https://blog.revistaderecenzii.com/

AMINTIRI DESPRE EMINESCU

1889

Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe atunci în podu Mogoșoaii, deasupra unei tapițerii, într’o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă mare de brad, cărți multe ticsite pe nouă poliță lungi ca de vr’o patru metri, o mașină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într’un colț, ș’un cufăr vechiu; pe pereți nici o cadră. Poetul era singur, într’un surtuc lung peste cămașa de noapte. Prietenul care m’a condus îl cunoștea din copilărie, iși ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n’am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutând asupra unui nou mod de a se măsura iuțeala apelor. Sficios, mă uitam la Eminescu, și mi se părea un zeu tânăr, frumos și blând, cu părul lui negru, undulat, de sub care se dezvălia o frunte mare, palid la față, cu ochii adormiți, osteniți de gânduri, mustața tunsă puțin, gura mică și’n toate ale lui o expresie de o nespusă bunătate și melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într’o surdină dulce misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, un fluid de vieață și de emoțiune, care uneori te înfioară ca niște acorduri curioase, neașteptate. Din ziua aceia am căutat să mă împrietenesc cu el. Mâncam adesea la același birt, și multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” și fumându-ne dejunul și prânzul de a doua zi. El era pe atunci redactor la ziarul Timpul. Conștiincios și muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutățile gazetei. Câte nopți petrecute cu condeiul în mână! Ș’a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c’un teanc mare de manuscris intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informații, făcea corecturi, și numai sara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci își aducea și el aminte că e trudit și n’a mâncat nimic în ziua aceea. Imi pun mâinile la ochi și trec repede peste acest șir de ani, în care Eminescu și-a dat cea mai scumpă și mai nobilă parte din vieața și inteligența lui pentru… o mizerabilă bucățică de pâine. Când veneau căldurile nesuferite ale verii, patronii de la „Timpul” plecau toți pe la băi. Eminescu stătea niclintit în București, mistuindu-se și luptând până la jertfă pentru onoarea și triumful altora, soldat credincios și nefericit. Într’o zi m’am dus la tipografie să’l iau ca să mâncăm împreună. L’am găsit făcând corecturi. Era palid și foarte obosit la față.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Stiglețul s-au fost prins în laț, cum e mai greu,
Și deznădăjduit de moarte se bătea;

Iar ciocârlanul rău
De el încă râdea,
Zicând: „Ce nătărău!
Se poate ziua mare
Să cazi în laț așa de tare;
Când eu n-am frică
De nimică?”

Dar învârtindu-se pe lângă stiglețel,
S-au prins în laț și el.

Vezi, după faptă,
Plată:
Să nu mai râzi de nime niciodată!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Troienele se ridicau namilă până în tinda creștinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje și stoluri, repezite în lungul ulițelor, sparte la răspântii și împrăștiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita . Pârtia nu se mai cunoștea. Zăpada îți trecea de glezne și mai bine.

https://blog.revistaderecenzii.com/

După o ședere de o zi și o noapte, plecând de la Mânăstirea Dintr-un Lemn și vizitând în treacăt un alt schit de maici, ce se cheamă Surpatele sosirăm pe la amiază la mănăstirea Bistrița. Barbu Craiovescu, banul Craiovei, și fratele său, vornicul Pârvu, începură zidirea acestei biserici în timpul domniei lui Mihnea cel Rău, la anul 1512. Dar siliți de cruzimile lui, ei fugiră în Turcia, și abia o putură isprăvi, după întoarcerea lor, când cu oștirea adunată de peste Olt goniră pe tiran.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un leu c-un iepure prieteni s-au făcut.
Eu văd că vă mirați
Și nici e de crezut;
Dar când îți sta să căutați
La adunările lumești,

Apoi mai grele lucruri îți crede nefirești.
Așa, odată au pornit
Ei împreună la plimbare,
Și iepurele au stârnit
Această întrebare:
— Prietene iubit!

Mă mir eu și te rog să-mi spui
Pricina, pentru ce cucoșul nimicit,
Pe care poți pe loc c-o sfârlă mort să-l pui,

Te sparie așa cumplit,
Încât tu fugi de glasul lui?

