Ajuns acum la pragul tău, mă iată. Cremene dură, mă putui în pisc Să mă găsesc prin stânci și să mă isc Din pulbere, cu glezna-nsângerată. Îngerul tău merinde nu-mi prea dete. Eu însă niciodată din bărdace N-am fost băut fără să-mi fie sete, Nici am mâncat vrodată ce nu-mi place. Grădina florile și le-a deschis Care-o făceau să-mi amăgească drumul Cu ispitiri de rouă și de vis. Eu am lăsat în urma mea parfumul. Vrui, Doamne, să te pipăi pe spinare Și mai de-aproape să-ți dau ghes Cu recea mea-ncruntată întrebare: De ce nu vruși să mi te-arăți mai des? Dar caprele-amintirilor și iezii, Care mă duc să cad întru ispită, Și-au risipit prin iarbă căcărezii Și mi-au lăsat livada părăsită.
Fata din ceainărie Nu mai este aşa de frumoasă cum era, Lumina lui august a atins-o deja. Nu mai urcă sprintenă scările; Într-adevăr, şi ea se apropie de vârsta mijlocie, Iar strălucirea tinereţii pe care o revărsa Când ne aducea feliile de focaccia Nu se va mai împrăştia niciodată printre noi. … Şi ea se apropie de vârsta mijlocie.
Conul Grigori și coana Ruxanda n-au copii; singurul copil ce avusese, o fată la care ținuse ca la ochii din cap, murise, s’a’mplinit anul. De la dânsa le rămăsese copilașul, amintire vie pe urma odorului pierdut. Nepoțelul, era un băețel gingaș, cu ochii negri-negri și umezi ca și când ar fi plâns într-una, și neobișnuit de deștept. Semăna cu mama lui cum seamănă un ochi cu altul. De multe ori, coana Ruxanda sta ceasuri întregi într-un colț al odăiei, și de acolo, îi urmărea toate mișcările: în clipitul genelor, în adusul capului, când se uita încotrova, în înseninarea ușoară, ca o adiere, a feței, în suspinele fugare pe care, așa din senin, această inimă plăpândă le avea, dânsa întrezărea viața copilului ce se odihnea acuma în pământ. Când se îmbolnăvește nepoțelul, bătrânii nu mai sunt pe lume: tânjesc, nu mănâncă, nu dorm, nu vorbesc, — copilul și iar copilul. Ce are? Ce-i lipsește? Toți doctorii din târg, toate jucăriile din dughene, toate îs împrejurul pătișorului. Un zâmbet a lui e ca o revărsare de lumină. Pentru râsul lui, pentru ca să-i vadă gurița deschisă ca o floare, și-ar fi dat, bieții, și viața…
Nu se auzea, în întunericul unei nopți de toamnă, decât lătratul câinilor din mahala. Pe ulițele strâmte și dosnice de pe lângă Grădina Icoanei, noroiul și bolovanii de piatră se împestrițau cu băltoacele întinse de-a curmezișul drumurilor. Felinarele, înfipte din răspântie în răspântie, nu luminau mai mult decât stâlpii telegrafului. Norii posomorâți burnițau, înecând casele într-o atmosferă fumurie și împufată asemuită cu aburii ce plutesc alene pe deasupra bălților.
„Ce bine au să meargă trebile în pădure, Pe împăratul tigru cînd îl vom răsturna Și noi vom guverna — Zicea unei vulpi ursul — c-oricine o să jure Că nu s-a pomenit Un timp mai fericit.“ — „Și-n ce o să stea oare Binele acest mare?“ Îl întrebă. „În toate, Mai ales în dreptate: Abuzul, tîlhăria avem să le stîrpim, Și legea criminală s-o îmbunătățim; Căci pe vinovați tigrul întîi îi judeca Ș-apoi îi sugruma.“ — „Dar voi ce-o să le faceți?“ — „Noi o să-i sugrumăm Ș-apoi să-i judecăm.“
Cutare sau cutare, Care se cred în stare Lumea a guverna, Daca din întîmplare Ar face încercare, Tot astfel ar urma.
Ușure, prin leșia dimineții, La ceasul când se iscă precupeții Am fost lovit din trecere o babă Ce se ivise-n calea lumii, slabă. Gândul, rămas în urma mea, O a ghicit zicând pre ea:
La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune și glasul omului poveste, o colibă, dusă pe jumătate în pământ, stă locului neclintită.
Stăpânul lumii e vântul, și aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâți peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci și, repezite în depărtări, se pierd spre roata pământului.
