TIMPUL ISTORIA POEZIA PACEA LIBERTATEA
persoane tăcute COMERCIUL
Mai vechi și decât lumea, am fost de față la zidirea ei; am văzut pe rând neamurile în zgomotul slavei și al bucuriei, în vârful strălucirii lor, și m-am uitat pe urmă și la a lor țărână zăcând în tăcerea morții, și mușchiul veacurilor înverzea dasupra faptelor mâinilor lor.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Spun că-n vara trecută o lișeță ș-o rață,
Ai lebedei de baltă consilieri privați,
Supt președința gîștei s-au strîns de dimineață
Pe lac la Cișmegiu; acolo invitați
Erau din înalt ordin a hotărî în sfat
O pricină de stat,
Adică prin dezbateri adînc să chibzuiască
Pentru un pește mare, cu ce sos să-l gătească.
Căci lebăda gîtoasă
Voia să dea o masă;
Mare le fu gîlceava și lungă convorbirea:
Prezidentul le zise: „Fraților senatori!
Să lăsăm chibzuirea,
Pricina, cum să vede, e foarte delicată,
Și dup-a mea părere trebuie amînată:
Veniți mîine în zori.“
Propunerea aceasta cu toți o aplaudară
Și pentru-ntîia oară
Pe gîscă lăudară
Pentru a ei ideie, apoi se risipiră
Și a doua zi iară l-același loc veniră.
Pîn-a doua zi însă știți ce s-a întîmplat?
Fiind vară și soare și o căldură mare,
Peștele s-a stricat
Și racii l-a mîncat.
Cuvintele-aci scrise să nu vă pară glume;
Consiliuri d-acestea vedem destule-n lume,
Și la noi mai ales
Se-ntîmplă foarte des.
(„Reforma“, 18 octombrie 1862)
https://blog.revistaderecenzii.com/
VASILE ȘTEFĂNESCU
(1818-1891)
L-am văzut acum două luni. Slab, galben, cu răsuflarea grea, abia proptindu-se în picioarele umflate de un reumatism vechi; dar sub sprîncenele stufoase licărea încă o privire pătrunzătoare și sinceră, iar în cuvintele lui tresărea un suflet senin și demn, în care se rezuma o viață întreagă de paciență, de muncă și de onestitate. „Mai am puțin, iubite”, îmi zise nenea Ștefănescu după ce mă însărcină să chem pe un coleg al lui pentru a-l povățui la facerea testamentului; dar, observînd emoțiunea mută a vechiului său școlar, începu să rîză și adăogă, privindu-mă drept în ochi: „Nu, nu-mi pare rău că mor; munca mi-a ușurat viața, conștiința-mi ușurează moartea”.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Învățam grecește, cum se învăța pe atunci, octoih și psaltire: nu înțelegeam nimic. Într-o duminică am văzut la poarta bisericii Crețulescului lume multă adunată; am stat și eu să văz ce este. Un fecior sau vizitiu citea în gura mare Alexandria, și câți treceau pe drum se opreau și ascultau. Când m-am oprit eu, citirea venise dimpreună cu Alexandru până la Ivantie împărat, unde zice: „Mira tebe brate” (slavonă: pace ție frate) ș. c. l.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Lebăda odată-aflase
(Însă cum se întâmplase,
Nu pot să vă dau cuvânt)
Cum că într-un colț de lume,
Într-un loc cu mare nume,
Și pe un frumos pământ,
Niște păsări osândite,
Corbi de câțiva ani numite,
În primejdie trăiesc.
Lebedele au din fire
O ciudată presimțire,
Care este dar ceresc.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Calitățile noastre cele mai lăudate
Ne sînt ades în lume drept crime reproșate;
Aceasta se întîmplă de cîte ori prin ele
Oprim executarea intențiilor rele.
Iepurele odată
Fu tras la judecată
De un ogar. În tufe atuncea prezida
Copoiul, și sentințe fără apel el da.
Ogarul către el așa se adresă
Și-n limba lui strigă:
„O, tu ce prezidezi senatul cel cîinesc,
Te rog să mă asculți: eu viu să jeluiesc
De acest ticălos,
Ce sufletul mi-a scos.
Căci vrînd a-l întîlni, pe deal sau pe cîmpii,
El fuge parc-ar fi gonit de vijelii;
Ș-apoi n-aleargă drept,
Cu el să poți da piept,
Ci merge tot cotiș
Și sare curmeziș;
C-un cuvînt, n-are pas, nici umblet creștinesc.
Dar ce să mai vorbesc,
Cînd chiar măria-ta, d-o fi cum am aflat,
Ai fost adeseaori de dînsul înșelat?“
„Destul — lătră atunci copoiul cafeniu —
Pe el nici îl ascult, purtările-i le știu,
Orice pentru el crez, și iată-l osîndit
Să fie jupuit.