— Aceasta nu-i de vro mirare,
Lui leul au răspuns.
Și noi cei mari suntem cu slăbiciuni născuți.
Precum un elefant, cât este el de mare,

De șoareci iar se teme tare.
Apoi pentru aceasta dar,
Nu în zadar,

Răspunse iepurul. Și eu ca voi cei mari,
Mă tem de câini copoi și varvarii ogari.

Și noi adeseori pe patimi ne silim
Cu ale celor mari să le sămăluim.

Dar nu prea nimerim.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Scăpătase soarele. Bogăția de grâu, orz, ovăz și mei se pleca la adierile încropite ale vântului de miazăzi. Spicele răscoapte și țepoase, încărcate cu bob mare și greu, se clătinau alene, încovoindu-se în văi și dealuri de aur ruginit, în jurul colnicelor, sub care s-afunda satul Măgura. O parte din bucate erau secerate, legate în snopi și movilite în clăi.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Aceasta era în timpul domniei fericitului sau, ca să zic mai bine, a nenorocitului prinț Constantin Brâncoveanul, pe care l-am cunoscut în viață și l-am plâns.

Să ne aducem puțin aminte de puterea familiei lui, de nenumăratele lui bogății, de dulcețile unei lungi vieți pline de desfătări, și vom mărturisi că soarta nu putea face nimic mai mult pentru un Cris modern. Apoi să ne întoarcem cu gândul în capitala sultanilor la leatul 1714: să vedem un bătrân cu o fizionomie măreață, cu barba lungă, cu părul alb, ce îi cădea în plete pe umeri, înaintând către locul osândei, ocolit de fiii și de nepoții săi; să vedem capetele acelor copii căzând câte unul-unul înaintea bătrânului, și sângele lor stropind hainele nenorocitului tată martor, deznădăjduit al sfârșitului lor; să-l vedem în minutul morții, aruncând o dureroasă privire asupra celui din urmă copil care-i mai rămăsese, îmbrățișându-l cea din urmă îmbrățișare și întinzând capul la satârul gealatului; să le vedem acestea, și vom zice cu un filozof: „Nu ferici pe nimeni înaintea sfârșitului!” Dar curajul cu care știu a muri și statornicia ce avu în religia sa fură demne de un vechi creștin și spălară o crimă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Mulțumiți de buna petrecere de la Cozia, ne pornirăm de acolo în dispozițiile cele mai bune, și întorcându-ne prin Râmnic luarăm drumul Mănăstirii Dintr-un lemn, care este în depărtare ca la două poștii de la cea dintâi mănăstire. Depărtându-ne de oraș și lăsând Oltul în stânga noastră, perspectiva luă altă față : acum n-aveam a mai vedea nici munți înalți, nici ape mărețe. Râuri multe, dar mici, care curg în deosebite direcții, care aci se împreun, aci se despart și se întâlnesc iară, ca să intre deodată în râul cel mare, dealuri în proporția apelor, dar împodobite de crânguri frumoase, în sfârșit, toate mici, dar toate cochete și elegante. Iată ce întâlnești de la Cozia până la Mănăstirea Dintr-un lemn, așezată asemenea în marginea unui deal.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Aici țipătul goelanzilor nu e, ca aiurea, ascuțit și jalnic. La Miramare cerul e albastru ca o boltă de peruzea. Marea se îndoaie în cute de smarald, bătând malurile golfului și prelingând licărișul zării, arcuit din lagunele Veneției până în livezile Iliriei. Șalupele, cu două pânze, alunecă, se întrec, ca lebedele când își încondură aripile și vâslesc adânc cu picioarele lor cenușii. Și nu e dor, nu e farmec și cântec de dragoste pe care călătorul să nu-l simtă izvorând de pretutindeni din pânza ce lincăie molatic și din albia țărmurilor cu grădini de chiparoși și portocali.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Mult îmi plăcea odinioară pe cînd eram tînăr să mă preumblu într-un car cu boi prin locuri frumoase, bineînțeles, și în tovărășie cu prietini buni de petrecere. Era ceva în afară de obicei și mi se părea că fac cine știe ce voinicie, renunțînd la îndemînări și alegînd tocmai mijlocul cel mai puțin lesnicios de a călători.