https://blog.revistaderecenzii.com/

  Într-o pădure deasă, de cetăți depărtată,
Mierla se-ntîlni seara cu bufnița umflată.
„Prietenă — îi zise — ți-aș face o-ntrebare,
Daca a mea-ndrăzneală n-aduce supărare.
Spune-mi, mă rog, lumina de ce nu-ți e plăcută,
De ce stai toată ziua ascunsă, nevăzută?
Nu cunoști, cum se vede, razele dimineței,
Dulceața primăverei, plăcerile vieței.
Poate ești rușinoasă, și crezi că nu cînți bine:
Dar eu și alte păsări mai vrednici decît mine
Îți vom da-nvățătură, și vom pune silință
Să-ți mai supțiem glasul cît va fi prin putință.
Vino mîine la mine să mergem la plimbare,
Ca să faci cunoștință cu o privighitoare.“
Bufnița îi răspunse: „Îți mulțumesc, iubită,
Eu cu soarele vostru nu sînt obicinuită;
Îmi supără vederea. Lumea o să mă vază,
Însă, cînd m-oi deprinde cu a luminei rază.“
   Mulți zic că neamul nostru nu este încă-n stare,
Ca altele, să facă cercări de-naintare,
Că-nvățătur-adîncă, idei, filosofie
Sînt prea vătămătoare l-a lui copilărie,
Declamația-aceasta, pompoasă, îngîmfată,
De vreți, poate să fie despoților iertată:
Numai lor le e bună a unui neam orbire,
Căci nu-l lasă să-și vază a sa nenorocire:
Dar în gura acelor ce-o zic pe dinafară,
Sau e o nerozie, sau este o ocară.
Noi le-am putea răspunde puținele cuvinte
Bufniței adresate de mierla cea cuminte:
„Ai vorbit de minune! Dar ia spune-mi, vecină,
Daca măcar cercare tu nu faci vreodată
Să scoți cel puțin capu din noaptea-ntunecată,
Apoi cum t-ei deprinde cu soare, cu lumină?“

(Ed. 1842)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Fiu al unui berbece care de mult murise,
        Un miel se bolnăvise,
        Mușcînd din întîmplare
        O-nveninată floare
        Sau iarbă, nu să știe;
        Destul că a lui moarte
        Nu mai era departe.
Acum el își făcuse datoriile toate
Cîte și le fac mieii în ceasul cel cumplit.
        Mumă-sa cu durere
        Începuse să zbiere;
Îl săruta, sîrmana, plîngînd necontenit,
Și-i zicea: „Ce mi-e bună viața fără tine?
        Cui mă lași, fătul meu?
Spune tată-tău, dragă, că viu curînd și eu,
Căci pe această lume nu mai aștept vrun bine!“
„Dar ce să-i răspunz, mamă — întrebă micul miel —
        De-mi va face-ntrebare
        Despre a turmei stare?
        Tu știi bine că el
        Iubea mult să vorbească
De dulăii din turmă și de ceata lupească.“
— „Spune-i că turma toată zace de rea gălbează;
Că are șapte doctori ce prea rău o tratează.
Mai spune-i că ciobanul a pus pe un nepot,
Ce tată-tău-l cunoaște, îngrijitor la turme,
Ca să stîrpească-abuzul și relele să curme;
Atîta spune-i numai și-nțelege el tot.“

După acei din preajmă care îi ocolesc,
Poți judeca prea lesne pe cei ce cîrmuiesc.

(„Romînul“, 17 februarie 1861)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cucoana Casuca a pornit la o rubedenie, tocmai la Hârlău, luând și pe fiica dumisale, Anghelina, fată frumoasă, cu fața plină de voioșia celor 17 ani de copilărie; boierul Toader Racliș, soțul coanei Casuca, a rămas singur, cuc, în toată casa. Să-i treacă de urât, stă toată ziua, și chiar mănâncă, dimpreună cu boierul Gavrilă, căruia și lui îi plecase feciorul și soția la moșie, chemați de trebi și muncă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ca un văl de mătase ce flutură pe-un perete
Ea păşeşte pe o alee din Grădinile Kensington,
Şi se stinge încet
într-o epuizantă aşteptare.

Împrejur e-o mulţime
De copilaşi murdari,voinici şi de nestăvilit ai săracilor
Sunt cei ce vor moşteni pământul.

Dar ea e ultimul vlăstar al nobleţii.
Şi în sublimul ei plictis
Ar dori să-i vorbească cineva,
Însă, aproape că-i e teamă că eu
Voi săvârşi acesta necuviinţă.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/ezra-pound-gradina-poezie-id-3841/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Chipuri de demult

Nimic nu se desprinde mai lămurit din trecut, ca unele chipuri pentru cari mima ți-a bătut mai tare, de dragoste sau de milă.

Oamenii aceia îți rămân bine întipăriți în minte, ca și cum și-ar îi apăsat într-însa obrazul, ca într-un aluat ce le-a păstrat, neatinsă, asemănarea. Și câteodată, când poate nici nu credem, atunci răsar și ele, ca venite dintr-o alta lume, prin care am trecut și noi cândva.

https://blog.revistaderecenzii.com/

O, povești, povești… lumea toată este o poveste, căci ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca și astăzi, și ce este astăzi va fi odată ca niciodată.

