https://blog.revistaderecenzii.com/

 Mai multe lighioane, locuind într-o vale,
Erau des vătămate d-un iute rîu vecin,
Care, ieșind cu zgomot din malurile sale,
Strica vizunii, cuiburi, și traiul lor cel lin.
    Ele dar s-adunară
    Și mult se consultară,
    Ce fel ar putea face,
    Și prin care mijloace
    Stavilă ar opune
    L-acea înecăciune.
    „Frați — zise un castor,
    Zidar de soiul lui —
    Eu asta socotesc,
    De mi-eți da ajutor,
    Să m-apuc să clădesc
  Zid tare de pămînt și apei să-l opui.“
    — „Bravo! bine-ai gîndit,
    Strigară toți pe loc;
    Ești patriot vestit
    Și mare dobitoc.“
    Castorul încîntat,
    Făr-a mai zăbovi,
    S-apucă de lucrat,
    Dar nu fu ajutat,
    Și pre rău izbuti,
    Căci rîul furios,
    De multe ploi umflat,
    Izbi ș-azvîrli jos
    Pămîntul înălțat.
    Atunci ceilalți fugînd
    Pe meșter blestemau
    Și toți îl defăimau
    Zicînd: „Ce ticălos,
    El a pricinuit
    Răul ce s-a-ntîmplat,
    Pentru că a cercat,
    În neroada-i dorință,
    Lucru peste putință;
    Eu l-am povățuit,
    Dar nu m-a ascultat,
    Și de aceea noi
    Tragem aste nevoi“.

Adeseaori virtutea așa se prețuiește:
Orice nobilă faptă, orice dreaptă-ncercare,
Pentru-al mulțimei bine ș-a țărei apărare,
Mișeii o defaimă, daca nu izbutește.

(„Romînul“, 22 aprilie 1858)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Plin de bucurie mare,
Oarecine îmi spunea
C-a vândut din întâmplare
Și cu un preț de mirare
Un cal prost ce el avea:
„Căci bietul cumpărător,
Zicea el, s-a înșelat
Și puțin cunoscător
Orice i-am cerut mi-a dat.”
La acestea ce să-i zic?
Atunci n-am răspuns nimic:
Dar peste puține zile îl văz, însă furios,
Și-mi strigă: „Nu știi, frate, un mișel, un ticălos,
Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nșelat.
Mi-a vândut o sticlă proastă drept un diamant curat;
Cum ți se pare aceasta?” ­ „Zău, așa cum mi-a părut
Întâmplarea de deunăzi cu calul ce ai vândut.”

Strigăm și protestăm tare
Când nedreptatea cercăm,
Dar mulți urmăm la-ntâmplare
Fapta ce o defăimăm.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Viața Moldovei se întunecă iar pentru un sfert de veac. Figurile domnilor de abia se întrezăresc. Feciori legiuiți și feciori din flori ai slăvitului gospodar tinzând mâini lacome spre mândra moștenire părintească se-ndeasă, se-mbrâncesc, se sfâșie fiecare cu boierii lui, fiecare cu proptelele lui, și, după cum bate vântul dinspre Țara Leșească sau dinspre cea Ungurească, ei vin, se duc, vin iarăși, zbuciumându-se și găsindu-și pieirea în jurul coroanei, ca fluturii în para lumânării. Nici o rânduială nu se mai păzește în urmarea domnilor. Ilie este feciorul cel mai mare al lui Alexandru cel Bun, fecior legiuit, și rudă după nevastă cu regele Poloniei căruia-și închină sabia și sceptrul, și cu toate astea nici un an nu poate sta la domnie. Către sfârșitul anului 1433 îl alungă și-i ia locul frate-său Ștefan, sprijinit de Vlad Dracul, domnul Munteniei. După doi ani vine el cu oastea de la poloni, dar în toate luptele pe care le dă e biruit și când amândoi se îngrozesc de atâta măcel, își întind mâinile spre împăcare peste bucățile însângerate ale sărmanei Moldove, pe care și-o împart ca pe-o moșie a lor. „După aceea, scrie vornicul Grigore Ureche, s-au împăcat Iliaș-Vodă cu frate-său Ștefan și s-au împărțit cu țara. Cetatea Albă și Chilia și toată Țara de Jos s-au venit lui Ștefan- Vodă, iară lui Iliaș-Vodă Suceava și Hotinul cu Țara de Sus, zicând că după aceea au fost legătură cu craiul leșesc și mai mare, și daruri în toți anii i-au fost trimițând Iliaș”.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Deasupra unei sihle dese
În nemișcare și mister,
Mieluță bălă, luna iese
Să pască iarbă de pe cer.

Cu cornu furișat prin bercuri,
Ea-mpunge tăul cristalin,
Iar apa-nfiorată-n cercuri
Și țărmu-l clatină puțin.

