Nicolae Petrescu Gaina – Trubadurul (Delavrancea), Emil Costinescu și Alexandru Marghiloman
Prieteni din liceu, sfârșeam anul al doilea de facultate. Ceata noastră era un amestec de la Drept, de la Științe și de la Litere. Unii, trecând examenele de Drept, urmau cursurile de la Științele fizice; alții, distingându-se la Matematici, răsfoiau tomurile lui Mourlon, ca să susție, cu mai multă învierșunare, că Dreptul nu este o știință.
„Trubadurul” – cum îl porecliserăm noi – trecuse examenele de latinește și de grecește. Dezgustat de literatura veche, aruncând pe Leopardi supt cuvânt că prea e trist, purta în buzunarul unei haine măslinii poeziile lui Giusti și urma la anatomie și fiziologie cu o patimă nefirească și cu o scârbă ascunsă.
Ion prinse un uliu și, ducându-l acasă, Îl legă cu o sfoară, Lângă coteț afară. De o vecinătate așa primejdioasă Găini, cocoși și gâște întâi se îngroziră, Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obișnuiră, Începură să vie cât colea să-l privească, Încă și să-i vorbească.
Uliul cu blândețe le primi pe toate; Le spuse că se crede din suflet norocit Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit. Dar îi pare rău foarte căci el însuși nu poate La dumnealor să vie, Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie.
Mai adăugă însă că dacă dumnealor Îi vor da ajutor Ca să poată scăpa, El le făgăduiește
– Și Dumnezeu cunoaște cum vorba și-o păzește – Că la orice primejdii va ști a le-ajuta: Încă din înălțime, el le va da de știre, Când asupră-le vulpea va face năvălire.
Astă făgăduială Nu mai lăsă-ndoială; Și găinile proaste, ce doreau să găsească Pe cineva destoinic să va să le păzească, S-apucară de lucru: azi, mâine, se-ncercară, Și cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară. Uliu-și luă zborul. Dar se întoarse-ndată Și răpi o găină, pe urmă două, trei, Pe urmă câte vrei.
„Ce pază este asta? strigă una cu jale, Vorba măriei tale Era să ne păzești, Iar nu să ne jertfești.”
– „O! eu știu foarte bine cuvântul ce v-am dat, Și ce fel m-am jurat. Dar când mă juram astfel, eram legat, supus, Acum însă sunt slobod și vă vorbesc de sus”.
Eu, de-aș fi fost găină, nu l-aș fi slobozit: Dumnealor au făcut-o și văz că s-au căit. Uliii sunt cinstiți, Când sunt nenorociți.
Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face, Dar că vorbea odată lemne și dobitoace Nu rămîne-ndoială; pentru că de n-ar fi, Nici nu s-ar povesti. Și caii lui Ahil, care proorocea, Negreșit că au fost, de vreme ce-l trăgea. Întîmplarea ce știu și voi s-o povestesc Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc Și care îmi zicea Că și el o știa De la strămoșii lui, Care strămoși ai lui zicea și ei c-o știu De la un alt strămoș, ce nu mai este viu Și p-ai cărui strămoși, zău, nu poci să vi-i spui. Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă, Un țăran se dusese să-și ia lemne de casă. Trebuie să știți, însă, și poci să dau dovadă, Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă. Astfel se încep toate: vremea desăvîrșaște Orice inventă omul și orice duhul naște. Așa țăranul nostru, numai cu fieru-n mînă, Începu să slutească pădurea cea bătrînă. Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte: „Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte — Începură să zică — toporul e aproape!“ — „E vreunul d-ai noștri cu ei să le ajute?“ Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute Și care era singur ceva mai la o parte. — „Nu“. — „Așa fiți în pace: astă dată-avem parte; Toporul și țăranul alt n-o să izbutească, Decît să ostenească.“ Stejaru-avu dreptate: După multă silință, cercări îndelungate, Dînd în dreapta și-n stînga, cu puțină sporire, Țăranul se întoarse fără de izbutire. Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare, Puteți judeca singuri ce tristă întîmplare.
Istoria aceasta, d-o fi adevărată, Îmi pare că arată Că în fieșce țară Cele mai multe rele nu vin de pe afară, Nu le aduc streinii, ci ni le face toate Un pămîntean d-ai noștri, o rudă sau un frate.
