https://blog.revistaderecenzii.com/

Soldatul Pintilie Gheorghe era învinuit că furase în sâmbăta Paștilor câțiva saci cu orz și că apoi îi vânduse. Santinela ce încuviințase aceasta era adusă înaintea consiliului, ca părtașă la furt.

Vinovatul mărturisise hoția. El o îndeplinise, pe când de santinelă la orzărie era Neculai Oană, recrut din anul acela, un biet om, luat în oaste pe nevăzutele, și pe care, de șase luni de zile de când venise, nu-l scoase nimenea din ceea ce știa el de acasă. De nepriceperea lui se feriseră toți comandanții de companie, ca de foc, și-l lăsaseră la boi.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Din fundul canapelei unde stam împreună, eu și căpitanul, se vedea tocmai în a treia odaie, unde începuse jocul de cărți. Se vedea bine fața slabă, suptă de nesomn, a gazdei. Îi zăream mișcările nervoase ale capului, puțin piezișe, îndreptate către vecinul din stânga, un profesor, venit de curând în oraș, al cărui fel de joc nu se cunoștea încă. Se lămurea, în toată grosimea lui, în celalt capăt al mesei, trupul maiorului, plecat peste masă, într-aceeași înclinare caraghioasă cum obișnuia să se lase peste gâtul calului, la instrucție, pe câmp. În vreme ce partenerul al patrulea, prefectul județului, cu spatele la noi, sălta din când în când, cu aceeași săritură de om înțepat pe neașteptate. Am privit câtăva vreme acest tablou tăcut: nu se auzea o vorbă. Apoi căpitanul îmi trecu o mână pe după mijloc, îmbiindu-mă în odaia din fund, tocmai în sufragerie. Aici cerurăm două pahare cu ceai. M-am așezat la masă. Căpitanul era însă nervos, nu își găsea astâmpăr. Mă întrebă deodată:

https://blog.revistaderecenzii.com/

S-a dus greutatea întunericului care învăluia toată încăperea lumii. Parcă vântul a desfundat ș-a risipit negura din rețeaua copacilor.

Soarele și-a deschis la răsărit apărătoarea sa năprasnică, roșie ca para focului, aurie, violetă, albastră și, pe la mijlocul cerului, ca o jumătate de roată verzurie.

Desfășurați pe cer, cu închipuirea, o coadă de păun, înfiptă cu rădăcina în pământ, și prelungiți-i penele cu lumini metalice până la înălțimea amiezii, și totuși n-o să simțiți acea frumusețe fără de pereche a unui răsărit de soare. Nu vă rămâne decât să vă scuturați trupul de trândăvia încropită a patului, să crăpați ochii voștri cârpiți de somn și, deșteptându-vă simțurile greoaie cu apă proaspătă și rece, să priviți fără a vă sătura ceea ce omul nu poate nici descrie, nici zugrăvi cu fețe mincinoase pe o pânză moartă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Săltând, grierul la țară
Șuierat-au toata vară,
Și când iarna au venit,
Cu nemică s-au trezit,
Neavând macar de dor
Muscă sau un viermișor
Pe furnica sa vecină
Au rugat să-l împrumute
C-un grăunte, c-o neghină,
Să mai prindă la vârtute,
Zicând: Zău, la timp de trier,
Dau parola mea de grier,
Înturna-voi toată soma
Ș-interesul de-mprumut!
Dar furnica econoamă
I-au zis: Vara ce-ai făcut?
Prin câmpii și prin grădine
Am cântat păn-au dat bruma.
Tu cântai, îmi pare bine,
Gioacă, vere, dar acuma!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Țăranul au găsit un galben ruginit,
Pe care lui îi da destui bani de argint.

Dar el au zis în sine:
„Să-l schimb așa nu-i bine.

Acum am priceput că trebui curățit,
Pentru ca să câștig pe el preț îndoit”.
Și înturnându-se acasă au luat

Nisip și cărămidă,
Cu care galbenul atâta l-au frecat,
Încât l-au și făcut curat ca o oglindă,
Dar numai au scăzut din greutate mult
Și prețul cel dintâi la galben au pierdut.
*

Ideea fabulei e lesne de-nțeles.
Părinților! pe voi privește mai ales.
Căci voi nu trebuie să vă siliți
Întru științe multe pe fii să pospăiți;
Ca să le dați un lux, un amăgitor nume,
Și să disprețuiți plecări firește bune,
Scăzând greimea lor în cumpenele lumei.

https://blog.revistaderecenzii.com/

De-a lungul tufăriilor dese și verzi, printre plute bătrâne, sălcii tunse și scorburoase, Râul Târgului își răsfiră apele pe minunata sa albie, în fâșii șerpuite, reci și străvezii, că îi numeri petricelele rotunde rostogolite la vale.

Morile vuiesc pe malul stâng, învălmășind în spițele roatelor talazurile albite de spuma ce fierbe și se sparge de bolovanii de piatră.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Moșierul Chiriac Pascu, ieși înainte:

— Bine frate, nimeriși tocmai la spartul târgului. Eu am prânzit de mult. Dar să pun să-ți facă îndată ceva.

Prietenul său, Dumitru Stupcan, răspunse, scoborându-se din trăsură:

https://blog.revistaderecenzii.com/

Aură scumpă ce pieptu-mi poartă,
Nume prea dulce ce glăsuiesc.
Și buza-mi, limba-mi se-nsuflețesc,
A vieții mele senina soartă!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Copiii cutreierau voioși via părăginită. Un șir, ținându-se cu amândouă mâinile de mijloc, se încolăcea, strigând de frică să nu-i înhațe „mama-gaia”. Fetele începuseră „de-a ulciorul”. — Cum dai ulciorul?
— Cum îl vezi,cu ochii verzi,ș-o lingură de păsat,să nu zacă de vărsat.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Lui Costin Petrescu

Făcusem inspecția și mă grăbisem să ajung în odaia largă, de scânduri, a cantinei, în care ne întâlneam, în fiecare seară, ofițerii aflați în tabără. Veneam cu toții, și tineri și bătrâni, mulțumiți că puteam sta puțin, unii lângă alții, fără să fim strânși în chinga legilor militărești. Astă-seară se adunaseră mai mulți ca de obicei, căci veniseră și ofițerii regimentului de cavalerie ce sosise dimineață. Toți vorbeau despre una și alta; eu îmi așteptam ceaiul obișnuit, când intră un căpitan de călărași, salută pe maiorul ce sta la o parte, singur, apoi se îndreptă spre alți doi căpitani bătrâni, camarazi de-ai lui, și le spuse tare: