https://blog.revistaderecenzii.com/

Cuza era nu numai un barbat cu minte excepțional de ageră, dar firea îl mai înzestrase cu mari însușiri de barbat de stat. Era foarte simpatic, știa să se facă popular și iubit și să păstreze iubirea acelor cu care se găsea în contact. Avea un caracter pe cît de franc și de deschis îl poate avea un conducător de oameni, era stăpîn pe darul de a ști și de a putea să se hotărască răpede și să se ție de hotărîrea luată, care dealtmintrelea era aproape totdeauna cea bună. Absolut neînfricat, avea pentru primejdie cel mai desăvîrșit dispreț. Era prieten bun și credincios, cu totul lipsit de fudulie și de fumuri; vechilor prieteni, ramași în situațiunile cele mai umile, li arata aceleași atențiuni ca înainte de domnie; avea oroare de pompă și de ceremonial. [… ]

https://blog.revistaderecenzii.com/

Anul 1858 a trecut în niște adevarate friguri politice: nu mai auzeai vorbind deck de Unire, de alegere de domn, de domn pămîntean și de domn străin, de Mihalache Sturdza, de beizade Grigore, de Kogălniceanu, de caimacami și de căimăcămie. În acea toamnă văzut-am, la sînul mamei, cea dintăi cocardă în trei culori. Îi fusese trimesă din Iași de cătră nu mai știu ce prietenă, prin Place, consulul francez, care venise la o vînătoare de urși ce o dădea tata.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Poezia a fost pusă pe muzica compozitorului Alexandru Flechtenmacher.

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!

Iarba rea din holde peară!
Peară dușmănia-n țară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori și omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Și la viață cu unire,
Și la moarte cu-nfrățire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi și la durere.
Unde-s doi, puterea crește
Și dușmanul nu sporește!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură și de-o samă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Și să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frățească
Pe câmpia românească!1857

https://blog.revistaderecenzii.com/

O văz, ca prin vis.

O văz limpede, așa cum era. Naltă, uscățivă, cu părul alb și creț, cu ochii căprui, cu gura strânsă și cu buza de sus crestată în dinți de pieptene, de la nas în jos.

Cum dăschidea poarta, îi săream înainte,

https://blog.revistaderecenzii.com/

Beppo – strofă – XXXI

Din neam de conți, el cunoștea deplin
Vioara, dansul, muzica, vorbea
Franceza și Toscana; e un chin
Pân-o deprinzi, căci și-n Italia
Etrusca pură se vorbea puțin;
Era și critic musical, era
Spectacolul strigând doar: ”seccatura!”
Și om de teatru și dădea de-a dura

https://blog.revistaderecenzii.com/

Gospodăria lui Ștefan cel Mare, ocrotită-n afară de gloria celei mai înțelepte vitejii, și-n lăuntru întemeiată pe-o țărănime cinstită, puternică și mândră, se năruie mai anevoie sub șirul de urmași slabi, ca ș-n Muntenia lui Mircea, zburdalnici și risipitori avutului de-a gata.

Bogdan, în care-și pusese Ștefan toată nădejdea, se arată stăpânit mai mult de patimile tinereții lui, decât de grijile țării. Șase ani se războiește cu polonii, pentru că nu-l vrea de bărbat sora craiului Sigismund. Și numai când îl năpădesc tătarii și-și vede țara la aman, își aduce aminte de sfatul cel înțelept al părintelui său, și trimite grabnic un sol al închinării, cu cincizeci de pungi de bani sultanului Selim. În ce tărie și cinste își îngrădise Ștefan țara, se lămurește din însuși cuprinsul împărătesc:

https://blog.revistaderecenzii.com/

Deunăzi un văcar de sat
Catîrului i-a atîrnat
Salbă de clopoței,
Numindu-l el îngrijitor
Și înainte mergător
Ciredei de viței.
Însă curînd s-a-ncredințat
Că ș-a făcut mare păcat

https://blog.revistaderecenzii.com/

Catîrul unui părinte
Cu proastele lui cuvinte
     Noblețea își lăuda,
Zicînd fără încetare
Că de o virtute mare
     Exempluri mumă-sa da,
Că ea a fost la războaie,
Că la cutare bătaie
     Singură a biruit,
Și că l-a ei privire,
Oricare om cu simțire
     De tot rămînea uimit;
De aceea se cuvine
Oamenii să i se-nchine,
     Domnul catîr socotea;
Și uitînd a sa rea stare,
Părinteasca naintare
     La lumină tot scotea.
Dar cum se sfîrși noblețea?
Cînd îi veni bătrînețea.
     La rîșniță el fu pus,
Unde, prost, în scăpătare,
De tatăl său, măgar mare,
     El aminte și-a adus.

(Ed. 1832)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Toate silințele marelui Ștefan de-a smulge Muntenia din vâltoarea în care intrase au rămas zadarnice. Lăcomia de bani a turcilor, mereu ațâțată de bogățiile țării ce părea a nu mai avea sfârșit, își găsise un minunat ajutor în dușmănia dintre cele două vițe domnitoare ale Munteniei — Basarabeștii și Drăculeștii. Când a închis Ștefan ochii, în Țara Muntenească era domn, Radu al IV-lea, fiul și urmașul lui Vlad Călugărul. Evlavios ca și tatăl său, își închină bisericii întreaga lui domnie de aproape paisprezece ani. Își aduse sfătuitor pe bătrânul Nifon, care fusese patriarh la Constantinopol. De când stăpâneau turcii sfânta cetate, călugării greci împânzeau lumea, în căutarea unei îngrădiri mai bune. Mulți veniră cu Nifon și în țara lui Radu și, găsind aici îndestulare și largă dărnicie de la toți, nu numai că nu s-au mai îndurat să plece, dar au scris de le-au mai venit și alți frați și tovarăși în acest binecuvântat pământ al făgăduinței. Nifon, mitropolitul, în urma unei neînțelegeri cu domnul, își scutură papucii în poarta Târgoviștei și plecă, blestemând cu foc țara, din care ieșea încărcat de daruri și de bani.

https://blog.revistaderecenzii.com/

„Pune pieptul la hotare Ca un zid de apărare”. (Cântec vechi)

Din jos de Suceava, pe Siret, la locul ce-i zice Direptate stau adunați, ca-n zilele marilor judecăți domnești, boierii țării, curtenii toți și fețele bisericești cu Mitropolitul Teoctist în frunte, și norod mult de prin sate, întru întâmpinarea domnului celui nou. Aici e „primirea”; aici se oprește cu arcașii lui cel ce de două ori și-a biruit vrăjmașul. Aici descalecă întâi feciorul lui Bogdan și, ridicând spre mulțimea care-l privește cu drag, frumoșii lui ochi albaștri, întreabă cu acea dulce sfială ce stă așa de bine unui viteaz, de este cu voia tuturor să le fie el domn. Și toți într-un glas îi răspund: „În mulți ani de la Dumnezeu să domnești!”