pauze de-a lungul drumului, la hanuri rău famate. * * *
E călătoare! A ieșit din mușuroi furnica și-a pornit, cum face în fiecare dimineață, a pornit să vadă lumea… Ea știa că ochii duc și mintea întoarce; că, văzând multe, știi destule și ai de unde da și la alții. Și ce fericire să călătorești dimineața, în revărsatul zorilor, când iarba e proaspătă sub rouă, aerul jilav de răcoare, și când pe cer se prelinge lumina ca o undă de aur. Ș-apoi dimineața privești altfel lumea, altfel o judeci; gândurile nu-ți sunt spulberate, ci se limpezesc, tihnite, din prisos. De aceea furnica se scoală cu noaptea în cap și pornește la drum.
Orice face cel mai mare, Dreptate-n toate are, Precum vom videa aice Din o fabulă ce-oi zice.
Un miel foarte însetat S-adăpa în râu curat, Unde lupul, cătând pradă, Începu cu mielul sfadă, Zicându-i cu rost turbat: Ori de ce mă înfruntezi Și să turburi cum cutezi Limpedea mea băutură? I-au zis mielul: Doamne, iartă, La mânie nu te-ntartă, Mai ales dacă ai vra Să-nțelegi măria-ta C-apa din sus cură-n vale La șerbul măriei-tale; Și s-o turbur eu nu pot Cu piciorul, nici cu bot!
Mi o turburi și-acum iară, I-au zis cruda acea fiară; Știu că-n anul cel trecut Tu de lupi ai zis bârfele! Cum puteam să zic acele, Când n-am fost încă născut? Crede, doamne, că ș-acuma Eu sug lapte de la muma. De n-ai fost tu, apoi, zău,
Au fost un frate al tău. Nici un frate eu nu am. Așadar, ț-au fost vrun neam, Că toți câni, păstori și oi Bat din veci resbel cu noi! Zicând ceste, îl îmbrâncă Și îl duce la pădure, Unde, fără să-l înjure, Îl despoaie și-l mănâncă.
Vulturul și bufnița, și făcură,-n fine, pace; Însă ciocul, ghearele suveranului rapace
Da cam multă bănuială Bufniței de a se teme Pentru puișorii săi. (Avea, biet, și ea-ndoială Pe această de foc vreme, Când cei răi devin mai răi.)
Vulturu-și dete cuvântul, și cuvânt de împărat, Că au să trăiască-n pace în paternul lor palat Puișorii aliatei. „Ca mai sigură sa fie
Familioar-alteței-tale — Zise suveranul vultur verișoarei dumisale — Și lămurit să se știe, Fă bine și mi-o descrie, Ca să știu a mi-o scuti.” „Zău, nu poți a te-amăgi, Zise bufa, căci natura Pui pe lume mai frumoși
Ca ai mei nu mai produse: când îi vezi, râde făptura, Sunt minune! ochi de soare, gentili, sprinteni, grațioși, Și când cântă te dezmiardă, vocea lor pătrunzătoare E mai dulce decât zisa voce de privighetoare.”
Nu trecură zile multe: după legea domnilor Și legea-mpăraților, Ieșind la vânătoare mărirea-sa vulturul
Și-n svol făcându-și turul, A fame ca o streche În pipotă-l pătrunde; Și cată-n jur oriunde,
Străbate cu vederea, o scorbură zărește, Jos repede se lasă și caută șoimește; Își vâră în cuib capul, ș-o slut-aci pereche De pui stârcită vede: piperniciți, puchioși,
Cu ochii urduroși Și galbeni, și zgâiți; Un glas pițigăiat, Strident, discord și spart.
Cit nu putu să crează pârdalnicii c-or fi Aceiași despre care Cu-atâta înfocare Și laudă prea mare
În timpul conferinței amica i-a fost spus. Așa, întinse gâtul, curat d-orice prepus, Și cioc! o dată-n unul, și-n celălalt iar cioc! Frumos, pe cum se cade, ți-i dumică pe loc.
Nu-și terminase bine Imperiala cină, Când, iată, supravine Și muma, lină, lină.
Ce vede, sărăcuța!… începe a țipa, De uiete, blesteme pădurea răsuna. Pe răul său confrate sperjur și trădător Îl face, după fapta-i, de lege călcător
Ce-nfruntă jurământ. Ci vulturul atuncea avea și el cuvânt. Părinții, ca părinții, își amă fiii lor Și cât de sluți să fie îi cred de grațioși. Iar mai vârtos în carte, când dai d-un autor,
Paternul său amor E vai de om de mare! la Sarsaili puchioși S-auzi țipăt de bufă, amate cititor !1840
Am mers la locuința Maestrului și am întrebat: „Unde este Maestrul?” Mi s-a răspuns: „Maestrul este îndrăgostit și «intoxicat» și un rătăcitor dintr-un loc într-altul.”
