https://blog.revistaderecenzii.com/

Avusesem un somn zbuciumat, plin de vise urâte și neînțelese. Dimineața eram în starea ceea de amorțire, când nici nu dormi, nici nu ești treaz, când printre pleoapele întredeschise zărești lucrurile ce te înconjoară într-o lumină străină, ce le dă altă înfățișare, arătându-le ca dintr-o altă lume. Cum stam astfel, întins pe spate, cu mânile supt cap, m-am hotărât să mă scol, m-am ridicat în sus, apoi căzui iarăși pe pernă. Și începui să mă gândesc la plictiseala acelorași fapte luate de la capăt în fiecare zi: plictiseala scotocirii unui guler prin toate colțurile dulapului lăsat în neorânduială; plictiseala căutării unui pieptene sau a unei batiste; plictiseala aceleiași păreri de rău că fereastra nu ti-i puțin mai spre stânga sau mai spre dreapta, ca să poți vedea toată ulița până departe, și nu numai colțul întunecat al trotuarului îngust; în sfârșit îmi trecu prin minte toată plictiseala vieții de om singuratic, fără familie, fără prieteni, fără iubită. Și când, în urmă, îmi strânsei toate puterile să mă azvârl din pat, închisei ochii întocmai cum aș fi făcut dacă ar fi trebuit să intru într-un loc de groază. M-am dus de-a dreptul la fereastră de am ridicat perdeaua. Din dosul geamurilor se revărsă deodată o lumină strălucitoare ce mă orbi. Cum nu mă așteptam, am ridicat mânile la ochi, am stat puțin așa, și mi-am șters lacrimile ce-mi dase. Apoi, un imbold neașteptat îmi aruncă brațele înainte, și, într-o clipă, deschisei fereastra. Razele soarelui pătrunseră repezi, calde, ca o alintare ușoară peste fața mea.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În mahalaua Tătărașilor toți îl cunoșteau pe Ion Cuhulea. Născut și crescut acolo, trăind cincizeci de ani în șir numai pe locul acela, nici nu putea fi altfel. Copiii, de la vârsta de șapte ani, când prindeau să învețe carte, pe lângă școală, mai știau unde-i biserica și casa lui Cuhulea; iar biserica era mai greu de nimerit decât căsuța moșneagului. Dintr-un bordeiaș prizărit, locuința Cuhuleștilor la-nceput, astăzi moșneagul clădise, din munca lui, patru odăițe, cu pereții îmbrăcați pe dinafară într-o perdea de iederă care flutura la cea mai mică bătaie a vântului, ca un fald de steag. Și cum era pe un vârf de dâmb, din orice parte a Tătărașilor puteai privi drept în ograda lui Cuhulea.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Lăsând a sa colivie,
În pădure vru să vie
Papagalu-a se plimba;
Și îndată ce ajunse
Să judece el se puse
Păsările ce cânta.
Că deloc nu suie bine,
Că glasul ei prea lung ține,
Filomelei tot zicea.
Și așa pe orișicare
Pasăre mică sau mare
El să tacă le făcea.
Dar odată supărate,
Păsările adunate,
Împotriva lui strigând,
Merseră ca să vorbească
Cu dânsul, și să-l silească
Să cânte ceva, zicând:
„Cântă dar tu, împărate;
Fă această bunătate,
Un exemplu să ne dai:
Căci din a ta șuierare,
Socotim cu-ncredințare
Că prea minunat glas ai.”
El atunci stă la-ndoială,
Și prea cu multă sfială
Le răspunde c-un cuvânt:
„Domnilor! eu râz prea bine
De-alții; iar cât pentru mine,
Deloc cântăreț nu sânt.”

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Ei, acu i-acu, neică! zise el.

Iar nașu-său îi răspunsese fără înconjur:

— Ascultă-mă ce-ti spun eu: nu fi papă-lapte; du-te la conul Mitică Limbă-dulce, că altminteri mergi la pușcărie cu mânile în buzunar… Du-te la el; ți-o face el ce ți-o face, și-i scăpa. Dă, îi avocat mare, îi om cu trecere, și-i d-ai noștri, din popor.

https://blog.revistaderecenzii.com/

  Am citit altădată, nu mai știu în ce carte,
Că într-o țară mare, de aici nu departe,
Plăcuta frumusețe trecea de urîciune:
Cîți se-ntîmpla s-o aibă se socotea slutiți;
        Iar frumoși de minune
Se socotea aceia ce era mai pociți.
Oglinzi ca să se vază nu se afla în țară,
Și era poprit lucru să s-aducă d-afară.
        Așa fieștecine
        Socotea despre sine
        Ceea ce auzea,
Căci chiar undele gîrlei ce curgea prin cetate
Era atît de negre ș-atît de-ntunecate,
Încît nu putea omul nici umbra a-și vedea.
Dar după multe zile și vreme-ndelungată,
O corabie mare, cu oglinzi încărcată,
Trecînd pe lîngă țara de care vă vorbesc,
O apucă furtuna, o furtună cumplită,
Sau ca să zic mai bine, furtună norocită,
Pricină de prefaceri, de un folos obștesc;
Și pentru-al obștei bine, o pagubă oricare
        Nu mi se pare mare,
Mai vîrtos cînd acesta nu s-atinge de mine.
Împinsă de talazuri, corabia slăbită
Se sfărîmă, dar marfă puțină s-a-necat;
Oglindele mai toate le scoase la uscat.
        Locuitorii țării,
Cîți se afla atuncea pe țărmurile mării,
        Cu toții alergară,
        Și-n grab le adunară.
Se priviră în ele, și coprinși de mirare
Văzură adevărul, mulți însă cu-ntristare.
Dar aflînd dregătorii minunea întîmplată,
        Porunciră îndată
A se sparge cu pietre ș-a se desființa
Oglindele acelea oriunde s-ar afla.
Multe se sfărîmară, dar ascunseră multe
Acei care porunca nu vrură s-o asculte.
Și din vremea aceea toți oamenii frumoși
Arăt cîte-o oglindă acelor urîcioși.