D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domnești, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roșu și albastru. Pervazurile ușei – curate ca un pahar; prispa din față – lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte și de alta, scârție, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, așezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite și grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase.
„Nu mă tulbur, căci gonirea In veci fu spre slava mea.”
Aceasta este soartea acelui ce pășaște La templul nemuririi cu pas nemlădios: El merge înainte, și-n urma lui se naște Și prinde aripi slava în drum vijelios.
Un șoarece de neam, și anume Raton, Ce fusese crescut su’ pat la pension, Și care în sfîrșit, după un nobil plan, Petrecea retirat într-un vechi parmazan, Întîlni într-o zi pe chir Pisicovici, Cotoi care avea bun nume-ntre pisici. Cum că domnul Raton îndată s-a gătit Se o ia la picior, nu e de îndoit. Dar smeritul cotoi, cu ochii în pămînt, Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfînt, Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu? Nu cumva îți fac rău? Nu cumva te gonesc? Binele șoricesc cît de mult îl doresc Și cît îmi ești de scump, o știe Dumnezeu! Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei, Și că aveți cuvînt să vă plîngeți de ei; Dar eu nu sînt cum crezi; căci chiar asupra lor Veneam să vă slujesc, de vreți un ajutor. Eu carne nu mănînc; ba încă socotesc, De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.“ La ast frumos cuvînt, Raton înduplecat, Văzînd că Dumnezeu de martur e luat, Își ceru iertăciuni și-l pofti a veni Cu neamul șoricesc a se-mprieteni, Îl duse pe la toți, și îl înfățișă Ca un prieten bun ce norocul le dă. Să fi văzut la ei jocuri și veselii! Căci șoarecii cred mult la fisionomii, Ș-a acestui străin atîta de cinstit Nu le înfățișa nimic de bănuit. Dar într-o zi, cînd toți îi deteră un bal, După ce refuză și limbi, și cașcaval, Zicînd că e în post și nu poate mînca, Pe prietenii săi ceru a-mbrățișa. Ce fel de-mbrățișări! Ce fel de sărutat! Pe cîți gura punea, Îndată îi jertfea; Încît abia doi-trei cu fuga au scăpat.
La un neguțător mare Cărui vederea-i slăbise Fără nici o invitare Un doctor vestit venise. Cînd zic vestit, se-nțelege că nimeni nu-l cunoștea, Însă avea atestate Numai în aur legate, Diplome ce-n academii luase, cum el zicea, Prin țări care niciodată Nu au figurat pe hartă, Dar care cu bună seamă el nici le-ar fi părăsit, D-ar fi mai avut acolo vrun bolnav de lecuit. Bunul pătimaș îl crede, Doctorul vreme nu pierde, Ci-l unge c-o alifie, apoi la ochi l-a legat, Apoi după ce îi spune din partea lui Ipocrat Că are să șază astfel o săptămînă deplin Întinde mîna… pe masă era un frumos rubin, Inel de formă antică, vechi suvenir părintesc; Doctorul îl ia, se duce, și ca să vă povestesc Mai pe scurt, el vine iară a duoua ș-a treia zi, Și nencetat, totdauna, la orice vizită nuouă, Luă cîte unul-duouă Din lucrurile mai scumpe cîte în casă găsi. Cînd se-mplini săptămîna, pe bolnav îl deslegă: „Uite-te, cum ți se pare, și cum vezi?“ îl întrebă. „Cum văz? răspunse bolnavul, împrejurul său privind, Și din averile sale nimica nemaizărind. Cum văz? nu știu, frate, atît numai poci să zic Că din ce vedeam odată acum nu mai văz nimic.“
Cunosc patrioți politici, care-așa exploatez Simplitatea populară, și ei singuri profitez.
(„Colecțiune de nuvele, poezii și altele“, Buc., 1855)
Ieșeam de pe sala întunecoasă și umedă a tribunalului. Eram cu un avocat, un vechi prieten al meu. Cum străbăteam cu greutate prin împestrițătura de oameni pe care patimile și ura îi poate aduna la un loc, trecu repede, prin fața noastră, un condamnat, urmat de santinelă. Condamnatul, un domn foarte bine îmbrăcat, ținea batista la ochi și plângea cu sughițuri.