Împărăția dobitocească, Ca și a noastră cea omenească, Statornicie vecinică n-are: Toate supuse sînt la schimbare!
Din mînă-n mînă sceptrul se plimbă. Cel de ieri mare astăzi e mic; Leu pe urs bate, urs pe leu schimbă, Dintr-o întîmplare prea de nimic.
De curînd ursu pe leu schimbase, Și pe domnescul tron înălțat, Cîrma în labe tare-o luase, Și cu verzi tufe sta-ncoronat.
Dator eu însă sînt a vă spune Că ursu-acela, măcar că urs, Dar simtimente avea preabune: D-al obștei bine era pătruns.
Fiarele toate-ndată ce-aflară Că le-a dat cerul un stăpîn nuou, Să se închine lui alergară, Una c-o vacă, alta c-un bou.
Lupul în urmă spre tron se duce, Și după vechiul bun obicei Măriii-sale plocon îi duce, Și înainte-i pune doi miei.
Într-o frumoasă precuvîntare, Îi dovedește c-ar fi avînd Niște hrisoave arătătoare Ce-au făcut urșii, zău nu știu cînd.
C-aste hrisoave, pe piei de oaie Scrise cu apă, spun lămurit Cum au mers urșii la o bătaie, Și cîte mure ei au jertfit.
Cu plecăciune apoi i-arată Cum că din suflet s-a bucurat De întîmplarea cea minunată, De-ncoronare cînd a aflat,
Cum că dorește supus să-i fie, Că totdauna el l-a iubit, Că pentru dînsul vieți o mie Să le jertfească e mulțumit.
Asfel de vorbe se zic în lume, Însă drept formă se socotesc; Căci fieșcine le ia de glume, Care se uită cît se vorbesc.
Dar ursul crede, se amăgește, În slujbe pune neamul lupesc: Cum că prieteni are, gîndește, Care persoana lui o slăvesc.
După o vreme leul se scoală, Tocmai cînd urșii mort îl credea, După o mare și lungă boală, Vine să-și ceară tronul ce-avea.
Locuitorii se îngroziră; Veste se duse pîn’ la palat; Lupii îndată la lei fugiră; P-al lor prieten toți l-au lăsat.
Taurii numai, ce niciodată A-i fi prieteni nu s-au jurat, Peste cinci sute veniră-ndată, Pe crai și țară ei au scăpat.
Prea cu lesnire omul se-nșală! Dar foarte mare face greșală Cine la vorbe dă crezămînt. Faptele numai ne dovedește Fieștecine cît prețuiește, D-avem prieteni și care sînt.
După ce suirăm dealul, numai miriști, cu hotarele însemnate prin ruguri de mure, dădurăm de-o arătură proaspătă, îngrădită jur împrejur cu nuci tineri.
— În vale-i viea moșneagului, îmi spuse prietenul. Arătura trebue să fie a lui.
Poposirăm puțin. În față se prăvălea valea cu viea îngălbenită de răceala cam devremioară a toamnei. Ici colo câte un nuc bătrân își înrotea frunzișul bogat, deasupra căruia cioarele cârâiau, gonindu-se una pe alta, dela nucile rămase nescuturate. În față se ridica alt deal, acoperit și el de vii; câteva case răzlețite luminau priveliștea, oarecum tristă, a acestui frunziș gata să moară supt cele dintăi brume. Deasupra, nourii se strecurau unul după altul, aruncau pete de umbră peste deal, apoi treceau dincolo de zare; și-n răstimpul când soarele rămânea neîntunecat, priveliștea se desvelea mai zâmbitoare, ca și cum din vârful dealului s-ar fi tras de peste dânsa vălul ce o acoperise.
Nicolae Petrescu Gaina – Trubadurul (Delavrancea), Emil Costinescu și Alexandru Marghiloman
Prieteni din liceu, sfârșeam anul al doilea de facultate. Ceata noastră era un amestec de la Drept, de la Științe și de la Litere. Unii, trecând examenele de Drept, urmau cursurile de la Științele fizice; alții, distingându-se la Matematici, răsfoiau tomurile lui Mourlon, ca să susție, cu mai multă învierșunare, că Dreptul nu este o știință.
„Trubadurul” – cum îl porecliserăm noi – trecuse examenele de latinește și de grecește. Dezgustat de literatura veche, aruncând pe Leopardi supt cuvânt că prea e trist, purta în buzunarul unei haine măslinii poeziile lui Giusti și urma la anatomie și fiziologie cu o patimă nefirească și cu o scârbă ascunsă.