(Ed. 1842)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Boierul Iorgu Buhtea și Toader Buhtea, nepotul lui, înfățișau cea mai aleasă spiță a boierimii moldovenești.

Neamul Buhteștilor, nu prea numeros, coborâtor mai mult în partea bărbătească, fusese alcătuit din oameni isteți la minte și tari la trup; unii dintre dânșii încheiaseră cu bine suta de ani. Mihai Buhtea, tatăl boierului Iorgu, murise în vârstă de o sută cinci ani.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În niște fabule un poet scrie
Că Nebunia și pruncu-Amor
Se jucau singuri pe o câmpie,
În primăvara vieții lor.
Știți că copiii cu înlesnire

https://blog.revistaderecenzii.com/

Boier bogat, bun la inimă și cu slăbiciunile lui ca fiecare om. Așa, printre alte slăbiciuni mai mici, avea una mare, foarte mare: ținea, ca la ochii din cap, la Bălanul dumisale, un cal bătrân care de-abia mai ducea acum nadișanca în care se încerca să steie chipeș, cu brațele întinse pe hățuri, cu biciul în mâna dreaptă, boierul Gavril conul Gavrilaș. Pentru că iubea atât de grozav Bălanul, ținea tot pe atâta la nadișancă; nu se putea gândi la cal fără să nu-și amintească și de tovarășa lui de călătorie.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În odaia mică, bine încălzită de focul care pâlpâie în soba cu stâlpi zugrăviți, vălmășagul furtunii dinafară răzbate, uneori, în chiuituri puternice, prin hogeag. Crengile desfrunzite ale copacilor de lângă ferestre bat cu neastâmpăr în geamuri. Perdeaua de creton portocaliu tresaltă, când mai tare, când mai încet, după cum vântul pătrunde, mai blând sau mai furios, pe crăpătura de sus, dintre cercevele, uitată, se vede, neastupată, de către cucoana Ruxanda Hrașcu, soția conului Gheorghieș Hrașcu, proprietarul acestei case mici, vesele și curate.

Din jilțul de lângă sobă, coana Ruxanda nu-și poate da cu mintea cum de-a putut lăsa, neastupată, crăpătura de la fereastră: sare repede, cotrobăiește prin niște saltare, scoate o bucată de vată, ia un cuțit și se suie, sprintenă, pe prichiciul ferestrei. Cu limba cuțitului îndeasă bine vata în crăpătura dintre cercevele și așteaptă să vadă de se mai mișcă perdeaua. Dar vântul nu mai are pe unde pătrunde.

https://blog.revistaderecenzii.com/

  Într-o pădure deasă, de cetăți depărtată,
Mierla se-ntîlni seara cu bufnița umflată.
„Prietenă — îi zise — ți-aș face o-ntrebare,
Daca a mea-ndrăzneală n-aduce supărare.
Spune-mi, mă rog, lumina de ce nu-ți e plăcută,
De ce stai toată ziua ascunsă, nevăzută?
Nu cunoști, cum se vede, razele dimineței,
Dulceața primăverei, plăcerile vieței.
Poate ești rușinoasă, și crezi că nu cînți bine:
Dar eu și alte păsări mai vrednici decît mine
Îți vom da-nvățătură, și vom pune silință
Să-ți mai supțiem glasul cît va fi prin putință.
Vino mîine la mine să mergem la plimbare,
Ca să faci cunoștință cu o privighitoare.“
Bufnița îi răspunse: „Îți mulțumesc, iubită,
Eu cu soarele vostru nu sînt obicinuită;
Îmi supără vederea. Lumea o să mă vază,
Însă, cînd m-oi deprinde cu a luminei rază.“
   Mulți zic că neamul nostru nu este încă-n stare,
Ca altele, să facă cercări de-naintare,
Că-nvățătur-adîncă, idei, filosofie
Sînt prea vătămătoare l-a lui copilărie,
Declamația-aceasta, pompoasă, îngîmfată,
De vreți, poate să fie despoților iertată:
Numai lor le e bună a unui neam orbire,
Căci nu-l lasă să-și vază a sa nenorocire:
Dar în gura acelor ce-o zic pe dinafară,
Sau e o nerozie, sau este o ocară.
Noi le-am putea răspunde puținele cuvinte
Bufniței adresate de mierla cea cuminte:
„Ai vorbit de minune! Dar ia spune-mi, vecină,
Daca măcar cercare tu nu faci vreodată
Să scoți cel puțin capu din noaptea-ntunecată,
Apoi cum t-ei deprinde cu soare, cu lumină?“

(Ed. 1842)