Câte focuri, câte lumânări și câte văpaițe n-ai ars, poveste, și toate s-au stins, și multe se vor aprinde ca să se stingă iarăși, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om… și numai ăla va ști bine că lumea asta a fost o lungă și aceeași poveste.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un măgar văzu odată
P-al său stăpîn că dormea,
Și s-apropie îndată
Binișor a-l mîngîia.
Dar să știți că dinainte
Era trist și supărat,
Căci vedea cu ce cuvinte
Mîngîia învederat
Un cățeluș mic de casă,
Glume, jocuri ce-i făcea,
Și cu dînsul tot la masă
Ziua și noaptea petrecea;
„O ! ce rea nenorocire !“
Își zise bietul măgar,
„De ce astă osebire ?
Are potaia vreun dar ?
Eu alerg pînă seara,
Că muncesc necontenit,
Ar cu boii toată vara,
Și de fîn chiar sînt lipsit,
Ba adesea și ciomege
Pe spinare cam cîștig
Aceasta este a mea lege,
Să mă ierte, surda strig
Blestematul de cîine,
Căci îi joacă împrejur,
Îi dau cea mai bună pîine
Și pe mine toți mă-njur.
Dacă lingușirea este
Mijlocul d-a-nainta,
Să mă duc fără veste
Ca dînsul a-i sălta“
Cugetînd astfel în sine,
Vine, calcă-ncetișor,
Și cănd s-apropie bine,
Îl lovește c-un picior
Atăt de greu în spinare
(Ba încă alăturînd
Drăgăstosul glas ce are,
Ca mai mult să-i placă vrînd),
Încît omul de mirare,
De durere stăpînit,
Strigă, se vaită tare:
„Săriți, că m-a prăpădit !“
Slugele alerg îndată,
Pe jupîn îl ciomăgesc,
Că e măgar îi arată
Cu tufele-i mulțumesc.

   Nu siliți natura ;
Veți fi neplăcuți
Cu talentul care
Nu sînteți născuți.

Eliezer și Neftali, 1832

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ochi negri,
O, doamnă din visu-mi,
În sandale de fildeş,
Pereche nu ai între dănţuitoare,
Nu-s glezne mai iuţi.

Nu te-am aflat în corturi
Prin pestriţ întuneric
Şi nici la izvoare
Printre femei cu ulcioare
Braţele tale-lujeri sub coajă;
Chipul tău-râu de lumini.

Albi ca migdalele umerii tăi;
Crude, cojite, migdale.
Nu te păzesc eunuci;
Nici gratii de-aramă.

Peruzele-aurite şi-argint la tine-n culcuş.
Înfăşuratu-ţi-ai negru veşmânt cu altiţe de aur
O, Nathat-Ikanaie, „Trei-lângă-râu”.

Şipot prin trestii sânt mâinile tale asupră-mi;
Degetul, râu de răcoare.
Slugile tale-s albe ca prundul;
Alături ţi-e cântecul lor!

Pereche n-ai între dănţuitoare;
Nu-s glezne mai iuţi.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/ezra-pound-miscare-de-dans-poezie-id-3839/

https://blog.revistaderecenzii.com/

   V-am spus, cum și se pare, de nu îți fi uitat,
Că lupul se-ntîmplase s-ajungă împărat.
Dar fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui
Ceea ce s-a urmat subt stăpînirea lui.
   Auzind împăratul că-n staturile sale
Fac năpăstuiri multe păroșii dregători,
Că pravila stă-n gheare, că nu e deal sau vale
Unde să nu vezi jertfe mai mulți prigonitori,
Porunci să se strîngă obșteasca adunare,
        Lîngă un copaci mare;
Căci vrea pe unii-alții să îi cam dojenească,
        Și-n puține cuvinte,
        Să le-aducă aminte
        Datoriile lor.
Toți se înfățișară: și-nălțimea lupească
        Începu să vorbească
        C-un glas dojenitor:
„Domnilor de tot felu! Bune sînt astea toate?
Datoriile slujbei astfel le împliniți?
Nu aveți nici sfială, nici frică de păcate,
Să faceți nedreptate și să năpăstuiți?
Toate slujbele voastre țara vi le plătește;
        Încă, pe la soroace,
        Cîte un dar vă face.
        Dar reaua nărăvire,
        Ce o aveți din fire,
        Nu se tămăduiește.
        Vedeți cu ce morți grele
        Se isprăvesc din lume
        Și cum lasă rău nume
        Acei care fac rele.
Gîndiți-vă că poate veți da cuvînt odată.
        La-nalta judecată.
Gîndiți-vă la suflet, și luați de la mine
        Pildă a face bine.“
        Ast cuvînt minunat,
Pe care domnul lup auz că l-a-nvățat,
        Trecînd pe lîngă sat.
La ziua unui sfînt, cînd preotul citea
        Și propoveduia,
Pe mulți din dregători, să plîngă i-a-ndemnat.
„E! ce ați hotărît, jupîni amploiați?
        Oare-o să vă-ndreptați?“
Îi întrebă atunci înălțimea-mblănită,
Ce purta o manta de oaie jupuită.
„Spuneți, o să schimbați purtarea-vă cea proastă?“
— „Să trăiți la mulți ani, dobitocia-voastră,
Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat;
        Ne poate fi iertat,
Să vă-ntrebăm smerit, de vreți a ne-arăta,
De unde-ați cumpărat postavul de manta?“

Cînd mantaua domnească este de piei de oaie,
Atunci judecătorii fiți siguri că despoaie.

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Și mâinile îi umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe unchiașul ei. Și unchiașul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi țiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănunat și n-ar fi tușit câteodată. Ba uneori, ca să-și mai ție de urât, tot ea vorbea și tot ea răspundea. Și râdea ea de ea, ca și cum ar fi râs ea de altcineva, înșirând ochiurile pe cârlige.