https://blog.revistaderecenzii.com/

Dineoară-n sat la țară
Un boier pătimea mult,
Încât din giur s-adunară
Doftori doi la un consult:
Din Cotnar, domnul Mergrău,
Iar Binmerg de la Hârlău.
Cel din urmă-ncredința
Că boierul va scăpa,
Când întăiul da parolă
Că boierul cu-a lui boală
Va purcede împreună
Unde moșii se adună.
Dizuniți la-nvățătură,
Îmbii scriu două rețete,
Dar boierul cu-acea cură
Nu putu să se îndrepte.
Deci pe când îl îngropa,
Doftorii se disputa.
Zicea unul: S-au trecut
Precum am fost prevăzut.
Altul, în rostul latin,
Au vădit chiar adevărul:
De mi-ar fi urmat deplin,
Sănătos era boierul!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un bătrân trecut în zile
Fiind foarte țermonos,
La dame și la copile
Era și mai cu prisos.
Într-o zi văzând că vine
O damă a-l cerceta,
El cu părere de bine
Vrând ei a se arăta,
Ieșind să o-ntâmpineze,
Pe loc de brățet o ia,
Chip să o ajutoreze
Ca să suie scara ea.
Dama începu să zică:
– „Lasă, mă rog, n-osteni!
Că nu sunt vro mititică,
Poci și singură veni!”
El îi răspunse: „- Prea bine,
Te-aș lăsa, sufletul meu!
Dar să te ascult nu-mi vine,
Că mă tem să nu caz eu”

Mulți sunt carii ne arată
Politică de prisos,
Dar țermonia cea dată
Privește-n a lor folos.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Tocmai isprăvise de mâncat friptura, când Ghiță Năstrate, agentul, îi aduse o scrisoare. Conul Tase Filoreanu desfăcu, domol, plicul și citi:

Iubite Tase,

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ba cu gluma, ba cu un pahar de vin, nici nu știi când fuge vremea: odată te trezești că se luminează de ziuă! Ion Șerbescu se plecă, dădu perdeaua la o parte, apoi spuse tovarășului său, Gheorghe Mincu:

— Mă, se face ziuă.

Mincu se-ndoi, făcu ochii mici, să pătrundă întunericul sur de afară, apoi bătu cu inelul în marmura mesei:

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un mic pește,
Mare-a crește,
Dacă zile va avea;
Dar prinzându-l tu abia,
Să-i dai drumul, iar să-ți vie,
Ar fi mare nebunie!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Nu plouă, norii, nici nu vor să treacă…
Stau în halat, privind mahmur afară ;
Mi-e lene rău ; urîtul mă omoară ;
Deschid fereastra : pîcla mă îneacă.

Mă culc s-adorm, dar somnul mi-e povară;
O dimineață umedă, posacă,
Pătrunde în odaia mea săracă…
O, de s-ar face-odată primăvară !

Dar… fulger alb a scăpărat în zare :
Se mișcă norii, izbucnește ploaie :
Prelung și surd un tunet vuie, crește,

Răzbubuind voios în depărtare !
Eu joc de bucurie prin odaie,
Și-n pod o rîndunică-mi ciripește…

https://blog.revistaderecenzii.com/

Rămân poet cu versuri cununate
scrise de inimă albastră și urât,
când aș fi vrut să fiu un porc mistreț
să-mi port prin lume colții poleiți de la rât.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Satul Arșițeni e așezat într-o văgăună; casele lui mărunțele și albe, ghemuite una-ntr-alta, se văd, de pe muchile dealurilor dimprejur, ca niște ouă într-un cuibar. Pământul Arșițenilor e nisipos și sterp; iarba crește atât de rară, încât, în loc să îndulcească vederea, pătează, ca o pecingine, fața galbenă a locului. Doi-trei copaci se înalță, istoviți, cu crengile rare, cu frunzele străvezii, care aștern pe jos, vara în amiază, o umbră destrămată, ce mărește și mai mult setea de răcoare.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cine simte – înțelege
Că este firească lege
A pătimi or ce om.
Chiar ș-acel ce să arată,
Că simțire nu-i e dată
Cât la piatră, sau la pom.
Și acela pătimește,
Ca un dobitoc trupește,
Pricina făr-a-ntreba.
Dar ș-un suflet ce pricepe
Leagea astă când să-ncepe,
Nu poate să zică ba.
Asta lege necurmată
La mine tot deodată,
Cu nașterea s-a-nceput.
Și d-atunci cât vârsta crește
Sufletul tot pătimește
Încetare n-a avut.
Nici crez că-m ajunge viața
Ca să văz tăiată ața
Patimilor sufletești.
Sau să poată vre o dată
Norocirea fi schimbată
Sufletelor omenești.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Odată un negustor
  Fiind pe drum călător,
Patru hoți îl întâlnesc,
   Îl dezbrac, îl jefuiesc
Și într-un minut de ceas
   Numa-n cămașă îl las.
După ce l-au dezbrăcat,
   Unul din ei s-a uitat,
Și cămașa nouă văzând
   Striga celorlalți zicând:
-„Nici cămașa nu-i lăsați
   Și de dânsa-l dezbrăcați!”
Iar bietul om striga:
   -”Jupân hagiu! fă-mi ăst dar,
Lasă-mi cămașa măcar.”
   Hoțul auzind astfel,
S-a răstit privind la el:
   -”Spune-mi că nu te las viu,
D-unde cunoști că sunt hagiu?”
   Omul răspunse pe loc:
-„Ba nu te cunosc deloc,
   Decât jupânelul meu,
Auz de la alții și eu
   Că hagii așa fac,
Adică: de tot dezbrac”
   Hoțul râzând l-a iertat
Și lăsându-l a plecat.