https://blog.revistaderecenzii.com/
Prin rostiri de adevăruri, ascunse-n cimilitură,
Aduc ție-ntăia oară cu plăcere-nvățătură;
În a vieței strâmba cale pe român să îndreptez,
Prin lupi, corbi, furnici și broaște a vorbi mă disfătez.
Adevărul salt nu place, de-i și bun, e plin d-asprime,
Dar când vitele l-or spune, n-a să supere pe nime.
De aceea a lor zise, cu gând binevoitor,
Să asculți, să ierți cutezul, prețuind țintirea lor.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Fără să ridice privirea de pe hârtiile ce iscălea, maiorul răspunse răstit:
— Va merge cornistul companiei.
Ofițerul vroi să mai adauge ceva, dar maiorul nu-i dădu vremea, ridică în sus capul și, cu acea luminiță gălbuie în ochi, ce dădea căutăturii lui un aer de veselie, chiar atunci când era înfuriat, spuse răspicat:
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Mă rog, ce avea lumea să i se amestece în afaceri? Mai zilele trecute, când împlinise pe un datornic, să-l omoare și mai multe nu: „Că e un hain; că suge sângele oamenilor; că nu crede nevoile nimănui!” Ba le crede, le crede foarte bine, dar are și el necazurile lui. De unde pănă unde, au luat-o că e dator să-și împartă banii, în grămezi, pe la pragurile celor ce nu au! Pănă și de îmbrăcămintea lui se legau. Acum câteva clipe îl întâlni Gheorghe Poiană, casapul. – „Ei! da nu te-am văzut de un car de vreme, vecine Vasile!” — „Ia, de abia acum m-am îndurat să ies din casă, să-mi cumpăr o căciulă”, îi răspunsese. – „Cum să-ți cumperi o căciulă? Asta-i veche; sau poate ai luat-o din hala vechiturilor, toată-i mâncată de molii”. Parcă i-ar fi tras o palmă. — „Ei și?” îi zisese, „eu am luat-o ca să-mi ție cald. Îmi ține? Înseamnă că-mi slujește. Dacă nu slujește și ochilor dumitale asta nu mă privește. Eu nu dau parale pentru ochii altora”. Și plecă furios. Dar casapul îi strigă, de răsună ulița:
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Anii trec așa de repede, că nu-ți dai seama când și cum cutare flăcău, rotar ori grânar, s-a schimbat în moș cutare, de unde și până unde un bujor de fată, să o fi sorbit într-o lingură cu apă de dragă ce-ți era, să te pomenești cu ea zbârcită, cărunțită, apoi albă-colilie.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
(Din ,,Instigations”)
Gîndul de cum ar arăta America
Dacă s-ar bucura de mare răspîndire clasicii
Îmi tulbură somnul,
Gîndul de cum ar arăta
Gîndul de cum ar arăta
Gîndul de cum ar arăta America
Dacă s-ar bucura de mare răspîndire clasicii
Îmi tulbură somnul.
Nunc dimittis*, acum lasă-ți sluga,
Acum lasă-ți sluga
Să plece-n pace.
Gîndul de cum ar arăta
Gîndul de cum ar arăta
Gîndul de cum ar arăta America
Dacă s-ar bucura de mare răspîndire clasicii…
Ei, bine!
Îmi tulbură somnul.
