Cu-o singură sforțare-ncordând vânjosu-i umăr — Un uriaș urcându-și poverile ce-l strâng — Pletosul deal, din vale sui cu vii și crâng Ca să-și revadă țara cu sate fără număr,
Cu casele: mioare, și turlele: păstori, Ce-au coborât pe verdea câmpie argeșană, Cu drumul ce-nsoțește înceata caravană De sălcii plângătoare și plopi pribegitori;
Ținutul unde seara din lunci și din zăvoaie, Ca și argintul sprinten, viu apele sclipesc, Și unde clarul cântec de clopot creștinesc Apropie colina de-a cerului văpaie.
O, vârf de deal! O, capăt liniștitor de drum! Opresc aicea pasul și îmi dezleg privirea, Când prin amurg se-naltă, visând nemărginirea, Din fiecare casă un crin înalt de fum.
Cu Dimitrie Cantemir în Moldova și cu Ștefan Cantacuziono în Muntenia se încheie șirul domnilor pământeni. De aci-ncolo sultanul trimite de-a dreptul pe cine vrea el, fără să mai întrebe pe boieri, fără să mai ție socoteală de datinile țării, ori de glasul vechilor așezări. Se va amesteca din când în când și câte un român printre atâția greci, dar nu se va cunoaște dintre ei. Lucrurile s-au petrecut așa, că nici măcar nu s-a simțit zdruncinul schimbării.
Pe o cîmpie Mare, bogată, Urmă odată O bătălie Aspră, cumplită, neasemănată, Încît cadavre nenumărate Zăceau grămadă neîngropate. Corbii îndată luară știre; Lacomi de pradă, ei năvăliră, Și cu grăbire Aci sosiră. Și după ce mîncară, și după ce băură Mult sînge, începură C-un glas îngrozitor Să cînte cina lor.
Barza cea simțitoare, Care pe om iubește Și-n preajmă-i se nutrește, Văzîndu-i, de departe Le strigă: „Cum se poate Așa nerușinare? E locul pentru cină? e ora de plăcere, Pe un pămînt de doliu, în ziua de durere? Mumele își plîng fiii; Izvorul bogăției, Cîmpul, e ruinat, Iar voi vă îndopați, Și cîntați!“ — „D-aceasta ne iertați — Răspunse deodată, Ceata întunecată — Omului cît îi place Poate fi ruinat, Dar noi suntem în pace Și mult ne-am îngrășat.“
Acei ce de a țărei grea soartă profitară, Ce de streini în posturi, în ranguri se-nălțară, Ce prin trădări, basețe, sînt astăzi mari, bogați, Poate și decorați, După a mea părere, sînt corbi nerușinați.
Dar aș dori să-mi spuneți, domnilor cititori, (Căci eu vorbesc d-o țară De tot imaginară) La noi să află oare astfel de muritori? Dacă aveți de oameni idee așa proastă, Las răspunderea toată asupra dumneavoastră.
Cu urechea pleoștită, cu coada-ntre picioare, Cîinele, trist și jalnic, mergea pe o cărare. După îndestul umblet, iată că-l întîlnește Un măgar, și-l oprește: „Unde te duci? îi zise, Ce rău ți s-a-ntîmplat? Știi, parcă te-a plouat, Așa stai de mîhnit.“ — „Dar, sînt nemulțumit. La împăratul Leu în slujbă m-am aflat: Însă purtarea lui, De e slobod s-o spui, M-a silit în sfîrșit să fug, să-l părăsesc, Acum cat alt stăpîn; bun unde să-l găsesc?“ — „Numai d-atît te plîngi? măgarul îl întrebă; Stăpînul l-ai găsit, îl vezi, de față stă. Vino numaidecît la mine să te bagi: Eu îți făgăduiesc Nu rău să te hrănesc; Nimic n-o să lucrezi, nici grijă n-o să tragi.“ La propunerea sa, cîinele i-a răspuns: „Ascultă-mă să-ți spui: e rău a fi supus La oricare tiran; dar slugă la măgar E mai umilitor, și încă mai amar.“
„Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace, Cum lupii, urșii, leii și alte cîteva, Care cred despre sine că prețuiesc ceva! De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare: Și eu poate sînt nobil, dar s-o arăt nu-mi place. Oamenii spun adesea că-n țări civilizate Este egalitate. Toate iau o schimbare și lumea se cioplește, Numai pe noi mîndria nu ne mai părăsește. Cît pentru mine unul, fieștecine știe C-o am de bucurie Cînd toată lighioana, măcar și cea mai proastă, Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.“ Așa vorbea deunăzi cu un bou oarecare Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare. Cățelu Samurache, ce ședea la o parte Ca simplu privitor, Auzind vorba lor, Și că nu au mîndrie, nici capriții deșarte, S-apropie îndată Să-și arate iubirea ce are pentru ei: „Gîndirea voastră — zise — îmi pare minunată. Și simtimentul vostru îl cinstesc, frații mei.“ — „Noi, frații tăi? răspunse Samson, plin de mînie. Noi, frații tăi, potaie! O să-ți dăm o bătaie Care s-o pomenești. Cunoști tu cine sîntem, și ți se cade ție, Lichea nerușinată, asfel să ne vorbești?“ — „Dar ziceați…“ — „Și ce-ți pasă ție? Te-ntreb eu ce ziceam? Adevărat vorbeam, Că nu iubesc mîndria și că uresc pe lei, Că voi egalitate, dar nu pentru căței.”