Am spus: „Am o obligație, măcar dați-mi o cheie, sunt prietenul Maestrului, cu adevărat, nu sunt un dușman.” Ei mi-au răspuns: „Maestrul s-a îndrăgostit de «Grădinar», caută-l în grădină sau pe malul apei.”
Îndrăgostiții frenetici urmează obiectul iubirii lor; Dacă cineva se îndrăgostește, du-te și lasă-l în pace!
Peștele care a cunoscut apa nu va ieși pe uscat; Cum ar putea un îndrăgostit să rămână în sfera de culoare și parfum?
Zăpada înghețată care a văzut chipul Soarelui strălucitor este înghițită de către Soare. Odată topită ea va fi purtată de curent;
În special aceea care este iubita regelui nostru, Un rege fără de pereche și plin de credință și amabil.
Prin această alchimie infinită, care nimeni nu o poate evalua sau presupune, Cuprul, de îndată ce este atins devine aur la comanda „Reîntoarce-te”.
Lasă lumea deoparte și zboară din cele șase dimensiuni. Cât timp vei mai rătăci în uitare și dezorientare încoace și încolo?
Inevitabil aceasta te va conduce la sfârșit, propriul tău consimțământ, La posibilitatea de a te bucura de onoare și glorie în prezența regelui.
Nefiind acolo un intrus în rândul lor, Iisus îți va revela misterele, punct cu punct.
Am închis deschiderea buzelor și am deschis calea secretă: Într-o clipă m-am eliberat de dorința de a vorbi.
S-a iscat un vârtej ca din senin. S-a înșurubat în pământ, apoi a pornit-o, tehui, peste câmp, curți și livezi, luând cu el tot ce găsea mai ușor în cale. Și dacă de pe jos fura flori, pene și hârtii, de pe-o ramură luă un cărăbuș, un cărăbuș mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochișorii ca două neghinițe. Cărăbuș de primăvară. Când l-a luat vârtejul pe sus, și-a strâns și el piciorușele și a văzut că poate zbura fără să dea din aripi.
Ai deschis poarta inimii mele Și mi-ai umplut-o cu suferința iubirii. Speriat am fugit să-mi găsesc liniștea între oameni. Dar ei nu mi-au mai răspuns. Singur și disperat, Te implor, Nu mă părăsi acum.
”Iubirea a spus – Rugăciunea” Traducere Simona Trandafir
Cum venise pe lume, nici el nu-și dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn și parcă era de când pământul. Nu simțise nici durere, nici bucurie. Și mult își muncise gândul cum răsărise, și-al cui era? Mic cât un fir de linte, mișca piciorușele fragede și ocolea, de pe margini, frunzișoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieși de sub umbra răcoroasă și dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc și îndrăzni: deschise ochișorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârșit bine-bine și privi în sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese. Cu câtă strălucire, ce adânc și albastru se dezvelea cerul! Și ce minune! cu ochișorii lui mărunți, cât niște fire de colb, îl cuprindea întreg. Și ce întunecime, câtă umezeală sub frunzișoara lui. Ce căutase dânsul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi.
Broasca mică cât un ou Au văzut păscând un bou Și mirându-se prea tare De-o făptură atât de mare Cugeta c-ar fi noroc Ș-a familiei laudă, dacă Ar putea să se prefacă Din mic, mare dobitoc. Deci d-ambiție s-aprinde, Mereu s-umflă, se întinde Ș-apoi zice: Sorioară, Nu-s ca boul, buneoară? Dar aceasta i-au zis: Ba! Broasca urmând a se umfla, Zis-au iar: En vezi, lelică! Soro,-ți spun că ești tot mică! Oare acuma l-am agiuns? Încă nu, i s-au răspuns. Broasc-atunci s-au mai umflat Foarte așa… cât au crăpat. Vra ca astă broască mică Pe mai mari cel mic s-agiungă, Tot se umflă, se rădică, Fără-a-și cere sfat la pungă Se așază la Paris, Unde, de nu este-nchis, Rolul gioacă de baron, Fără bani, dar cu bun ton. De mii planuri îngâmfat, Casa-și schimbă în palat Și-n prințesă pe a sa damă. Vrând apoi a mai întinde, Creditoriul pe-a lui samă Toate, păn și pre el vinde.
Binecuvântate fie aceste jurăminte şi această căsătorie. Fie ca această căsătorie să fie precum laptele dulce, precum vinul şi halvaua. Fie ca această căsătorie să dea roade şi umbră asemenea unui curmal. Fie ca această căsătorie să fie plină de râsete, iar o zi banală să fie ca o zi în Rai. Fie ca această căsătorie să fie un semn de compasiune, o pecete a fericirii de aici şi de dincolo. Fie ca această căsătorie să aibă un chip plăcut şi un nume bun, ca o prevestire favorabilă a lunii pe un cer senin. Nu am cuvinte să descriu Cum se-mpleteşte spiritul cu această căsătorie.