Carnea va rămînea pentru judecător,
Iar labele vor fi pentru jeluitor.“
(„Romînia literară“, 16 aprilie 1855)
https://blog.revistaderecenzii.com/
În vremea de demult, dobitoacele toate,
De împăratul Leu sătule, dezgustate,
Își aleseră lor
Un alt stăpînitor,
https://blog.revistaderecenzii.com/
Se povestește cum că odată
Un derviș pustnic, om cuvios,
S-amorezase, văzând o fată
Cu trup subțire, cu chip frumos.
Dintr-una-ntr-alta vorba aduse
Și în stil neted patima-și spuse,
Zicând: „Ascultă, eu te iubesc,
Și pentru tine mult pătimesc”.
Stilul acesta, adevărat,
Nu mi se pare prea minunat;
Dar pentru-un pustnic trăit departe
De ale lumii valuri deșarte,
Putem să zicem că nu e prost.
Fata răspunse: „Poate-aș fi fost
Destul de bună ca să te crez,
Dar aste haine bisericești
Nici n-au a face cu ce-mi vorbești;
Ș-apoi de barbă mă-nfiorez”.
Pustnicul nostru pe loc se duse,
Își rase barba, se pieptănă,
Nemțește bine se îmbrăcă,
Ș-o pălărie în cap își puse.
Veni la fată: „Cum ți se pare?
O-ntrebă. Spune-mi, mai te-ndoiești?
Vezi ce putere amorul are?
Mi-am lăsat legea; alt mai voiești?”
„Nu voi nimica, atunci ea zise;
Credincios mie cum o să-mi fii,
Când jurăminte în ceruri scrise
Și a ta lege nu poți s-o ții?”
Fata avea dreptate de nu vrea să-l asculte.
Cine-a făcut o crimă poate face mai multe.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Cucul, pasere proastă, dar plină de mîndrie,
Socotind c-al său nume
Este vestit în lume,
Hotărî să mai facă vreo călătorie,
Ca s-adune respecturi, și însuși să privească
Cu ce chip îl slăvește nația păserească.
Plecă: dar abia merse pînă-n vecinătate,
Și găsi felurimi de păsări adunate,
Care din întîmplare
Se-ntrecea la cîntare.
Stătu să le asculte: toate pe rînd cîntară,
Care prost, care bine, talentul și-arătară.
Iar bietei coțofene îi cerură iertare
Că nu-i dau ascultare:
Îi ziseră: „Taci, soro, te roagă obștea noastră:
Despre cîntec, ne iartă, ești ca un cuc de proastă“.
Asfel păți și cioara; în rîs ea fu luată,
Și cu un cuc nemernic de toate comparată.
De asemenea cinste cucul supărat foarte,
Se duse mai departe;
Dar oriunde mergea,
Nimic alt n-auzea.
În sfîrșit obosit,
Și desnădăjduit,
La cuibul său veni,
Făr-a se mai opri.
Puii cît îl zăriră
Pe loc îl ocoliră;
Apoi îl întrebară:
„Ce mai veste p-afară?“
„Urîtă — le răspunse — și vrednică de jale:
Am umblat multe locuri, dar nu m-am mulțumit.
Toate îmi par schimbate și toate merg la vale,
Păsările sînt bete și lumea-a nebunit.“
Tot omul despre sine lesne se amăgește.
Nimenea nu își este aspru judecător,
Dar judecata obștii e o învățătură.
Mulți ce se cred pe sine un ce rar în natură
Mai lesne zic că lumea nu știe ce vorbește,
Decît să va să-și simță nimicnicia lor.
(Ed. 1842)
https://blog.revistaderecenzii.com/
Mucenicii sângelui tău n-au zile oare?: „Și Domnul va scula pe unul din voi, care va așeza pe urmașii voștri iarăși în libertatea și puterea lor…”Cântarea României
Țările Apusului își căutau hotarele învălmășite. Pământul fumega încă de sângele războaielor lui Napoleon I. În Răsărit, se numărau zilele bătrânei, putredei împărății Musulmane. Austria și Rusia, deopotrivă de lacome, își făceau socotelile moștenirii. Popoarele asuprite suflau în scânteile aruncate de „Revoluția cea mare” ce luminase cu flăcările ei sfârșitul veacului al XVIII-lea. Serbia se zvârcolea în sângele eroilor ei, strigând, că „moartea-i mai dulce decât robia”, iar Grecia trecea, de la „Clefții”, și „Palicarii” codrilor, la oastea hotărâtă e Eteriei, ai cărei vitejii izvorau din toate orașele mari ale Europei.
Continuă să citești