https://blog.revistaderecenzii.com/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Filomela drăgăstoasă
Văzînd vremea cea frumoasă,
Zile dulci de fericiri,
Povestea cu întristare
La eho răscîntătoare
Tristele-i nenorociri.
Atunci însă deodată
Un păun i se arată
(Domn era într-acel loc).
Veni plin de supărare;
Mînios și c-un ton mare
Astfel îi vorbi pe loc:
„Nu vezi că nu-ți șade bine,
Că nici nu ți se cuvine,
Cu acel cioc urîcios,
Cu a ochilor grosime,
Cu a penii-ntunecime
Să cînți în ast crîng frumos?
Frumusețea cu dreptate
Cît va vrea a cînta poate,
Pe ea cîntece n-o stric:
Dar tu cum n-ai stîmpărare?
Eu sînt frumos de mirare,
Și tot nu vorbesc nimic.“
Filomela îi răspunde:
„Iartă-mă, nu poci ascunde,
Frumoasă de loc nu sînt;
Și de cînt cîteodată
În pădurea adîncată,
Soarta mea este de cînt.
Tu însă, ce cu mîndrie
Astfel îmi poruncești mie
Și atîta zgomot faci,
Tu nu cînți, căci n-ai putere,
Și singura-ți mîngîiere
Este căci gîndești că placi.
Trupul tău frumos s-arată,
Și cu coada-ți lăudată
Poate mult să strălucești:
Dar amorul vederi n-are;
La auz s-aduci mirare,
Asta vezi să dobîndești.“

(Ed. 1832)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Lui D. Natiu

Îmi spui, dragă prietene, să aștern „cât mai multe din acele colturi sufletești”, cari dau ființă atâtor amintiri ale copilăriei mele. Mă prind ușor să-ți trimit câteva crâmpeie pe cari le-am scris, nu de mult, într-una din acele clipe de liniște, cari, în viața noastră zbuciumată, despart totdeauna două dureri.

În dosul casei noastre se întindea grădina, mare, plină de pomi. Te-ai scăldat vreodată în mireasma a douăzeci de vișini înfloriți, câți aveam noi? Și astăzi uneori, când mă gândesc la locul acela, parcă-mi străbate până în suflet mirosul dulce-amar al florilor albe ca omătul.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Am crescut pe ulița boierească a Iașului, pe Podul-Verde, cum i se zicea odată, în fața grădinii lui Mihai-vodă Sturza și-n coasta pădurii Copoului. Am crescut pe ulița din capătul căreia privirea pătrundea până departe, spre șesul întins, în fundul căruia Cetățuia se ridica deodată, ca înălțată de niște brațe uriașe, mândre că pot scălda în razele soarelui un asemenea giuvaier. Am mai apucat încă pe cei de pe urmă boieri, îmbrăcați totdeauna în haină neagră, cu pălării înalte, rătăcind pe sub aleile de tei, cu ochii pierduți în urmărirea unui vis ce nu se poate îndeplini. Îmi aduc aminte cum ascultam, toată ziua, trâmbițele, al căror glas războinic făcea să răsune cazărmile ce ne înconjurau casa. Toată lumea militărească era tăbăruită lângă noi, la deal. Nu o dată am rămas uimit, în poartă, când regimentul de linie pornea la paradă, cu tamburul-major în frunte, un țigan cât un munte, purtând în cap o căciulă de urs, cât o baniță de mare, haine numai aur, și-n mână un buzdugan pe care îl azvârlea în aer de se rotea de două ori, apoi îl prindea în palmă și-l ținea o clipă sus, până ce clocotea glasul de tunet al tobei celei mari. Din poarta ogrăzii duceam mâna la pălărie, să salut militărește pe tata, care mergea călare în fruntea batalionului. Tata, parcă-l văd, se uita de sus, pleca sabia spre gâtul calului, ca să-mi răspundă, iar eu mă credeam un soldat strașnic.

https://blog.revistaderecenzii.com/

   Nenorocita privighitoare
Cînta-n pădure a ei durere,
Natura-ntreagă da ascultare,
Tot împrejuru-i era tăcere.

   Alții în locu-mi ar descri poate
Acele tonuri neimitate,
Glasul acela-nmlădiitor,
Ce c-o-ntorsură lină, ușoară,
Treptat se urcă și se coboară,
Plin de simțire, plin de amor.

   Eu vă spui numai că despărțirea
Și suvenire pline de jale,
Că nedreptatea, nelegiuirea
Era sujetul cîntării sale.

   Un măgar mare ce-o ascultase,
Și ca un aspru judecător
Capul pleoștise, sau rîdicase
Cîte-o ureche,-n semn de favor,

   Ieși-nainte să-i dea povață,
Și c-o neroadă încredințare:
„Am fost — îi zise — aci de față,
Dar, zău, nu-mi place a ta cîntare.