Pe-ntinsul cotropit de verde,
Mălinu-ncins de vâlvătăi
Tămâia lanced și-o pierde
Pe măguri, dincolo de văi.

O, stepa mea cu fiscal deasă,
Tu cu oblimea ta ne furi,
Dar și pe tine te apasă
Tristeți de smârc și sărături.


Traducere Ioanichie Olteanu

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-deasupra-unei-sihle-dese-poezie-id-16168/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Trad. de I. L. Caragiale

Multă vreme Moartea Roșie bântuise ținutul. Nicicând mai fatală și mai îngrozitoare ciumă. Avatarul ei era sângele — roșala și grețoșenia sângelui. Dureri de junghiuri, amețeală vârtejoasă, apoi sudori peste sudori, și topirea ființei. Pete stacojii pe trup, mai ales pe obraz, denunțau lumii victima, ca lumea să fugă nebună de groază refuzându-i orice ajutor, orice simpatie. Năvala, mersul și sfârșitul boalei — toate în mai puțin de un ceas.

https://blog.revistaderecenzii.com/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe cât a fost Mircea de mare prin înțelepciunea și prin vitejia lui, pe cât a fost el de puternic ca domn și ca ostaș, pe atât a fost el de puternic ca domn și ca ostaș, — pe atât sunt de slabi și de netrebnici feciorii și nepoții lui, care, nevăzând în domnie decât farmecul deșertăciuni, sunt, fără să-și dea seamă, cei mai răi și mai stricători vrăjmași al țării ș-ai neamului lor. Ocrotiți unii de unguri, alții de turci, ei rup în două și boierimea și oastea țării sfarmă vechile datini care-ngrădeau dintru început rândul la domnie, și, orbecăind, cu mâinile mânjite de sânge frățesc, trec prin vremile acelea tulburi, aci târându-se, aci asmuțiți, îmbrânciți mai mult de viclenia altora decât de patimile lor, spre o biată coroană care, de cele mai multe ori, cade în cap cu tot.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Stă-ntr-însa Evanoe,
O casă durată nu de mână-omenească,
Ci dincolo de cărări lumeşti, undeva departe
Deasupra, împrejur, înăuntru e răspândit aurul;
Pereţi şi ciudate coridoare – din aur sunt şi ele.
Şi-am văzut-o pe Doamna mea în lumina soarelui,
Păru-i era răsfirat în jur, un snop de aripi,
Iar soarele roşu, îndărătul a toate.
Şi-am văzut-o acolo în casa ei,
Cu şase mari safire de-a-lungul peretelui,
Cu rochia toată din aur palid,
Joasă, c-o garnitură pân-la genunchi.
Sunt multe-ncăperi şi toate de aur
Cu pereţi lucraţi adânc în email,
În metal forjat; şi prin roşiatica piatră
Anume cizelată, năvăleşte lumina aurie.
Aici vin din prea mare dragoste de dânsa,
Iată adorarea cu care ador
Mă-nseninează şi sunt în ea puteri
Care, de sufletu-i aprinse,
Dărâmă cei patru pereţi statornici ai timpului.

traducere de Ion Caraion

Sursa: https://poetii-nostri.ro/ezra-pound-casa-splendoarei-poezie-id-3846/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un om avînd un armăsar
Îl înhamă la jug
C-o vită de măgar
Și cu un bou de plug.
Boul fiind sacat,
La un picior rănit,
Măgarul nenvățat
Și prea rău nărăvit,
Stăpînul lor, din car,
Striga, plesnea-n zadar;
Calul se asvîrlea,
Dar boul îl oprea,
Măgarul îl lovea,
Și carul nu mergea.
„Prea rău i-ai potrivit“,
Zice un trecător.
„Ești foarte amăgit,
Domnule privitor —
Răspunse omul — eu
Lumea am vizitat,
Și, daca vrei să știi,
Într-însa am aflat
Multe dregătorii
Tot astfel întocmite ca atelajul meu.“

(„Păcală“, 17 septembrie 1860)

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Atelajul_eterogen

https://blog.revistaderecenzii.com/

Sfârșitul veacului al XIV-lea aruncă un nou vrăjmaș și, cu el, un lung șir de primejdii în calea neamului românesc. Prăvălite din aceleași mari pustiuri ale Asiei, valurile potopului musulman sparg, de la cele dintâi izbituri, putredele zăgazuri ale împărăției bizantine și, în mai puțin de-o jumătate de veac, îneacă aproape toată peninsula balcanică. Cine să li se împotrivească? Popoarele din răsăritul Europei trăiesc într-o veșnică dezbinare, și nici acum, când văd apropierea acestui cumplit vrăjmaș al tuturor creștinilor, nu contenesc de a se sfâșia între ele.