traducere – Ion Caraion
Notă*
Nunc dimittis (lat.) – Acum eliberează… „Acum eliberează, Doamne, pe robul tău să plece în pace, după cuvântul Tău; căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină pentru luminarea neamurilor și slava poporului tău Israel.”(Cântarea lui Simion – Din Evanghelia după Luca 2:22-35)
Sursa: https://poetii-nostri.ro/ezra-pound-cantico-del-sole-poezie-id-43089/
https://blog.revistaderecenzii.com/
Boierul Toma privea de la fereastră cum creșteau, văzând cu ochii, troienele în ogradă. Niciodată nu i se păruse iarna mai plină de întristarea aceea care o răspândește căderea molcomă a fulgilor înfoiați de zăpadă. Cădea întruna ninsoarea, cădea fără să contenească, legănându-se ca penele, înceată, gânditoare parcă unde să se așeze. Îngropase ograda, legând-o de-a dreptul cu șleahul dinspre sat, prefăcuse șurile, șoproanele într-un singur morman, aruncase peste toate aceeași învelitoare albă, de sub care se părea că niciodată nu vor mai răsări lucrurile cunoscute. Boierul căuta să pătrundă cu vederea prin perdeaua deasă a ninsorii, dar nu putea; zarea se închidea sură. Căută să prindă cu auzul un vuiet, un strigăt, strigătul unui om din sat, lătratul unui câine, țipătul unei păsări înfrigurate. Nimic.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Un vulpoi coprins de boală,
La putere foarte prost,
Însă învățat în școală,
Logica știind de rost,
Făcu plan ca să vorbească
Și să predice-n pustii;
Se silea să dovedească,
C-un stil dulce, vorbe mii,
Că cu o simplicitate
Și cu traiul cel cinstit,
Cu năravuri lăudate,
E oricine fericit;
https://blog.revistaderecenzii.com/
Dă-o-ncolo, Robert Browning,
nu poate fi decât unul „Sordello”.
Dar Sordello, şi Sordello-al meu?
Lo Sordels si fo di Mantovana.
So-şu prin spuma de mare.
Foca se zbenguie-n rotocoale de stropi albi, valuri plescăie-n stânci,
Fiica lui Lir, cu cap lucios,
ochi de Picasso,
Sub neagră glugă-mblănită, fiică sprintenă a Oceanului;
Şi dă năvală talazu-n crângul de pe mal:
„Eleanor: έλένας şi έλέπτολις!”
(…)
https://blog.revistaderecenzii.com/
S-a sculat de dimineață, s-a îmbrăcat repede, adică ce îmbrăcăminte? și-a pus halatul și scufia pe cap, și s-a scoborât în grădină. Dar n-a stat mult supt umbra rece a copacilor; îl chinuia parcă un gând ascuns, un gând îmbucurător care avea să se împlinească. Și ca și când ar fi fost să găsească această bucurie undeva, pe-o masă, în colțul vreunui sertar, boierul se grăbi să se întoarcă în odăița lui. Bău, pe jumătate, cafeaua, deschise geamul, și, când mănunchiul de raze se împrăștie pe podelele curate, începu să îngâne un crâmpeiu dintr-un cântec. Simțea o voioșie rară. O voioșie rară, el, care nu râsese de ani de zile, care nu mai ținea minte de când nu avusese o clipă liniștită, — liniștită în toată puterea cuvântului; o voioșie rară, el, sufletul chinuit de singurătatea celor patru odăi goale de lucrurile pierdute, în mezaturi, pentru datorii, — fapt ce îndepărtase pe toți ai lui.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Vulpea fără-ncetare
Striga în gura mare
Că de cînd elefantul peste păduri domnește
Trebile merg la vale și lumea pătimește.
Că este nedreptate
Că va să cheltuiască
Veniturile toate
Pentru masa crăiască.
D-acestea elefantul, cît a luat de știre,
Temîndu-se, cu dreptul, de vreo răsvrătire,
Pe iepure la vulpe cu un bilet trimise,
O invită la curte, o-mbrățișe și-i zise:
„Am aflat, jupîneasă, că ai mare talent.
Voi să te pui în pîine;
Și începînd de mîine
Îți dăm cu mulțumire,
Ca un semn de cinstire,
Al găinelor noastre întins departament:
Caută-ți bine treaba.“
— „Pe seama measa ve
Răspunse oratorul și, sărutîndu-i laba,
Se întoarse acasă.
În ziua viitoare,
Vulpea ca totdeauna veni la adunare;
Dar însă oblojită, pe subt barbă legată,
„Ce ai, de ești asfel?“ o întrebară toate.
„Îmi e rău de aseară, îmi e rău cît se poate,
Și cu trebile țării să mă lăsați în pace.
Craiul știe ce face;
El ne-ncetat gîndește la al obștii folos.
Adio! sunt bolnavă: m-am înecat c-un os.“
Cunosc mulți liberali, la vorbe ei se-ntrec,
Dar pînă în sfîrșit cu oase se înec.
(Ed. 1842)