   Cu toate-acestea, am nădejdi bune,
De nu îți pare lucru prea greu,
La niște reguli a te supune,
Luînd de pildă cîntecul meu.“

   Atunci începe cu bucurie
Un cîntec jalnic și necioplit,
Încît de aspra lui armonie
Toată pădurea s-a îngrozit.

   Privighitoarea, fără sfială,
Zise: „Povața e în zadar;
Căci d-aș urma-o, nu e-ndoială
Că eu în locu-ți n-aș fi măgar“.

(Ed. 1838)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Când se treziră, în zorii zilei, amândoi, la han, și după ce plătiră un franc și douăzeci pentru că dormiseră acolo, femeia Safta, nevasta lui Neculai Lăptuc, se căută prin buzunarele fustei. După ce și le întoarse pe dos, căzu dintr-unul cinci parale. Atâta; nu mai aveau nimic. Veniseră cu o zi înainte, vânduseră două perechi de gâște, și în loc să se întoarcă acasă, în Popriceni, ici, o palmă de loc, rămăseseră în târg să beie la han.

https://blog.revistaderecenzii.com/

O cântăreață privighetoare,
De mică prinsă, stă la închisoare,
Și colivia i-era locaș.
Vreme la mijloc multă trecuse,
Dar ea să uite tot nu putuse
De unde-a luat-o omul vrăjmaș.

Nencetat tristă gândea cu jale
L-a tinereții veselă vale,
L-acele crânguri, l-acel izvor,
Unde l-a nopții lină tăcere
Ea a vieții cânta plăcere,
Razele zilei, dulcele-amor.

La câte păsări sunt zburătoare,
Sloboda viață e lucru mare;
Natura este patria lor.
Așa și mica pasărea noastră,
Care de minte era cam proastă,
Căta mijloace să scape-n zbor.

Astă dorință e lăudată,
Când e-ntărită pe judecată
Și când folosul e prevăzut;
Dar ea uitase că mai-nainte
O-nștiințase un pui cuminte
Că vrând să zboare mulți au căzut.

Ea n-avea aripi. Fără mijloace,
O păsărică ce poate face,
Decât supusă soartei a fi,
Sau să aștepte până să-i crească
Smulsele aripi, și să găsească
Noi miloace de a fugi?

Astfel pe dânsa o sfătuiește
O rândunică ce o iubește
Și care gândul ei îl știa.
Exemple multe des îi tot spune
Și îi arată cu dovezi bune
C-acum să scape nu va putea.

Dar tinerețea neînțeleaptă
Poveți n-ascultă, vremi nu așteaptă;
Toate-nainte-i jucării sânt.
Printre zăbrele ea se strecoară,
Puțin se-nalță, de-o palmă zboară,
Și cade-ndată jos pe pământ.

I

O altă auroră în sufletu-mi lucește,
Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
Ochii mi se deschide, și-n ochii mei zâmbește
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.

Veacurile, viața-mi ca nopți se strecurară,
Și-ncovoiat pe groapa-mi o văz că s-a deschis
Și-mi face loc printr-însa să trec preste hotară –
E poarta veciniciei!… și mă deștept din vis!

Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Brațele-mi rezemate toiagul meu apasă;
Iar sufletu-mi se-ntoarce și cată înapoi…

O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?…
Dar ați trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă întreb pe voi.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cînd s-au liberat țiganii, în anul de la Hristos
O mie și … nu știu cîte, unul din ei, omenos,
Vru și el să libereze pe un porc ce el avea,
Și în jug de multă vreme lîngă șatră îl ținea.
Îl chemă dar și îi zise : —„Porcule, purcelul meu,
Cunosc însumi, din cercare, jugul cît este de greu.
De aceea te fac liber ; d-acum poți viețui
Oricum ți-o plăcea, și hrana singur a ți-o dobîndi.“
—„Să trăiești ! însă stăpîne, în grădini poci eu intra,
Pepeni, dovlecei și verze fără grijă a mînca ?“
—„Ba nu, astea sînt oprite.“ —„Așadar îți mulțumesc,
Cu un sfert de libertate, drept să spui, nu mă-nvoiesc.
Ba crez chiar că e rușine, cînd toți porcii au trăit
La coșare în robie, să ies eu mai osebit,
Să-mi ridic mai pe sus botul și de treapta lor să fug,
Ș-apoi ce ar zice boii văzîndu-mă fără jug ?“

Unii-nțeleg libertatea ca porcul cel țigănesc ;
Alții, deprinși cu robia, de ea greu se despărțesc.

„Rumânul“ 14 / 27 Decembrie 1857
„Meditații, elegii, epistole, satire și fabule“, 1863

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ioan Bughea, ciobanul, venea nepăsător, cu sarica pe umeri, cu ghioaga în mâna dreaptă, iar în stânga c-o sidilă în care aducea un caș pentru cumătru-său, popa Eftimie.

Bughea se cobora arareori din munte, ș-atunci sta o zi încheiată în sat, de se mai lua cu oamenii.