Acestea între noi adesea o vedem, Și numai cu cei mari egalitate vrem.
Mihai nu izbutise-a uni decât pentr-o clipă cele două țări-surori: le va apropia mai mult locul acelorași dureri. Cu moartea lui se rupe șirul de domni întemeiat pe părinteasca moștenire, lungul șir al Basarabilor, cum se rupsese și-n Moldova, cu groaznicul sfârșit al lui Răzvan-Vodă, șirul Mușatinilor.
Pe mormântul marelui erou adoarme vitejia neamului românesc, ce pare a-și fi dat în Mihai fulgerarea celei din urmă puteri, cu strigătul celei din urmă speranțe de mântuire. Contenesc aici luptele pentru neatârnare ale celui mai vrednic și mai vânjos popor din răsăritul Europei. De-acum, istovite, în viforul nopții fără de liman, pierzând cârmă și vâsle, cele două țări se lasă-n voia valurilor.
În anul 1593 Mihai, fiul lui Pătrașcu cel Bun, e Ban al Craiovei. Oltenii îl iubesc pentru vrednicia și dreptatea lui. Bătrânii își zic oftând: „Așa domn să aibă țară…”
Domn e Alexandru cel Rău, care, neliniștit de vâlva marelui Ban, îi hotărăște pieirea. Mihai simte și pleacă la Constantinopol, unde avea sprijin pe fratele mamei lui, pe puternicul Iani Cantacuzino. Dar îl prind pe drum armășeii lui vodă și-l aduc la București, unde hainul domn îl osândește la moarte. Trecând spre locul de osândă, pe lângă Biserica Albă și fiind ceasul de liturghie, se roagă el de păzitori să-l lese o clipă înlăuntru să-și facă cea din urmă cruce, și îngăduindu-i-se aceasta, cu multă credință pășește înaintea altarului, și-ngenunchind se-nchină și făgăduiește-n cugetul lui că, dacă prin vreo minune dumnezeiască va scăpa, să ridice o mănăstire chiar pe locul acela . Minunea s-a făcut. Călăul, când să dea lovitura morții, înfiorat de liniștea măreață și de bărbăteasca frumusețe a osânditului, aruncă iataganul și fuge. Mulțimea vede un semn de sus în această întâmplare. Ea cere, strigă iertarea nevinovatului; și glasul poporului — e glasul lui Dumnezeu.
Lupul cu toată prostia Cîrmuia împărăția; Și ca un stăpînitor, Unora le da avere, Altora, pe o părere, Le lua chiar starea lor.
Favor, ură schimbătoare, Izgonire sau chemare Al domniei era plan. Cîinele gonit de soartă S-auzise cum că poartă Simtimenturi de dușman;
C-ar fi zis, nu știu la cine, Cum că nu este prea bine A mînca atîția miei, Și că dacă le adună Lîna lor pe orice lună, Să-i lase măcar cu piei.
Asemenea mari cuvinte, Pe cum fieșcine simte, Nu sînt prea de suferit. Pe loc vrură să-l gonească; Dar politica domnească Alte pricini i-a găsit.
A zis că nimic nu știe, Că nu este bun să ție Un rang între curtezani; Că la orice-l rînduiește, Nici o slujbă nu-mplinește, Că nu face nici doi bani.
Atunci vulpe, șarpe, broască, Fără măcar să-l cunoască, De prostia lui vorbea. Unul zicea că glas n-are, Altu că nu este-n stare O piatră de jos să ia.
Se mira cum de răbdase Domnul, și nu depărtase Pe un cîine ticălos, A căruia toată treaba E să mănînce degeaba, Făr-a face vrun folos.
Dar după o lungă vreme, Sătul în zadar a geme, Jalbă cîinele a dat, Zicînd că d-acu-nainte, Toate îi vor părea sfinte, Numai să fie iertat.
Adesea nenorocirea Schimbă gîndul și simțirea: Pe loc fu și slobozit. Cinsti, averi nu se mai spune: Ce zicea el era bune, Duhul lui era vestit.
Într-o zi neavînd treabă, Domnul pe ai săi întreabă: „Voi de cîine ce gîndiți?“ Șerpi, șopîrle, deodată, Toți răspunseră îndată: „Înălțime, să trăiți!
Tutulor este plăcută Cinstea cea cu drept făcută Astui vrednic dobitoc. Al lui cap, a lui știință, Glas, putere, iscusință Pentru noi sînt un noroc.
De trup este prea puternic, De slujbi multe este vrednic, Și în lupte e vestit.“ — „Astea le știam prea bine, Știam ce i se cuvine, Dar atunci era gonit.“
Nu am intențiunea să fac o descriere istorică amănunțită a tuturor împrejurărilor prin care a trecut țara cu ocaziunea luptelor pentru Unire. Mi-ar trebui volume pentru aceasta și îmi lipsește în mare parte și materialul trebuitor.
Vroiesc numai să reculeg amintirile mele personale despre unele fapte întîmplate sub ochii mei, la o vrîstă cînd impresiunele se întipăresc în memorie ca pe ceara fierbinte pentru a nu se mai șterge.
Povestire publicată prima oară în Convorbiri literare, 1 februarie 1885
La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iași, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu și alții, au găsit cu cale să cheme la Adunare și câțiva țărani fruntași, câte unul din fiecare județ, spre a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil act național. Cum au ajuns țăranii în Iași, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos și i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe și cușme nouă, de se mirau țăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ție cuvânt, ca să-i facă a înțelege scopul chemării lor la Iași.
